Pilda Bogatului căruia i-a rodit țarina

Pilda Bogatului căruia i-a rodit ţarina

(Luca 12, 16-21)

„Atunci când lumea am dobândit, în groapă ne-am sălăşluit”

 O poveste despre un om bogat, căruia moşia sa i-a rodit neaşteptat de mult, atât de mult încât omul, bucurându-se, îşi face planuri să dărâme vechile hambare şi să facă altele mai mari, pentru a înmagazina întregul profit. Până aici, nimic ce ar putea să ne pară ciudat. E o situaţie normală, din logica omenească obişnuită. Am putea spune: asta ar face oricine! Dar cheia parabolei stă în atitudinea pe care o are bogatul în faţa norocului neaşteptat: „Voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te”. Am putea zice că şi aici e ceva normal. Orice om peste care a dat norocul începe să ducă un trai lipsit de griji, să facă paradă de luxul său, să trăiască în plăceri şi distracţii. Vedem asta la tot pasul: de la micii hoţomani ai tranziţiei care au combinat afacerile, politica şi show-ul mediatic, până la vedetele de sezon, patronii de cluburi de fotbal, politicienii mari şi mici, ţeparii, deţinătorii de mari business-uri sau micii şefi de afacere de cartier, cu toţii au urmat calea asta. Mai mult, ei sunt promovaţi ca modele, „oameni de succes”, inşi care „s-au ajuns”: toate bârfele despre ei ţin pagina de afiş a ziarelor sau subiectul zilei la talk-show-ul de senzaţie pe canalele TV. Iar societatea oamenilor mărunţi, de la „baba din tren” şi până la „cetăţeanul turmentat”, se uită la aceste „modele ale succesului” cu invidie şi interes: ce-a mai făcut cutare vedetă, în ce scandal s-a mai băgat, cu cine mai umblă, ce vilă sau maşină şi-a mai achiziţionat, prin ce ţări exotice s-a mai pozat. E de ajuns să reţinem că, şi fără acest delir al ciudaţilor pestriţi care fac can-canul peisajului mioritic, chiar la popoare mai civilizate sau la pături sociale mai răsărite, principiul comun al vieţii omeneşti e să te ridici cu „o poveste de succes”, după care să cheltuieşti tot acest noroc în plăceri cu care să poţi face apoi paradă. Ridică-te, dă lovitura, apoi petrece şi simte-te bine. Acestui principiu simplist s-a supus şi bogatul zicându-şi în sinea lui: suflete, odihneşte-te, bea, mănâncă, veseleşte-te! La care, vocea Domnului, vocea conştiinţei, îl mustră: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit, ale cui vor fi?”.

            Venirea morţii încheie întreaga iluzie, spulberă povestea de succes, pune capăt tuturor planurilor de mărire pe care şi le făcuse personajul pildei. Omul îşi dormise viaţa într-un vis al propriului egoism, liniştindu-se pe sine în plăceri ale bunului plac, fără a gândi la scopul ultim al existenţei, care e unul spiritual, nu de confort material. Mai important, el uitase că tot ceea ce are e un dar care trebuie sporit conform cu scopul în care i-a fost încredinţat de Sus, iar nu în interesele meschine ale egoismului personal. A uitat că nimeni nu este stăpânul propriei vieţi, ci doar administratorul temporar al darului lui Dumnezeu. Cu care, la sfârşit, trebuie să se întoarcă înaintea Celui Care i l-a dăruit şi să dea seamă pentru felul cum l-a folosit. Pentru toate acestea el e numit „nebune!”, nu ca o jignire, ci în sens figurat: inconştientule! Om care a acţionat fără înţelepciune. El s-a lăsat adormit de bucuriile de o clipă, care ca şi clipa trec, nerămânând nimic în urma lor, şi nu s-a mai uitat la singurul lucru care rămâne: sufletul şi faptele mântuirii. Viaţa spirituală, singurul bagaj pe care îl luăm cu noi când vine clipa să plecăm.

            Una dintre cântările slujbei de pomenire a morţilor pe care le face Biserica Ortodoxă (de obicei sâmbăta sau la sărbători mai speciale, atunci când oamenii aduc colaci, colivă şi alte alimente, pe care apoi le dau de pomană săracilor în numele celor plecaţi dintre noi, în speranţa că această faptă bună să cântărească în seama sufletului morţilor familiei – de unde şi expresia: Să fie de sufletul lui cutare!) spune în felul următor: „Atunci când lumea am dobândit, în groapă ne-am sălăşluit”. Într-un mod concis şi destul de poetic, cântarea aceasta e de fapt o constatare filosofică despre caracterul trecător al vieţii materiale, cât şi un avertisment asupra faptului că apogeul succesului pământesc şi confortul a ceea ce am adunat aici în lume nu aduc linişte şi nici siguranţă: fiindcă noi am fost aduşi aici pentru a trăi şi a pleca. Iar noi nu ne gândim la direcţia unică spre care se îndreaptă ireversibil viaţa fiecăruia dintre noi: Cerul, lumea de dincolo. De aceea, „când ne e lumea mai dragă”, ne trezim pe nepusă masă că totul se termină, iar momentul pe care ar fi trebuit să îl aşteptăm în mod conştient, ne ia prin surprindere, aruncându-ne în disperare. Disperarea acelui amar „Nebune!”.

            Să ieşim, pentru o clipă, din sfera interpretărilor banale, şi să privim pilda bogatului la un mod mai simplist: de deasupra. Fiindcă parabola nu are neapărat legătură cu bogăţia şi nici cu bogaţii (ci cu faptul că, indiferent de avere, suntem stăpânii propriilor fapte), nu are legătură cu ţarina sau cu modul de a face profit din agricultură şi nici cu orice afacere destinată profitului, nu are legătură cu ameninţarea morţii şi nici cu o aşa-zisă „răzbunare” divină. O pildă sau o parabolă e o povestire care, utilizând elemente din lumea obişnuită a ascultătorului (cu care omul se identifică uşor), se foloseşte de acestea ca pretext pentru prezentarea unei situaţii de gândire, nu de acţiune. Nu povestea în sine e mesajul unei pilde, ci faptul de a ne face să ne punem nişte întrebări de conştiinţă, care depăşesc sfera poveştii. Pilda e însă construită pe un joc de analogii între elementele poveştii şi realităţile de dincolo de poveste în legătură cu care trebuie să medităm. La fel cum bogatul e un stăpân al unei moşii, noi suntem stăpânii darurilor cu care am venit în lume. La fel cum munca lui e de a îşi face ţarina să rodească, munca noastră e de a folosi aceste daruri în dezvoltarea armonioasă a vieţii. La fel cum bogatul cade în iluzia profitului material, tot aşa noi suntem tentaţi să ne folosim în mod egoist capacităţile. La fel cum pe el moartea îl trezeşte din preocuparea lui egoistă, fiecare dintre noi este smuls din propriile socoteli de câte un eveniment neaşteptat: ba o suferinţă, ba un eşec, pierderea cuiva sau a ceva drag şi, în final, pierderea vieţii. Bogatul căruia i-a rodit ţarina suntem noi, cei care ne bazăm viaţa pe reuşita de moment, fără să depunem eforturi pentru reuşita, pe termen lung, a vieţii spirituale. Omul acela se găseşte în fiecare dintre noi, bogat sau nu.

            Mântuitorul Iisus Hristos folosea adesea parabolele sau pildele când vorbea în faţa oamenilor simpli, pentru ca aceştia să înţeleagă mai uşor exemplul, „pilda” din spatele poveştii, sau când vorbea în faţa oamenilor complicaţi, pentru ca aceştia să rămână cu literatura şi să nu ajungă la miezul ascuns în aceste prelegeri ale Sale. Nu pentru că ar fi vrut ca unii să se mântuiască şi alţii ba, ci pentru ca fiecare să priceapă din aceste mesaje atât cât poate duce, conform cu nivelul său de deschidere, sau de îndărătnicie. Având în vedere şi publicul căruia i Se adresa, cât şi peisajul vieţii cotidiene din acea epocă, este normală întrebuinţarea în parabole a unor situaţii generale de viaţă şi a unor elemente de decor obişnuite acelei lumi: stăpânul unei moşii, traiul din agricultură, peisajul oarecum rustic, profund legat de pământ, sunt realităţi cotidiene ale vieţii din vremea lui Iisus Hristos. Cu trecerea timpului, ne regăsim mai mult sau mai puţin în acest peisaj, dar chiar şi aşa, el trimite la nişte noţiuni care ne sunt accesibile fie din experienţă, fie din imaginaţie, nefiindu-ne deloc străine.

            Ţarina, la fel ca via, este un simbol des folosit în majoritatea parabolelor spuse de Iisus Hristos. Ţarina este lumea de aici, e un PĂMÂNT în care se însămânţează, cresc, rodesc şi se scot vieţile. E o platformă de dezvoltare, o lume fizică. Şi ţarina îi aparţine lui Dumnezeu, este o proprietate, strâns legată de proprietar, Care cel mai des e numit: stăpân sau domn. Acestea sunt cele două idei pe care nu trebuie să le pierdem din vedere ori de câte ori întâlnim simbolul ţarinii: ţarina este lumea materială, iar stăpânul ei e Dumnezeu (nu administratorii ţarinii, şi nici vietăţile care cresc în ea). În lumina acestui fapt, parabola bogatului căruia i-a rodit ţarina se poate reduce la următoarea înlănţuire logică: Omul („bogatul”) vine în lume şi primeşte spre administrare o „ţarină”, adică datul lui, înzestrarea sa de la Dumnezeu. Pentru fiecare om acest dar poate fi altceva, fiindcă averea nu are, în sens biblic, aspectul de bani. Omul este chemat să îşi „lucreze”darul, să îl sporească, să se dezvolte. Această sporire nu se face de dragul exerciţiului steril de a înmulţi şi transforma „ceva” în „şi mai mult”, ci pentru a îi folosi omului în exerciţiul dezvoltării sufleteşti. Lucrându-ţi „ţarina”, te lucrezi de fapt pe tine. Omul uită însă de scopul cu care a fost trimis în lume şi începe să folosească în mod greşit chemarea sa de a spori: nu mai sporeşte în lucru şi în virtuţi, ci în plăceri „vinovate”. Care e vina acestor plăceri? Că îl adorm pe om. Nu-l mai lasă să lucreze în continuare la această ţarină încredinţată lui, ci îl îndeamnă să tragă un profit egoist din ceea ce a lucrat deja. Or, nu te poţi bucura de ceea ce nu îţi aparţine pentru multă vreme. Fiind „distras” de la lucrarea sa, vine momentul ieşirii din această lume, care îl prinde pe om nepregătit. Trecerea e şocantă nu din cauză că omul nu ştia oricum de sfârşitul său, ci prin faptul că el începuse să se creadă fără de sfârşit. În asta stă înşelarea care a făcut din „bogat” nu doar un sărac, cât şi un „nebun”, adică un om care nu mai poate fi stăpân nici pe ceea ce are. Veţi zice: da, dar a murit bogat! Nu a fost cu adevărat bogat, fiindcă el fusese ocupat doar cu bunăstarea materială, care în faţa morţii nu mai e de nici un folos. În faţa marii treceri, el a fost sărac, lipsit de orice avere. Greşeala lui a fost aceea de a îşi construi „hambare” pământeşti, în loc de a folosi acea „marfă” pentru a dobândi comori eterne, care nu pier în clipa morţii, ci te însoţesc şi după aceea. Finalul povestirii aruncă lumină asupra întregului conţinut: „Aşa se întâmplă cu cel ce îşi adună comori sieşi, şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu”

            Două alternative sunt puse aici, în antiteză: a te îmbogăţi ÎN SINE şi a te îmbogăţi ÎN DUMNEZEU. A te îmbogăţi doar în viaţa materială, sau a folosi materia pentru a creşte în viaţa spirituală. Pentru cel care alege îmbogăţirea de sine, iar nu de sine în Dumnezeu, drama este una dublă: tot ce a adunat se pierde într-o singură clipă, dar şi viaţa de până atunci este una în care omul nu a ajuns să Îl cunoască pe Dumnezeu, fiindcă el a fost ocupat doar cu sinele, făcându-şi din ego-ul său un zeu. Nu că viaţa este trecătoare e concluzia, ci că produsul acestei vieţi se pierde dacă nu e transformat în „comoară veşnică”, adică în avere de Dumnezeu şi în Dumnezeu. Şi atunci omul trăieşte o pierdere totală, nu doar a roadelor sale, ci şi a cunoaşterii de Dumnezeu. Acesta e sensul dezamăgirii din exclamaţia „nebune!”. Nebun e cel care are totul şi pierde totul. Iar la această „performanţă” se ajunge prin ignorarea lui Dumnezeu, care te duce la ignorarea propriei vieţi. Omul a ales visul în locul certitudinii, şi-a amanetat roadele muncii sale în schimbul amăgirii unui confort temporar şi incert. Şi a ieşit din viaţă ca un învins, deşi aflat în clipa de apogeu a confortului său, care îl făcea să se vadă învingător. Lumea este plină de modele de perdanţi de mare succes. Problema e că unul dintre ei poţi fi chiar tu. Problema e ce faci cu viaţa ta: alegi activitatea în spirit sau somnul în materie. Sfârşitul vine oricum, şi nu face alegeri. Dar contează dacă te va prinde treaz sau…”nebun” ! Aşa că spor – la roade ! Spor în Dumnezeu, şi roade în Veşnicie!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.