21 DECEMBRIE? CE FEL DE PROVOCARE ESTE ACEASTA? TOTUŞI, CUM NE PUTEM RUPE LANȚURILE? FRECVENȚA ŞI PROXIMITATEA – Anca Radu
21 DECEMBRIE? CE FEL DE PROVOCARE ESTE ACEASTA?
Aşa cum ați remarcat mai mulți dintre voi, fixarea votului pentru certificatele naziste în data de 21 decembrie este fără discuție o provocare din partea Parlamentului.
Eu îmi fac datoria de a da până în ultimul moment şanse tuturor să-şi manifeste ultima urmă de omenie, aşa că las deschise ambele posibilităţi: ori este o înfruntare directă a memoriei zilelor revoluției din ’89, Parlamentul făcând astfel o demonstrație de forță prin care ne arată că nu se dă înapoi de la nimic, ori va fi o şedință istorică, în care o majoritate consistentă va demonstra că respectul faţă de sacrificiul tinerilor ieşiți în stradă şi căzuți pentru libertate rămâne şi nimeni nu îndrăzneşte să le introducă metaforic proteine Spike în sângele lăsat pe asfalt.
Cum după doi ani de dictatură instaurată cu largul aport al majorităţii parlamentarilor, indiferent de culoarea lor politică, toată lumea se aşteaptă la ce e mai rău, nu e de mirare că pe internet circulă nenumărate apeluri de participare la protestul din 21 decembrie.
Acesta este într-adevăr un protest cu relevanță şi cu încărcătură emoțională profundă, prin care parlamentarii sunt presați să se poziţioneze nu doar alături de protestatarii de acum, dar mai ales alături de cei din ’89 şi în prelungirea libertăţii pe care aceştia au cerut-o realmente cu orice preț, lăsând în urma lor mesajul că viaţa fără libertate nu e nicio pierdere.
Un lucru este clar: un vot în favoarea instaurării oficiale a nazismului prin voința Parlamentului nu va putea introduce niciodată certificate verzi în România. Doar certificate roşii, încă umede.
TOTUŞI, CUM NE PUTEM RUPE LANȚURILE?
Este evident pentru toată lumea că administratorii dictaturii globale ne-au făcut programul pentru următorii foarte mulți ani, în opinia lor, chiar pentru totdeauna, de unde şi absurdităţile cu pretenție de schimbare definitivă a mersului natural al lucrurilor, rezumate prin formule de tipul “noua normalitate” sau “Marea Resetare”. La fel de evident este că programul lor simulat pe calculator în nişte birouri de tehnocrați săraci cu duhul nu are nici sfânt o treabă cu realitatea şi cu sociologia pe care o confundă cu statistica în mod sistematic. Faptul că inepțiile produse de aceste exemplare nereuşite vor eşua este o certitudine – contează însă câtă mizerie reuşesc să producă între timp şi câtă reconstrucție va fi necesară după aceste experimente catastrofale, rupte din manualele de psihiatrie.
Câtă mizerie reuşesc să producă? Răspunsul dă şi soluția de ieşire din această spirală care pare să-şi urmeze desfăşurarea neabătută, dincolo de toate gesturile noastre de protest. Putem afirma că amploarea oricărui regim sinistru depinde direct de fermitatea opoziţiei cetăţenilor – spunem cu toții în mod frecvent că ne vor face atât de mult rău cât le vom permite. Este o formulare timidă totuşi, aş spune chiar o jumătate de asumare în faţa unei realităţi întregi.
Când vorbim despre opoziție, despre protest, aceste noțiuni implică ideea de acțiune. Ori în condițiile măsurilor dictatoriale gata puse în practică şi pe fondul dezbinării întreținute în toate felurile, ideea de acțiune conține în ea însăşi garanția eşecului, întrucât acțiuni cel puțin direct proporționale cu ale statului devenit abuziv nu avem cum să întreprindem, iar acțiunile civilizate nu produc efecte, după cum s-a văzut deja – nici protestele masive din țările cu tradiția ieşitului în stradă nu au oprit desfăşurătorul dictaturii globale, ce să mai vorbim despre corespondența noastră protestatar-petiționară cu parlamentarii.
În repetate rânduri am avertizat despre pericolul acțiunilor de protest cu caracter mai degrabă simbolic, întrucât acestea funcţionează ca supape care dezamorsează presiunea socială, obligatorie pentru ca într-un moment strategic regimul dictatorial să fie măturat. (Am povestit deja despre importanța intensității, dincolo de statistică.) De aceea nu voi fi niciodată de acord cu atitudini în linia “Trebuie să facem ceva, orice.” – ba să ştiţi că e chiar prostesc să facem orice! Pentru că aceste “orice”-uri puse unul în prelungirea celuilalt sunt exact ceea ce îi trebuie regimului pentru a câştiga timp şi pentru a induce inerţia necesară înaintării spre etapele cu adevărat sinistre.
Am observat cu toții, în special în ultima lună de zile, o adevărată turbare în privința impunerii certificatelor naziste, în paralel cu conturarea perspectivei vaccinării obligatorii ca practică generalizată la nivelul UE. Această turbare este dovada crizei de timp în raport cu presiunea socială în creştere – cea mai proastă idee care ne-ar putea vizita ar fi depresurizarea socială prin proteste lejere sau prin iluzia defensivei juridice, care implică termene lungi, adică tocmai timpul de care autorităţile abuzive au nevoie ca de oxigen. Devine enervant să repet aceleaşi lucruri mereu, dar trebuie să insist: DICTATURA NU SE RESPINGE JURIDIC, CI ORGANIC.
Şi dacă opoziția civilizată şi protestele cu caracter simbolic nu funcționează, atunci ce funcționează?
Pentru a da răspunsul trebuie să reformulăm relațiile de interdependență, reluând teoria despre direct proporționalitatea răului cu nivelul permisivităţii noastre – în realitate lucrurile sunt chiar mai simple, nu despre permisivitate este vorba, pentru că aceasta nu poate fi diminuată decât prin acțiuni compensatorii de opoziție sau protest, cu randamentul prost pe care l-am arătat deja. Şi atunci lucrurile trebuie reformulate altfel:
DURITATEA ORICĂRUI REGIM DICTATORIAL ESTE DIRECT PROPORȚIONALĂ CU GRADUL DE PARTICIPARE AL POPULAŢIEI.
Aşadar, cuvântul care dă soluția pentru problema noastră este NEPARTICIPAREA şi pe acest aspect trebuie să ne concentrăm toată energia.
Neparticiparea populației sună vag. Dar este foarte concretă și la îndemână.
Pe de o parte, am vorbit de m-am săturat despre faptul că limbajul oficial trebuie respins cu totul, de la “teste” la “asimptomatici”, “măscuță”, “carantină”, “vaccin”, “variantă virală” şi orice altă deviație lingvistică din aceeaşi categorie – acest apect vizează populația generală.
Există însă şi anumite segmente de populație de a căror participare depinde în mod esențial implementarea oricăror măsuri abuzive. Dacă ne dorim într-adevăr să lăsăm autorităţile descoperite, ținta noastră aceasta trebuie să fie, să obținem NEPARTICIPAREA CELOR CHEMAȚI SĂ IMPLEMENTEZE MĂSURILE ABUZIVE, adică să exercite opresiunea în mod direct asupra noastră.
Acolo trebuie să meargă toată presiunea noastră, spre cei care ar trebui la un moment dat să intre peste noi în casă pentru a ne verifica certificatele de vaccinare, pentru a ne amenda pe cei nevaccinați şi pentru a ne închide în lagăre dedicate. Dacă polițiştii, armata şi orice alte forțe ar mai putea fi antrenate în acele proceduri refuză să pună în practică toate ororile respective, s-a terminat cu aspirațiile naziste ale autorităţilor. Sigur că parlamentarii vor vota orice sub presiune, asta e ușor, dar dacă oamenii aceia în carne şi oase care ar trebui să pună concret în aplicare oribilităţile acelea legislative nu o fac, ce-o să se întâmple, ne vor fugări parlamentarii din circumscripție să ne dea pe coajă cu geanta sau cu tocurile?
Cum obținem noi neparticiparea celor vizați? Atunci când afirm că dictatura se respinge organic şi nu procedural am în vedere un singur lucru: NATURA UMANĂ. Aşa cum ei au reușit să ne aducă aici scoţând ce e mai rău din oameni, noi trebuie să scoatem ce e mai bun. Iar trezirea forțată a celor care ar trebui să-şi încarce conștiința, să devină mâna autorităţilor, chiar să se umple de sânge este tot ce avem în realitate la dispoziție, oricât de rău v-ar suna asta. Sigur că sună mult mai bine o strategie cu acțiuni măsurabile, de tip cât de mulți suntem în stradă sau cât de multe semnături adunăm pe o petiție, câte hotărâri favorabile obținem în instanțe (…ca să nu țină nimeni cont de ele), dar nu, uite că nu avem nimic măsurabil la îndemână în lupta noastră pentru libertate, libertatea nu vine pe contor.
Că ne place sau nu, este o luptă a intensităților emoționale exprimate şi accesate prin forța discursului, prin forța cuvântului – majoritatea celor care vă opuneți dictaturii sunteți creştini, sper că nu e nevoie să discutăm despre caracterul decisiv al cuvântului în a da lucrurilor un anumit curs. (Este motivul pentru care îndemn mereu la alegerea atentă a cuvintelor, pentru că ele induc stări, iar stările generează acțiuni. E foarte bine că ne exprimăm cu toții opiniile, dar cuvintele sunt periculoase atunci când sunt mânuite prost.)
Închei cu o concluzie care ar trebui să vă sune convingător măcar în contextul vecinătăţii rememorării evenimentelor din decembrie ’89: dacă nu reuşim să ajungem la oamenii din spatele uniformelor, suntem pe drumul drept spre al doilea holocaust.
FRECVENȚA ŞI PROXIMITATEA
Numai dacă stai complet izolat de lume nu auzi despre decesele subite din rândurile vaccinaților. Am încurajat mereu familiile victimelor să vorbească, pentru a-i ajuta pe alții să decidă în cunoştință de cauză – acum, deşi rămâne un aspect important, nu mai este esențial. Toată lumea ştie, toată lumea vede, este deja strict o problemă de acceptare sau negare a unei realităţi palpabile.
Astăzi mi-a fost relatat un caz care spune multe despre “naturalețea” cu care li se opreşte ceasul oamenilor mai nou: soț şi soție se întorc de la serviciu cu microbuzul asigurat de către firmă pentru transportul angajaților – la coborâre, soțul o ia înainte spre casă, soția merge până la magazinul din sat. În drum spre casă, doamna îşi găseşte soţul căzut mort în stradă. La două săptămâni după rapel. Şi la 10 minute de ultimele cuvinte schimbate cu soția.
Sunt atâtea astfel de cazuri, lumea se mută în pământ sub ochii noştri. Voi puteți să-i spuneți “noua normalitate” sau “Marea Resetare” – eu ştiţi că nici poezie nu citesc, îi spun genocid.