VIOLENȚA FINALULUI – de Anca Radu

Un aspect cu adevărat important, comun tuturor mărturiilor participanților la evenimentele din decembrie ’89, este disperarea cu care se agățau reprezentanții regimului de putere în ultimele momente, fiind capabili de gesturi dintre cele mai greu de imaginat pentru anihilarea oricărei revolte, precum și pentru ștergerea urmelor — ne amintim de episodul incinerării morților din Timișoara, spre exemplu.

Timpul produce inerție. Oricât de vie ar fi conștiența maselor despre absurdul pe care îl trăiesc și despre consecințele care merg până la os, neexistând niciun risc real să treacă neobservate, mecanismele sistemului dezvoltă circuite care întrețin în buclă o stare de fapt, iar populația dobândește reflexe condiționate pe care la un moment dat nu și le mai poate controla.

Totuși, de ce trece timpul? Toate dictaturile operează în același fel, anume pervertind adaptabilitatea omului la condițiile date — dacă în mod natural capacitatea de adaptare constituie un avantaj caracteristic celor puternici, conferindu-le rezistență în situații care pun sub semnul întrebării însăși supraviețuirea, regimurile totalitare exploatează o altfel de adaptabilitate, anume MALEABILITATEA. Creșterea continuă a coeficientului de elasticitate în raport cu dictatura transformă absurdul specific acestor regimuri într-o realitate devenită a doua natură — una degenerativă, dar care întreține iluzia permanentizării în mintea conducătorilor. Și a slugilor cu beneficii colaterale specifice dresajului.

Pentru noi e greu de înțeles forța acestei iluzii, chiar dacă nu au trecut decât 32 de ani de când penultima garnitură de abuzatori ne-a demonstrat până unde e în stare să meargă atunci când i se spune că nu mai există continuare pentru lumea ei, că s-a ajuns într-o fundătură. Este momentul în care se intră în etapa turbării, cu cele două trepte: mai întâi ”Vă omorâm pe toți dacă e nevoie!”, iar mai apoi „Cu voi de gât!”.

Violența finalului este direct proporțională cu intensitatea iluziei întreținute, iar durata regimului dictatorial este un ingredient important în compoziția maglavaisului halucinogen.
Gândiți-vă bine ce concentrații vă permiteți — acum este ultimul prag în fața căruia vă mai puteți opri. O cedare în plus în acest moment este „certificatul verde” spre al doilea holocaust.

Cum se poate opri acum dictatura? Să-mi spuneți voi, eu nu știu cum se opresc dictaturile, doar cum se resping organic înainte să înceapă — în martie 2020, când o mână de „excentrici” v-am arătat intrarea de la „dușurile” din Dachau încă din prima secundă în care s-a pomenit despre OBLIGATIVITATEA dezinfecției mâinilor, ați răspuns în cor, dând ecou dictaturii sanitare: „Doar două săptămâni.”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *