Cum se colinda pe vremea când era Bunica fată

Nu știu ce mi-a venit mie, în seara de Ajun, când am sunat-o pe Bunica să-i fac îndătinatele urări, de i-am pus și întrebarea cum se făcea colinda în satul de munte, pe vremea copilăriei ei. Cu mult, cu puțin, am descuiat lada de zestre a unor amintiri mai bogate decât mă așteptam. Iată ce a ieșit:

„La început colindau femeile care aveau copii mici, de țâță, pe care îi luau în brațe și se duceau cu ei pe la vecini. Îi primeau oamenii pe toți, să știi! Nu umblau tot satul, dar în zona unde erau, se știa că vin femeile cu copiii ăi mici. Ele colindau, ziceau colinde care sunt vechi pentru Biserică, le cântau și ele. În rest, pentru colindatul satului, oamenii se adunau la apă, jos, la pod. Acolo, aprindeau torțe și plecau în sat, de la ușă la ușă, de o parte și de alta a drumului. Toți oamenii erau cu sacii de colaci la poartă și toată lumea dădea un colac la copiii care veneau la colindat. Noi ne uitam, la părinții mei era casa înaltă, și ne uitam cum se aprind torțele la pod și urmăream în sat până ajungeau la noi și până se duceau în sus. Toată lumea colinda.

Bineînțeles că mă duceam și eu la pod și plecam prin sat la colindat și, când veneam acasă, turnam săcuiul cu colaci pe masă. Era un săcui făcut din lână cu obrâncă peste umăr. Și-l turnam pe masă în cameră sau în bucătărie și alegeam de acolo colacii care erau mai frumoși, că erau și… de toate mărimile, după puterea fiecăruia. Și mă concuram cu fratele meu și număram să vedem care are mai mulți. Vai, dar era comoară! Pe atunci, colacul ăla era o bucurie. Eram bucuroși de săcuiul ăla plin de colaci! Acuma, dacă vin, sunt simandicoși, vor bani…în fine, așa era atunci!

După ce treceau toți cu torțele și cu veselie și bucurie și se împingeau, era zăpadă multă și, după ce se termina totul cu colindătorii, atuncea rudele, prietenii se strângeau la câte o casă, la vecini, la prieteni, dădeau țuică și colaci pe masă. Așa era atunci. Știu că la tăticul meu veneau prietenii lui și îi aduceau -erau unii care aveau vite sus la munte și de la capre se mulgea un lapte târziu, aproape către iarnă, caprele mai aveau lapte și făceau brânză frământată, un fel de urdă- și îi aduceau lui tăticu o gălețică cu urdă din aia de la capre, făcută târziu. Prietenul îi zicea: ți-am adus brânză înghețată. Făcută târziu. Era foarte frumos! Viața aia nici în povești n-o mai găsim.

Cu steaua, mergeau cu steaua. Era un grup de tineri din ăștia care, la vârsta de 18 ani, niște tineri mai răsăriți așa, ei se uneau și cântau Steaua. Să știi că lumea prețuia toate astea. Erau sărbătorile cu adevărat sărbători de Crăciun și de Anul Nou, închinate Bisericii și lui Dumnezeu! Acuma…, doar să fie masa plină de bucate, și cu asta se termină. Ca și cum masa asta n-ai putea s-o faci în fiecare zi! Deci, se pierde izul de sărbătoare dumnezeiască, sfântă! Atunci, era o unire, o bucurie așa, generală, și erau oameni sinceri. Nu știu, eu păstrez amintiri din copilărie fantastice, frumoase! Acuma nu mai sunt așa ceva.

La noi la Biserică ai văzut cum se face slujba? Muzica… Strana completează perfect slujba. Fără cântecul stranei multe biserici pierd foarte mult de la frumusețea slujbei. D-l Achim, profesorul de muzică, susține slujba cu cântecele foarte frumos, rar găsești așa ceva!”, a povestit Bunica Eugenia din Mehedinți, în seara de Ajun.

După ce am vorovit puțin cu ea, mi-a venit pofta de colindat și am plecat pe la prieteni, cu pacea în suflet și cu muzica pe buze! „Creștinilor, noi, astăzi, un praznic mare-avem, ca să-l puteți cunoaște, veniți la Viflaiem!”.

Voi ce amintiri aveți despre acest străvechi obicei?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.