CA FLOAREA SOARELUI DUPĂ SOARE!
Iisus Hristos era la cină în Betania, un sat aproape de Ierusalim, în casa lui Lazăr, pe care îl înviase din morți. O femeie credincioasă, sora celui înviat, aduce un vas cu nard curat, deosebit de scump, și varsă întregul conținut la picioarele Mântuitorului, pe care le șterge cu părul capului ei, semn de mulțumire și de totală devoțiune.
Iuda vânzătorul, ucenic al lui Iisus, se scandalizează, pretextând că mirul de mare preț, în loc să fie risipit în cantitate mare, ar fi trebuit vândut pe bani frumoși, iar profitul, folosit în opera de binefacere a Bisericii, pentru ajutorarea săracilor. Iisus Hristos, știind dinainte că urma să fie răstignit peste puține zile, răspunde că pe săraci îi avem mereu în preajmă, dar pe „Mire” nu pentru mult timp, deci se cuvenea ca El să fie cinstit cu toată prețuirea. Reacția lui Iuda a fost una întemeiată logic. Și astăzi multă lume gândește exact la fel: decât să închin ce am mai scump lui Dumnezeu, mai bine să rezolv o problemă de utilitate imediată, că și-așa Dumnezeu n-are nevoie de foloase materiale! Poate părea o reacție îndreptățită, nevinovată.
Prefer totuși să cred că personajul-cheie al acestei întâmplări nu este Iuda, ci Maria, sora lui Lazăr. Cea care nu demult lăsase baltă treburile gospodăriei și stătea nedezlipită de mulțimea care asculta cuvintele Domnului. Cea care, fără să o roage nimeni, a spart vasul cu mir prețios, „depozitul de valori” al casei ei, la picioarele Domnului. Ea simte pe Cine are în față: pe Cel Care i-a ascultat ruga, aducându-i la viață fratele mort de 4 zile, îngropat și putrezit. Așa ceva numai Dumnezeu avea putere să facă, Domnul de Care își lipise inima, nădejdea și toată ființa ei. Ca floarea soarelui după Soare! Iată felul de creștin convins și trăitor, asumat, care își trăiește întreaga viață în Hristos, fără jumătăți de măsură.
Ceilalți, creștinii „căldicei”, urmași mai degrabă ai lui Iuda decât ai lui Iisus, recunosc importanța credinței în Dumnezeu, dar nu-și îndreaptă faptele și viața spre dăruirea totală către Dumnezeu. Omul contemporan e mereu tentat să amâne și să inverseze importanța închinării sale: decât să mă închin lui Dumnezeu, mai bine să pun pe primul loc bunăstarea, cariera, familia, securitatea financiară,interesele de afaceri, bătăliile personale – și restul, ce mai rămâne, mărunțișul – I l-oi închina lui Dumnezeu, când va fi vremea! (Celebrul strigăt despre spitale/șosele/siguranță/parale în loc de catedrale!).
Maria a înțeles, însă, că Iisus nu era un oaspete târziu, un om pe banca de rezervă, o „obligație”. Iisus Hristos e Domnul și Centrul vieții sale. Trăind o astfel de credință asumată, ea investește tot ce are, fără a sta pe gânduri. Nu siguranța materială e grija ei, ci a se bucura de prezența Domnului în casa ei. Ea este omul care „L-a apucat pe Dumnezeu de-un picior” și simte exact valoarea și măreția faptului. Ea dăruiește din inimă și cântărește cu entuziasm.
Pentru Iuda, în schimb, COSTUL MIRULUI DE LUX ERA MAI IMPORTANT DECÂT PREZENȚA DOMNULUI. Peste câteva zile, Iuda avea să se aleagă cu un sac de bani și cu lanțul de gât, iar Maria avea să se aleagă cu Învierea celui de-al doilea „membru al familiei”. Cum îi spusese și Iisus Martei, sora cealaltă: Maria partea cea bună și-a ales, care nu se va lua de la ea. Fiindcă UNDE ÎȚI ESTE COMOARA, ACOLO ÎȚI VA FI ȘI INIMA.