Duminica a 4-a după Paști: Vindecarea slăbănogului de la Vitezda, tâlcuită de părintele Vasile Mihoc
În duminica a patra după Paști, numită și Duminica Vindecării Slăbănogului (paraliticului) de la Scăldătoarea Vitezda, în Biserica Ortodoxă este rânduită citirea Sfintei Evanghelii de la Ioan, capitolul al V-lea, versetele 1-15. În cadrul emisiunii „Atlas Biblic” difuzate de Radio Trinitas, părintele profesor dr. Vasile Mihoc de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu a realizat o tâlcuire a acestui pasaj scripturistic ioaneic care istorisește minunea vindecării de către Mântuitorul Iisus Hristos la scăldătoarea Vitezda a unui om paralizat care și-a purtat boala timp de 38 de ani și nu-și pierduse nădejdea că va putea fi izbăvit așteptând tulburarea apei de către un înger, măcar că era imobilizat și nu avea pe nimeni care să-l arunce în scăldătoare îndată după mișcarea suprafirească a valurilor. Iisus Hristos Se face Om pentru a-l mântui pe cel aflat în nevoie și care nu și-a pierdut credința. De remarcat faptul că Mântuitorul, deși avea această putere, nu i-a vindecat pe toți bolnavii aflați în așteptare la scăldătoarea Vitezda, ci a venit special pentru acela care nu putea să-și obțină vindecarea urmând calea accesibilă celorlalți. Restul bolnavilor, care aveau o șansă de a se vindeca pe calea cunoscută, au fost lăsați să o urmeze pe aceea, fiind miluiți tot de Dumnezeu, dar în mod indirect. Iar vindecarea directă a făcut-o Fiul lui Dumnezeu față de singurul bolnav ce nu avea la dispoziție nici o altă opțiune obișnuită.
„Atenţia lui Iisus se îndreaptă doar spre unul dintre bolnavii aflaţi acolo – evanghelistul nu precizează de ce boală suferea acesta. Neputinţa sa de a se coborî în scăldătoare îndată după tulburarea apei ne face să credem că e vorba de un paralizat. Era bolnav de multă vreme, de 38 de ani, astfel încât orice speranţă de vindecare prin mijloacele omeneşti era exclusă. Bolnavul mai avea o singură şansă: să ajungă primul în scăldătoare atunci când se tulbura apa. Iisus, cunoscând prin putere dumnezeiască situaţia disperată a acelui om, care era atât de nenorocit din cauza îndelungatei suferinţe trupeşti, dar care era, totodată, bolnav cu sufletul – vom vedea mai încolo că era păcătos -, Iisus îi oferă harul Său.
Mântuitorul Se apropie de el şi îi pune această întrebare: “Voieşti să te faci sănătos?”. Bolnavul nu se gândeşte că cel ce îi pune această întrebare ar putea să îl vindece. De aceea, îi explică omeneşte cazul său: “Doamne, nu am om!”, zice el. Desigur, în gura acestui bolnav, apelativul “Doamne” nu are încă valoarea unei mărturisiri a divinităţii lui Iisus, ci înseamnă, mai degrabă, “domnule”. “Doamne”, zice el, ”nu am om ca să mă arunce în scăldătoare atunci când se tulbură apa. Că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea”.
Textul nu ne spune cât de des se tulbură apa, însă ne lasă să înţelegem că fenomenul se producea pe neaşteptate. Bolnavul care vorbeşte acum cu Iisus stă şi el acolo, dar fără vreo speranţă că ar putea ajunge cândva primul după tulburarea apei. Nimeni nu-şi făcea milă cu el, fiecare dintre cei ce stăteau acolo gândindu-se în primul rând la sine însuşi şi la interesul său.
Când mergi ca pelerin şi vizitezi locul acela, scăldătoarea Vitezda, aproape de actuala poartă a Sfântului Ştefan sau poarta leilor, te întrebi despre rostul acestei amenajări şi despre apa respectivă. Ţi se spune, de fapt, că acolo, în aceste bazine, în acest rezervor, se aduna apa din partea mai de sus a oraşului. Nu era vorba de izvoare, cât era vorba de apă de ploaie. În sezonul ploios, bazinele erau umplute şi, apoi, foloseau ca rezervoare de apă pentru nevoile cetăţenilor.
Cum spuneam, bolnavul stătea şi el acolo, aproape de scăldătoare sau aproape de unele bazinetele acelea găsite acolo într-o epocă mai târzie şi care, probabil, existaseră şi mai-nainte. El stătea cu speranţă şi, totuşi, fără speranţă: n-avea pe nimeni. “Doamne, n-m om”, spune el. Şi se vede treaba că nimeni dintre cei care erau pe-acolo nu-şi făcea milă cu el.
Acum, însă, pentru prima dată răsună şi pentru el glasul milei. Iisus i-a zis: “Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă!”. Şi vindecarea se produce prin chiar acest cuvânt. Omul se ridică, îşi ia patul şi pleacă. E bucuros că s-a făcut sănătos. Nici nu ştie cine este Cel Care l-a făcut sănătos, pentru că Iisus, ca şi în alte dăţi, după săvârşirea unei minuni, Se retrăsese discret.
Cât de scurt şi cât de minunat este acest text al Evangheliei de la Ioan! În cuvinte atât de puţine ne prezintă o minune aşa de mare şi ne lasă să vedem, încă o dată, măreţia extraordinară a lui Hristos-Domnul, dar şi iubirea Sa de oameni şi modul în care El ştie să ajute pe cel mai necăjit dintre cei din jurul Său!
Evanghelistul Ioan ne istoriseşte foarte concis minunea vindecării acelui om paralizat de la scăldătoarea Vitezda, însă ne spune mai pe larg ce s-a întâmplat după aceea. Persoana Mântuitorului şi faptele Sale erau urmărite îndeaproape de adversari, care căutau cu tot dinadinsul să-L acuze şi să afle-n El vreo vină pentru care să poată fi omorât. Marea minune a vindecării unui paralizat, bolnav de 38 de ani, nu-I impresionează pe aceşti adversari. Ei se leagă de faptul că era sâmbăta şi că Domnul i-a poruncit acelui om să-şi ia patul în zi de sâmbătă. “Iudeii”, o denumire mai generală a adversarilor Mântuitorului, “iudeii” sunt contrariaţi văzând un om ducându-şi aşternutul.
După tratatul Shabbath din Mişna, o parte principală a Talmudului, a transporta ceva dintr-un loc în altul era una dintre cele 39 de lucrări interzise clar, formal, în zi de Sabat. În Legea lui Moise apare repetat
interdicţia de a se lucra în zi de Sabat. (…) După doctrina rabinică, porunca repaosului sabatic obliga ea singură tot pe atât cât ansamblul tuturor celorlalte porunci. Deci, toate celelalte porunci împreună aveau, cumva, aceeaşi greutate ca singură porunca ţinerii Sabatului. Cine nu ţine Sabatul îşi trădează complet iudaitatea şi legământul mozaic. (…) Toate aceste lucruri interzise de Sabat arătau pentru iudei cât de în serios luau ei porunca ţinerii Sabatului. Pentru noi este puţin greu de înţeles astfel, dar foarte multe întâmplări din evanghelii sunt puse în legătură cu aceste interdicţii şi cu acuzele pe care iudeii şi, mai ales, fariseii I le aduceau Mântuitorului că El nu abordează cazuistic porunca Sabatului.
Celui vindecat i se atrage, deci, atenţia de către iudei că încalcă legea. Răspunsul lui este foarte clar: “Cel Ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: ia-ţi patul tău şi umblă”. Ceea ce era devărat, omul spunea adevărul. Or, această afirmaţie a celui vindecat ar putea fi interpretată ca o mărturisire a lui Iisus: încrezător în Cel Care l-a făcut sănătos, fostul paralizat Îl ascultă necondiţionat, fără a-şi pune problema legalităţii acţiunii sale.
E posibilă, însă, şi o altă interpretare, care nu este deloc favorabilă celui vindecat: caracter superficial, spun unii comentatori, incapabil să înţeleagă semnul (minunea – n.r.) al cărui beneficiar este, el dă vina pe Iisus – că nu eu sunt vinovat, Iisus e vinovat, că El m-a trimis. Versetul 15 pare să sprijine această interpretare că, după ce L-a întâlnit din nou pe Iisus şi a ştiut despre cine-I vorba, cel vindecat s-a dus imediat şi le-a spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a vindecat. Apare aici ca o pâră, dacă vreţi. Deşi mie, personal, mi se pare greu să cred că omul acela a putut fi atât de nerecunoscător.
Ce să mai spunem, însă, despre “iudei”, adversarii Mântuitorului? Aceştia au în faţa lor dovada unei minuni fără seamăn. Faptul nu îi mişcă nicidecum şi nu-I smulge din îngustimea lor îndărătnică. Iisus nu este pentru ei decât omul care a determinat călcarea poruncii Sabatului. Deci, dacă Iisus determină călcarea Sabatului, este un păcătos. Formalismul religios şi necredinţa merg mână în mână. Sfântul Ioan Teologul nu încetează a ne atrage atenţia asupra acestui adevăr. Iudeii se arată interesaţi de identitatea Taumaturgului (vindecătorului – n.r.). în Care nu văd decât un călcător de lege: “Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă?”, îl întreabă ei. Vindecatul însă nu Îl cunoştea.
Iisus îl întâlneşte ceva mai tâtziu la Templu, adică undeva prin curţile Templului, şi, deşi odată cu vindecarea trupească, Domnul operase şi vindecarea sufletească a acelui om – el îşi ispăşise păcatele prin îndelungata suferinţă -, îi ştia, totuşi, slăbiciunea duhovnicească. Mântuitorul îi adresează fostului bolnav un avertisment: “Iată că te-ai făcut sănătos! De acum, să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău!”, de unde rezultă că, în acest caz, boala trupească fusese ca urmare a păcatului. Nu întotdeauna este aşa. Despre un orb din naştere Domnul precizează, cu altă ocazie, că situaţia sa nu era o urmare a păcatului. Ucenicii Îl întreabă: “Cine a păcătuit, el sau părinţii lui?“ şi Mântuitorul spune: “Nici el, nici părinţii lui!“. Chiar în cazul paraliticului din Capernaum, despre care citim în Matei, capitolul IX, versetele 1-6, şi în locurile paralele de la Marcu II şi Luca V, când Iisus săvârşeşte o îndoită minune: iertarea păcatului şi vindecarea trupească. Dacă infirmitatea trupească ar fi fost consecinţa păcatului, ar fi fost de ajuns ca Mântuitorul să-I ierte păcatele pentru a se vindeca. Faptul că a fost nevoie de o a doua intervenţie a Sa, pentru vindecarea trupului, arată că boala nu era neapărat sau numai urmarea directă a păcatelor acestui om. De asemenea, Sfântul Iacov, ruda Domnului, primul episcop al Ierusalimului, recomandând în epistola sa ca cei bolnavi să-I cheme pe preoţii Bisericii să săvârşească Taina Sfântului Maslu pentru vindecarea lor, adaugă: “şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica şi, de va fi făcut păcate, i se vor ierta lui“ (Iacov V, 15). Exprimarea aceasta condiţională “de va fi făcut păcate” arată că nu este o legătură necesară între boala cuiva şi păcatele sale. Acest adevăr este dovedit de faptul că adeseori în Sfânta Scriptură citim despre oameni drepţi, loviţi de grave suferinţe trupeşti: aşa a fost Iov, cazul cel mai cunoscut, aşa a fost şi Sfântul Apostol Pavel sau alţi oameni sfinţi de care ne vorbeşte Scriptura.
Nu este, însă, mai puţin adevărat că adeseori bolile şi suferinţele noastre trupeşti nu sunt decât urmări ale păcatelor noastre. “Păcatul“, scrie Sfântul Ioan Gură-de-Aur, “este cauza tuturor relelor”: cauza necazurilor, cauza răsturnărilor, cauza războaielor, cauza bolilor, cauză a tuturor suferinţelor de nevindecat care vin asupra noastră din toate părţile.
Cel vindecat acuma suferise atâta de pe urma păcatelor sale, dar se pare că n-a fost în stare să înţeleagă lecţia suferinţei prin care a trecut şi nici exigenţele vieţii celei noi de sănătate pe care i-a dăruit-o mila lui Hristos… Ca atâţia dintre beneficiarii milei dumnezeieşti de pretutindeni şi dintotdeauna, iată-l şi pe acest om gata să se arunce iarăşi în valul cel înşelător al păcatului! De aceea îi atrage atenţia Domnul să nu mai păcătuiască de acum înainte, ca să nu-I fie încă şi mai rău.
Ce poate fi mai rău decât greaua suferinţă pe care a indurate-o omul acesta timp de 38 de ani? Mai rea este, desigur, osânda veşnică! Avertismentul acesta sună nu numai pentru el, ci pentru toţi cei care, nesimţitori faţă de mila şi iubirea lui Dumnezeu, amână la nesfârşit pocăinţa (schimbarea vieţii, n.r.). Cel vindecat pare să nu înţeleagă nimic. Evanghelia nu reţine nici cea mai mică intenţie din partea lui de a-L urma pe Iisus sau de a-i fi recunoscător cât de cât pentru imensul bine pe care I l-a făcut. În alte cazuri, îi vedem pe oamenii vindecaţi că se ţin după Iisus, ar vrea să-I fie ucenici – celebru este, mai ales, cazul acelui îndrăcit din Ţinutul Gadarenilor.
În urma noii întâlniri cu Iisus şi a avertismentului pe care l-a primit din partea Lui, omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a făcut sănătos. E vorba despre o mărturie în favoarea lui Iisus sau de un denunţ? Textul nu ne spune decât că acţiunea celui vindecat declanşează prigoana iudeilor, care îi fac lui Iisus o vină vrednică de moarte, o vină vrednică de pedeapsa capitală din faptul de a fi săvârşit vindecarea în zi de sâmbătă.
Omul, în orbirea lui, ajunge cu voie sau fără de voie, conştient sau inconştient – nu ştim – să facă jocul adversarilor Mântuitorului. O orbire asemănătoare, imputabilă mai ales căpeteniilor iudaice, dar nu numai lor, va duce în final la răstignirea Domnului. Şi câţi alţii dintre cei miluiţi de Hristos nu s-au făcut, de atunci încoacce, vrăjmaşi şi răstignitori ai Săi? Ne gândim numai la cuvântul acela din Epistola către Evrei, capitolul VI, versetul 6, unde apostolul atrage atenţia că cel care a devenit creştin şi apoi a căzut şi se leapădă de credinţă, acela răstigneşte a doua oară pe Hristos pentru el însuşi şi-L face de batjocură”, a transmis părintele profesor Vasile Mihoc, în tâlcuirea capitolului al V-lea al Sfintei Evanghelii de la Ioan, la Radio Trinitas.
Emisiunea Atlas Biblic se difuzează de luni până vineri la ora 20:30 pe Radio Trinitas, ediția sibiană, care-l are ca invitat pe părintele Mihoc, putând fi audiată miercurea sau, oricând, în arhiva online a radioului Patriarhiei Române.