Cerul, Codrul și Pârăul

Sfinții Împărați Constantin și Elena

21 mai, 202225 mai, 2023 vlad

Constantin cel Mare este fiul împăratului Consta al Britaniei, născut din a doua căsătorie, cu împărăteasa Elena. Deși avea alți doi frați vitregi (pe Constantie și pe pe Dalmatie) născuți din Teodora, fiica împăratului Maximian Herculie, doar Constantin a fost preferat de tatăl său Consta și de armată să fie urmaș la tron.

Despre Consta, tatăl lui Constantin, se povestește că, deși se arăta a fi închinător de idoli, după obiceiul cel vechi al Romei, însă nu silea spre slujba idolească precum ceilalți închinători de idoli; ci se închina și nădăjduia spre Dumnezeul cel Preaînalt. El îl învăța pe fiul său, Constantin, să caute și să ceară ajutor de la cea de sus purtare de grijă, iar nu de la idoli, și îi era milă de creștinii ce erau chinuiți și omorâți de ceilalți împărați păgâni; de aceea, el nu ura Biserica lui Iisus Hristos, ci o apăra de prigonire. Deci, creștinii din părțile Apusului aveau pace sub stăpânirea lui; iar în părțile Răsăritului nu înceta încă prigoana, de vreme ce Maximian Galerie, ginerele lui Dioclețian (împărat persecutor al creștinilor), stăpânea părțile acelea.

Și a luat Constantin stăpânirea împărăției după moartea tatălui său, cu învoirea a toată oastea, pentru că era iubit de toți, ca o odraslă ieșită dintr-o rădăcină bună. Iar Maxentie, fiul cel nelegitim al lui Maximian Erculie, auzind de acest lucru, s-a umplut de invidie și a amăgit câțiva senatori din Roma, cărora, dându-le multe daruri și făgăduindu-le multe altele, a răpit scaunul împărătesc, făcându-se astfel împărat al Romei cu de la sine putere, fără voia poporului Romei și a toată oastea.

Iar Constantin, înștiințându-se de acest lucru, nu s-a supărat pe el, ci a trimis la el soli de pace, lăsând pe Maxentie să împărățească în Roma, iar el mulțumindu-se cu Britania și cu părțile ei cele de un hotar. Maxentie însă nu voia pacea cu Constantin și nici nu-l recunoștea ca împărat, voind ca singur să fie stăpânitor a tot pământul și al țărilor de sub stăpânirea Romei. Și, întărindu-se în Roma, a început a face multă răutate poporului. Mai cu seamă, el răpea prunci, fecioare și femei însărcinate și, înjunghiindu-le, le jertfea diavolilor, pentru a-și spori prin vrăjitorie puterea pământească.

Deci romanii au trimis în taină la Constantin care petrecea în Britania cu mama sa Elena, rugându-l să vină și să-i scape de acel tiran. Iar Constantin, după ce i-a trimis mai întâi o somație, auzind că Maxentie nu se îndreptează, ci se întinde spre lucruri mai rele și adună oaste cu multă plată împotriva lui, s-a sculat și s-a dus asupra lui cu război. Dar, văzând că puterea lui de oaste este puțină și gândindu-se și la vrăjile pe care le făcea Maxentie pentru a-și spori puterile, a început a se îndoi de biruință.

„Întru acest semn vei birui”

Deci, văzând Constantin că de partea lui Maxentie era mare puterea diavolească, a început a se ruga adevăratului Dumnezeu, Care stăpânește cerul și pământul, pe Care neamul creștinesc Îl cinstește, ca să-i dăruiască chip de biruință asupra tiranului. Deci, rugându-se cu stăruință, i s-a arătat întru amiazăzi chipul Crucii Domnului, închipuit cu stele strălucind mai mult decât soarele, iar deasupra acestui chip era scris: „Cu acesta vei birui”. Iar noaptea, pe când el dormea, i s-a arătat Însuși Domnul nostru Iisus Hristos și iarăși i-a arătat semnul cinstitei Cruci, cel ce i se arătase pe cer, și i-a zis: „Să faci asemănarea acestui semn și să poruncești ca să-l poarte înaintea cetelor și vei birui nu numai pe Maxentie, ci și pe toți vrăjmașii tăi!”.

Și, sculându-se împăratul, a spus boierilor săi acea vedenie a sa și, chemând meșteri iscusiți, le-a poruncit să facă cinstita Cruce, după chipul semnului ce i se arătase, de aur, de mărgăritare și de pietre scumpe. Încă a mai poruncit ca toată oastea sa să închipuiască semnul Sfintei Cruci pe toate armele, pe steaguri, pe coifuri și pe paveze.

Iar păgânul Maxentie, înștiințându-se de venirea lui Constantin din Britania asupra Romei, și-a scos oastea romană cu multă îndrăzneală și a tăbărât împotriva marelui Constantin. Iar Constantin a poruncit să fie purtată cinstita Cruce înaintea cetelor ostașilor săi și, când s-a lovit cu oastea lui Maxentie, aceasta a fost biruită cu puterea cinstitei Cruci și mulțimea ostașilor săi au fost tăiați, numai Maxentie s-a pus pe fugă, fiind urmărit de împăratul Constantin.

Și fugind el pe podul de peste râul Tibru, pe care singur îl zidise, s-a stricat podul cu puterea lui Dumnezeu și s-a afundat tiranul în râu cu ostașii săi. Iar marele Constantin a intrat în Roma cu biruință, întâmpinat de tot poporul cu mare bucurie și cinste, și a înălțat mare mulțumire lui Dumnezeu, Cel Ce i-a dat biruință asupra tiranului cu puterea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci. Iar spre pomenirea acelei biruințe, a pus o cruce în mijlocul cetății Romei, pe un stâlp înalt de piatră, și a scris pe dânsa: „Prin acest semn mântuitor, cetatea aceasta s-a eliberat de sub jugul tiranului”.

Al doilea război l-a avut împotriva Vizantiei, care era atunci o cetate mică zidită de un grec oarecare, anume Vizas, în numele său, pe vremea lui Manase, împăratul iudeilor. Acolo Constantin fiind biruit de două ori, era într-o mare mâhnire; dar, făcându-se seară, și-a ridicat ochii spre cer și a văzut o scrisoare alcătuită de stele, care închipuia acestea:Cheamă-Mă pe Mine în ziua necazului tău, și te voi scoate și Mă vei preamări. Și înfricoșându-se, și-a ridicat ochii spre cer și a văzut închipuită o cruce de stele ca și mai înainte și împrejurul ei aceste cuvinte: „întru acest semn vei birui”. Astfel, purtându-se crucea în fruntea cetelor, a biruit pe vrăjmașii săi și a luat cetatea Vizantiei.

Având al treilea război cu barbarii la Dunăre, iarăși i s-a arătat pe cer semnul Sfintei Cruci, arma cea mântuitoare și, ca și mai înainte, a avut biruință. Și, de atunci, împăratul Constantin cunoscând puterea lui Hristos, Cel ce S-a răstignit pe cruce, a crezut că este adevăratul Dumnezeu și s-a botezat împreună cu maica sa, Elena, cea vrednică de laudă. (…)

Edictul de toleranță a creștinilor

După acestea, împăratul a dat îndată poruncă să nu îndrăznească nimeni a huli pe Iisus Hristos sau a supăra pe creștini. Deci, a zidit în curțile sale împărătești o biserică în numele Mântuitorului Iisus Hristos și a poruncit să se boteze fără opreliște toți cei ce vor voi să fie creștini; iar haine albe pentru botez să ia din vistieriile împărătești. În ceasul acela s-a botezat mulțime multă de popor și, din zi în zi, creștea și se înmulțea Biserica lui Hristos, iar închinarea de idoli se împuțina.

Astfel s-a făcut bucurie mare credincioșilor, a căror mulțime era atât de mare în Roma, încât voiau să gonească din cetate pe toți cei ce nu voiau să fie creștini. Dar împăratul a oprit poporul, zicând: „Dumnezeul nostru nu voiește ca cineva să vie la El cu silă și fără de voie; ci, dacă cineva de voie liberă și cu scop bun se apropie de El, în acela El binevoiește și cu milostivire îl primește. Deci, precum voiește cineva, așa să creadă cu libertate, iar nu să se prigonească unul pe altul!”.

De acest împărătesc răspuns și mai mult s-a bucurat poporul; căci lăsa pe toți să trăiască în libertate, pe fiecare în credința și după voia sa. Dar nu numai în Roma s-a făcut bucurie credincioșilor, ci și în toată lumea. Pentru că pretutindeni se eliberau din legături și din temnițe credincioșii cei chinuiți pentru Hristos și mărturisitorii se întorceau de la închisori; cei ce de frica persecutorilor se ascundeau prin munți și prin pustietăți reveneau la locurile lor fără de frică, și, astfel, pretutindeni a încetat prigonirea și tirania.

Mutarea Capitalei Imperiului Roman la Constantinopol

După aceasta, binecredinciosul împărat Constantin a zidit în Vizantia o cetate mare și slăvită, a înfrumusețat-o cu toate podoabele și a numit-o după numele său, Constantinopolis (orașul lui Constantin). Apoi a mutat acolo scaunul său de la Roma cea veche, poruncind ca acea cetate să se numească Roma cea nouă și încredințând-o apărării lui Dumnezeu și a Preacuratei Sale Maici.

Primul Sinod Ecumenic

În acea vreme, răucredinciosul Arie tulburând cu erezia sa Biserica lui Hristos, acest binecredincios împărat a voit cu dinadinsul să cerceteze cele pentru sfânta credință. Deci a poruncit să se țină în Niceea Sinodul cel mare a toată lumea, unde s-au adunat 318 Sfinți Părinți, care au alcătuit dreptmăritoarele dogme ale sfintei credințe, iar pe Arie și eresul lui l-au blestemat. Acest sinod care s-a ținut în anul 325 în Niceea a fost întâiul sinod a toată lumea (ecumenic).

Căutarea Crucii Domnului la Ierusalim

Împăratul Constantin a trimis apoi la Ierusalim pe fericita sa maică, Elena, cu multă avere, ca pe una ce era preaiubitoare de Dumnezeu, pentru căutarea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci a Domnului. Iar ea, ducându-se la Ierusalim, a văzut acele Sfinte Lo­curi, le-a curățit de capiștile idolești și a scos la lumină cinstitele moaște ale mai multor sfinți. În acea vreme era patriarh în Ierusalim Macarie, care a întâmpinat pe împărăteasă cu cinstea cuvenită.

Iar fericita împărăteasă Elena, vrând să caute Crucea Domnului cea făcătoare de viață, care era ascunsă de iudei, i-a chemat pe toți iudeii și i-a întrebat să-i arate locul unde este ascunsă cinstita Cruce a Domnului. După mai multe cercetări, au mers la un loc unde era un munte mare, pe care Adrian, împăratul Romei, zidise o capiște zeiței Artemida și pusese în ea pe idolul ei. Acolo i s-a spus că este ascunsă Crucea Domnului. Iar împărăteasa Elena a poruncit să fie dărâmată capiștea idolească, iar zidul și pietrele să fie risipite.

Iar fericitul patriarh Macarie rugându-se, a ieșit în locul acela un miros de bună mireasmă și îndată s-a arătat spre răsărit Mormântul și locul Căpățânii – Golgota, iar aproape de ele au aflat îngropate trei cruci și, împreună cu ele, au aflat și cinstitele piroane. Și nepricepând nimeni care dintre ele ar fi fost Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, s-a întâmplat în acel răstimp că era dus un mort la îngropare.

Atunci patriarhul Macarie a poruncit celor ce-l duceau să stea, și a pus una câte una crucile pe cel mort, iar când a pus Crucea lui Hristos, îndată a înviat mortul și s-a ridicat viu cu puterea dumnezeieștii Cruci a Domnului. Iar împărăteasa, luând cu bucurie cinstita Cruce, i s-a închinat ei și a sărutat-o; asemenea și toată sfatul împărătesc ce era cu ea. Iar unii nu puteau să vadă și să sărute Sfânta Cruce în acea vreme, de înghesuială, pentru aceea au cerut ca măcar s-o vadă de departe.

Înălțarea Sfintei Cruci

Atunci Macarie, patriarhul Ierusalimului, stând la un loc mai înalt, a ridicat cinstita Cruce arătând-o poporului; și toți strigau: „Doamne, miluiește!”. De atunci s-a început a se prăznui înălțarea Sfintei Cruci. Iar împărăteasa Elena a luat cu sine o parte din acest sfânt lemn, asemenea și sfintele piroane; iar pe cealaltă parte, punând-o într-o raclă de argint, a dat-o patriarhului Macarie spre păzire pentru neamurile care vor fi de aici înainte. Atunci mulțime de iudei au crezut în Iisus Hristos și s-au botezat.

Iar Sfânta împărăteasă Elena a poruncit ca să se zidească biserici în Ierusalim, pe la sfintele locuri. Mai întâi a poruncit să se zidească Biserica Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, lângă Sfântul Mormânt, acolo unde s-a găsit Sfânta Cruce. A mai poruncit să se zidească o biserică și în Ghetsimani, unde este mormântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a cinstitei ei Adormiri. Apoi a zidit și alte 18 biserici și, înfrumusețându-le cu toate podoa­bele și dăruindu-le cu îndestulate averi, a venit la Constantinopol, aducând o parte din lemnul Sfintei Cruci celei de viață făcătoare și sfintele piroane cu care a fost pironit trupul lui Iisus Hristos.

Apoi, nu după multă vreme s-a mutat la Dumnezeu, bineplăcându-I Lui, și a fost îngropată cu cinste. Iar marele împărat Constantin a mai viețuit încă 10 ani și ceva după moartea maicii sale, Sfânta Elena. El a murit la 32 de ani ai împărăției sale; iar de la nașterea lui a avut 65 de ani. A fost îngropat cu cinste în biserica Sfinților Apostoli din Constantinopol, iar acum viețuiește în viața cea fără de sfârșit, în veșnica Împărăție a lui Hristos, Dumnezeul nostru, Căru­ia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh I se cuvine slavă în veci. Amin.

Sursa: Doxologia.ro.