
Duminica a 5-a după Paști, a Samarinencei. Tâlcuirea părintelui Vasile Mihoc
În duminica a cincea după Paști, în bisericile ortodoxe se citește Evanghelia de la Ioan, capitolul 4, versetele 5 – 42, care istorisește întâlnirea Mântuitorului Iisus Hristos cu o femeie samarineancă la Fântâna lui Iacob și discuția ce se iscă între cei doi, sub pretextul cererii unui pahar cu apă, ajungându-se la abordarea unor adânci teme de credință și la revelarea Cuvântului divin, adevărata apă vie. Prezentăm mai jos, pe lângă versetele biblice, frânturi dintr-o tâlcuire făcută de pr. prof. univ. dr. Vasile Mihoc în cadrul emisiunii „Atlas Biblic” de la Radio Trinitas.
„Deci, când a cunoscut Iisus că fariseii au auzit că El face şi botează mai mulţi ucenici decât Ioan, deşi Iisus nu boteza El, ci ucenicii Lui, a lăsat Iudeea şi S-a dus iarăşi în Galileea. Şi trebuia să treacă prin Samaria. Deci, a venit la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său, şi era acolo Fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână. Şi era ca la al şaselea ceas”.
Pr. Vasile Mihoc: Cetatea Samariei numită Sihar, aproape de locul pe care Iacob i l-a dat lui Iosif, fiul său: această cetate Sihar menţionată în versetul 5 ar putea fi localitatea numită astăzi Ascar, aflată foarte aproape de Sichem şi, într-adevăr, pe drumul dintre Ierusalim şi Galileea care traversează Samaria. Lângă Ascar se află puţul identificat încă din Antichitate ca fiind Fântâna lui Iacob, de care vorbeşte Evanghelia aici în versetul 6. Până astăzi pelerinii beau apă din această fântână adâncă de 46 de metri şi care nu seacă niciodată. La ea se ajunge coborându-se într-un paraclis aflat sub actuala mare biserică ortodoxă greacă zidită deasupra acestei fântâni. (…) La subsolul acestei biserici este cripta, capela veche care adăposteşte fântâna şi, din această fântână, pelerinii pot bea până astăzi apă. Sigur, e un loc sfânt, un loc unde Mântuitorul a băut El Însuşi apă din vasul femeii samaritence, un loc unde grupurile de pelerini ortodocşi se opresc, se roagă, cântă, ascultă Evanghelia fiecare în limba lui şi beau apă din această venerabilă fântână.
În ce priveşte discuţia care urmează (între Iisus Hristos şi femeia samariteancă, n.r.), ea poate fi împărţită clar în două pericope: versetele 7 – 15, în care Iisus apare ca dătătorul apei celei vii, şi a doua pericopă, versetele 16 – 26, în care Iisus Se descoperă ca Mesia.
„Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau! Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate ca să cumpere merinde. Femeia samarineancă I-a zis: cum Tu, Care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel Ce-ţi zice «Dă-Mi să beau!», Tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie.
Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai şi fântâna e adâncă. De unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui?
Iisus i-a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre Viaţă Veşnică.
Femeia a zis către el: Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot!”.
Pr. Vasile Mihoc: Domnul, venind la fântână, rămâne deodată singur. Ucenicii Săi au plecat să cumpere merinde. O femeie samariteancă vine să scoată apă. Scena care urmează ne aminteşte alte întâlniri biblice asemănătoare, petrecute lângă o fântână: Facere, 29; Ieşire, 2. Ar fi interesant să ne referim la toate aceste întâlniri, care au un loc important în iconomia istorisirii biblice. În Vechiul Testament, fântâna apare în mod constant ca simbol al diverselor instituţii religioase israelite: ca simbol al Legii, al Templului, al Ierusalimului (ca în Numeri 21, 15-20 sau Iezechiel 47 sau în Zaharia 14, 8). Simbol al acestora pare a fi aici şi Fântâna lui Iacob, din care au băut fiii patriarhului, iudeii.
În dialogul acesta, cum spuneam, sunt două părţi: prima, prezentându-L pe Iisus ca dătătorul Apei celei Vii şi, apoi, faptul că Iisus Se descoperă ca Mesia. Iniţiativa revelaţiilor care urmează o are Iisus: «Dă-Mi să beau», zice el femeii când aceasta scoate vasul plin cu apă din fântână. Femeia se miră că un iudeu îi cere aşa ceva, căci, vom vedea mai departe, iudeii nu au amestec cu samaritenii. Un cunoscut specialist în Studiul Noului Testament crede că verbul din această propoziţie trebuie redat prin „nu folosesc împreună”. Samaritenii erau socotiţi de iudei în stare de permanentă impuritate rituală, la fel şi vasele folosite de ei. Cum te-ai fi putut aştepta ca un iudeu să bea apă din vasul unui samaritean? Traducerea remarcii evanghelistului din versetul 9-b ar putea fi în acest caz „căci iudeii nu folosesc împreună vasele cu samaritenii”. Şi, aceasta, cu atât mai mult cu cât era vorba de o femeie. În Talmud se va spune „fiicele samaritenilor sunt menstruate din leagăn”, adică în permanentă stare de necurăţie. Mirarea femeii este, astfel, de înţeles. Numai că femeia nu ştia Cine este Iisus. De aceea, El începe să i se descopere: „Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel Ce-ţi zice «Dă-Mi să beau», tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie” (versetul 10).
Ţinând seama de structura literară a acestui verset, înţelegem că darul lui Dumnezeu şi Apa cea Vie sunt una şi aceeaşi realitate. Expresia „apă vie” din limba greacă însemna, în vorbirea curentă, „apă curgătoare” sau „apă de izvor”, spre deosebire de apa stătută, cum era, de pildă, apa de ploaie adunată în cisterne subterane, care mai era – şi mai este, uneori, şi astăzi – folosită de locuitorii Ţării Sfinte.
Femeia ia expresia în acest înţeles pământesc în versetul următor şi întreabă cum i-ar putea da Iisus o astfel de apă, neavând cu ce s-o scoată din fântâna cea adâncă. Ar putea El, oare, să scoată la iveală un alt izvor? Ea pune, deci, întrebarea fundamentală a teologiei Evangheliei a patra, întrebare care este prezentă peste tot în Evanghelie, din capitolul întâi şi până la sfârşit: aceea a originii Apei celei Vii. «De unde ai Tu apa cea vie?». Sigur, Evanghelia dă răspuns la această întrebare permanentă şi ne spune că Iisus este izvorul apei celei vii. Şi, cum o rază de credinţă se aprinde deja în sufletul ei, femeia întreabă dacă nu cumva Iisus este mai mare decât Iacov, cel care le-a lăsat ca moştenire această fântână. Tradiţia iudaică era foarte fermă în privinţa faptului că Iacov este cel care stă la începutul existenţei acestei fântâni. Domnul Îşi continuă descoperirea şi îi spune că, de fapt, este vorba de o altă apă.
„Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre Viaţă Veşnică.
Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot!”.
Pr. Vasile Mihoc: Iată, Domnul îi descoperă femeii adevărul despre o altă apă, o apă care este cu adevărat vie, nu mai e apă de izvor, nu mai e apă curgătoare. O apă din care, dacă bea cineva, nu va mai înseta niciodată. Aici ne aducem aminte de cuvântul din Profeţia lui Isaia 49, 10 unde se spune despre cei mântuiţi că nu vor flămânzi, nici nu vor înseta. Mântuitorul vorbeşte El Însuşi despre o apă care devine în cel ce o bea „izvor de apă curgătoare spre Viaţă Veşnică”.
Apa este un lucru de preţ pentru poporul biblic, din cauza rarităţii ei în acea regiune. În Vechiul Testament, expresia „apa cea vie” apare deja ca o metaforă a lucrării lui Dumnezeu de mântuire a oamenilor – aşa, de pildă, în Ieremia 2,13 – sau o metaforă a bunurilor mesianice – în Zaharia 14, 8 sau Iezechiel 47,1 sau Ioil 4,18. În cărţile de înţelepciune sau sapienţiale, apa cea vie este simbol al înţelepciunii dobândite din cercetarea legii. Aşa, în Proverbe de mai multe ori, în capitolul 13, versetul 14; în cap. 14, v. 27; cap. 16, v. 22; sau în Isus Sirah 21,13 şi 24,20 – 31.
În Evanghelia de la Ioan sunt, însă, cu mult depăşite aceste înţelesuri simbolice ale apei. Aici, foarte clar, Apa cea Vie este Duhul Sfânt. Încă în cap. 3 versetul 5, apa Botezului creştin apare asociată cu Duhul. Sensul metaforei folosite aici va fi, însă, dezvăluit în mod explicit în cuvântarea rostită de Iisus în Templu la Sărbătoarea Corturilor (Ioan, cap.7): „Dacă însetează cineva – spune Mântuitorul – să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din trupul – sau, cum a fost ad litteram tradus, din pântecele – lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era dat Duhul pentru că Iisus încă nu Se preaslăvise” (Ioan 7, 38 – 39).
Mă opresc puţin asupra acestui cuvânt „pântece” literal, care înseamnă, de fapt, „trupul” sau „persoana”. Evanghelistul vede în apa care a curs împreună cu sângele din coasta străpunsă a Domnului un simbol privilegiat al apei Duhului în cap. 19, versetul 34. De aceea, ţine să ateste în mod solemn: „şi cel care văzut-a a mărturisit şi mărturia lui este adevărată şi acela ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi” (Ioan 19,35).
Deşi în raport cu momentul dialogului din Sihar, apa cea vie apare ca un dar al viitorului, cum citim la Ioan 4, 14 – e vorba de cel care „va bea” la viitor „din apa aceasta”, apa pe care-o voi da Eu -, deci un moment de după preaslăvirea lui Hristos prin Patimi şi Înviere – cum precizează Evanghelistul în cap. 7, versetul 39 -, femeia s-ar putea împărtăşi din ea încă de pe acum (versetul 10). Mântuitorul îi spune „dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu, tu ai fi cerut şi ai fi primit apa cea vie”, ceea ce înseamnă că şi cuvântul lui Hristos este apă vie, dar acest cuvânt se cere interiorizat, credinciosul trebuie să bea din apa Cuvântului pentru ca această apă să devină în el izvor de apă curgătoare spre Viaţa cea Veşnică. Chiar în acest înţeles avem deja de a face cu o importantă aprofundare a metaforei în raport cu folosirea ei în Vechiul Testament pentru Cuvântul divin. Dar, aşa cum am văzut, aprofundarea nu se opreşte aici, ci acestei semnificaţii i se adaugă alta şi mai tainică.
Începând să înţeleagă că este vorba despre ceva mai presus de apa de izvor, femeia cere Darul lui Iisus: «Doamne, dă-mi această apă!» (versetul 16), deşi motivaţia cererii, «ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot» arată că ea nu a depăşit prea mult înţelesul material al expresiei. Ne oprim acum aici, din cauza timpului limitat. Cu ajutorul Domnului, vom continua explorarea pericopei în convorbirea viitoare.
Emisiunea Atlas Biblic se difuzează de luni până vineri la ora 20:30 pe Radio Trinitas, ediția sibiană, care-l are ca invitat pe părintele Mihoc, putând fi audiată miercurea sau, oricând, în arhiva online a radioului Patriarhiei Române.
One thought on “Duminica a 5-a după Paști, a Samarinencei. Tâlcuirea părintelui Vasile Mihoc”