Cerul, Codrul și Pârăul

Duminica a 7-a după Paști: Rugăciunea Arhierească a Mântuitorului Iisus Hristos, în tâlcuirea părintelui Vasile Mihoc

5 iunie, 20228 iunie, 2022 vlad

În duminica a 7-a după Paști, în bisericile ortodoxe se citește la Sfânta Liturghie fragmentul scripturistic despre Rugăciunea Arhierească a Mântuitorului Iisus Hristos, relatat în Evamghelia de la Ioan 17, 1-13 (https://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=35&cap=17). Cum acest pasaj a fost tâlcuit recent de părintele prof. univ. dr. Vasile Mihoc în două ediții ale emisiunii „Atlas Biblic” de la Radio Trinitas, redăm mai jos câteva explicații pe înțelesul tuturor:

PARTEA 1:

Pr. prof. univ. dr. Vasile Mihoc: „Intrăm în partea finală a celor istorisite despre seara Cinei celei de Taină. După marea și importanta cuvântare de despărțire de ucenicii Săi, Mântuitorul rostește o rugăciune către Părintele ceresc. Capitolul al XVII-lea al Evangheliei de la Ioan cuprinde această rugăciune: ea se numește „rugăciunea arhierească” a Mântuitorului. Știm că Mântuitorul este prezentat, din perspectiva lucrării și a slujirii Sale arhierești, în special în Epistola către Evrei (https://www.bibliaortodoxa.ro/cautare.php?text=&carte=22). Acolo avem o argumentare foarte importantă despre Iisus Hristos, Arhiereul desăvârșit, după rânduiala lui Melchisedec. Aici, fără să fie folosită această expresie, Mântuitorul Se roagă să fie sfințit spre jertfă – Se roagă pentru Sine, deci, pentru această consacrare a Sa spre jertfă, repet -, Se roagă apoi pentru ucenicii Săi și Se roagă pentru toți cei care vor crede prin cuvântul lor către lume. Este o rugăciune foarte cuprinzătoare, foarte importantă și care merge în continuarea a ceea ce Mântuitorul a spus în marea Cuvântare de Despărțire și reia chiar unele expresii din această cuvântare.

Să nu confundăm această rugăciune – care a fost rostită, foarte probabil, în sala Cinei celei de Taină – cu o altă rugăciune din noaptea Joii celei Mari, pe care Mântuitorul a rostit-o în grădina Ghetsimani! Aceasta este Rugăciunea Arhierească (Ioan 17), iar cealaltă este Rugăciunea cu sudori de sânge, din Ghetsimani, despre care vorbesc cele 3 evanghelii sinoptice și Epistola către evrei. Intrăm, deci, în textul acestei minunate Rugăciuni Arhierești a Mântuitorului”.

Lectură:
„01.Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.
02.Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.
03.Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 1-3).

Pr. prof. univ. dr. Vasile Mihoc: „Rugăciunea are o introducere foarte clară, se spune că este un început noi – Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis -, deci, iată, Mântuitorul are și o poziție de rugăciune, cu ochii ridicați spre cer și, în această rugăciune, Se adresează Părintelui ceresc, Tatălui Său și Tatălui nostru: Părinte, a venit ceasul – ceasul de care a fost vorba în mai multe rânduri din Evanghelia de la Ioan. Aproape de începutul evangheliei, în capitolul 2, la nunta din Cana, Mântuitorul spune Fecioarei Maria, Maicii Sale, „ceasul meu n-a venit încă”, o dovadă că Mântuitorul S-a gândit tot timpul la ceasul Său – la ceasul Jertfei Sale, pentru că de aceasta este vorba, ceasul Jertfei Sale. Or, iată, acum ceasul a venit. Totul, rânduit în planul lui Dumnezeu și Mântuitorul fiind conștient de acest plan și de faptul că viața Sa (pământească, n.r.) este un drum spre Jertfă.

„Preaslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul să Te preaslăvească!”. Ca Fiu al Tatălui din veci, Domnul Hristos este întru toate preaslăvit. Ca Om, însă, El este preaslăvit prin ascultarea Lui de Tatăl și prin plinirea voii Tatălui. El Se roagă să fie preaslăvit spre și prin Jertfa Sa. Repet, prima parte a rugăciunii este o rugăciune în care Mântuitorul cere să fie consacrat pentru această jertfă. Domnul n-a încetat niciodată să fie preaslăvit ca Fiul lui Dumnezeu. Prin întrupare, însă, El S-a deșertat de slava Lui, a trăit în această stare chenotică – Sfântul Apostol Pavel vorbește despre chenoza Fiului lui Dumnezeu: Cel Care era în chipul lui Dumnezeu – spune el – S-a deșertat pe Sine (Filipeni 2,6 http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=28&cap=2 ). Or, acum, și ca om, prin împlinirea lucrării Sale mesianice, Domnul este preaslăvit și se împlinește deplina unire a firii Sale pământești cu firea Sa dumnezeiască și am spune că Domnul, cumva, anticipează biruința jertfei Sale de pe Cruce. După Învierea din morți, Mântuitorul va putea spune: Datu-Mi-s-a toată puterea în Cer și pe pământ. Aici, poate să spună deja că Tatăl I-a dat stăpânire peste tot trupul, peste toată făptura creată, asta înseamnă „tot trupul”. (…) Fiul, prin preamărirea Sa pe Cruce și Înviere, primește toată stăpânirea în Cer și pe pământ. Scopul acestei stăpâniri este mântuirea creației – „ca să dea viață veșnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui”. Mântuirea se referă în primul rând la oameni și parte de mântuire au cei care primesc Mântuirea Lui, care au fost dați Mântuitorului.

Mântuitorul se va referi mai departe la această lucrare prin care Tatăl dă Fiului pe cei care se mântuiesc și pe care, iată, Fiul îi prezintă acum în fața Tatălui.

Vorbind de viața veșnică, Mântuitorul vine cu o precizare foarte importantă în versetul 3: „Și aceasta este viața veșnică: să te cunoască pe Tine, singurul adevărat Dumnezeu, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis”. Poate ne gândim la viața veșnică și trebuie să ne gândim, ne imaginăm viața veșnică și, când spunem „viață veșnică”, în mintea noastră impresia este că e vorba de viața viitoare, viața cerească a celor mântuiți. Or, Mântuitorul ne arată că viața veșnică are un început aici, viața veșnică înseamnă a-L cunoaște pe Dumnezeu și pe Hristos, Fiul Său trimis în lume, sau a-L cunoaște pe Dumnezeu în Hristos, pentru că Dumnezeu Se revelează în modul suprem în Hristos.

Foarte grăitoare, această exprimare a Mântuitorului: Viața Veșnică este aceasta, să Te cunoască pe Tine, singurul adevărat Dumnezeu, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis! Dacă ne gândim concret la câți oameni refuză să-L cunoască pe Dumnezeu sau Îl cunosc pe Dumnezeu într-un mod eronat sau se exprimă despre Dumnezeu într-un mod eronat, pornind de la erezii sau de la rătăciri de tot felul înțelegem ce vrea să spună Mântuitorul aici: faptul că pe Dumnezeu nu-L putem cunoaște cu adevărat decât în Hristos. Nu poate spune cineva că Îl cunoaște pe Tatăl ignorându-L pe Fiul. Pe Tatăl Îl cunoaștem prin Fiul, așa încât această cunoaștere, această adevărată gnoză cuprinde o relație cu Fiul și cu Tatăl sau o relație cu Tatăl prin Fiul și, desigur, aici este implicată lucrarea Duhului Sfânt. Cunoașterea aceasta nu este una teoretică sau numai teoretică. A-L cunoaște pe Dumnezeu înseamnă în primul rând a face voia Lui. Dumnezeu, spun sfinții părinți, Se descoperă prin voia Lui, prin poruncile Sale, cum spune atât de clar Sfântul Marcu Ascetul: Hristos este ascuns în poruncile Sale și Îl cunoști pe Hristos împlinind poruncile. Nu este altă cale! Calea aceasta a cunoașterii este una a cunoașterii practice deci, nu cunoaștere teoretică; a-L cunoaște pe Hristos înseamnă a asculta de El, Mântuitorul a spus-o anterior: „Cine Mă iubește păzește poruncile Mele”. A-L cunoaștere pe Tatăl și pe Fiul înseamnă a trăi într-o relație cu Dumnezeu, cu Hristos, a avea această relație de ascultare așa cum Fiul a ascultat desăvârșit voia Tatălui și, prin aceasta, Și-a împlinit lucrarea Sa pe pământ și, acum, este gata să Se înalțe la Tatăl. Tot așa și noi suntem chemați să plinim voia Tatălui în ascultare sfântă de El, atunci progresăm în această cunoaștere.

Repet acest lucru pentru că în veacurile primare s-a vorbit foarte mult de o gnoză, de fapt era vorba de o falsă gnoză – mai multe feluri de eretici, care au fost în general numiți „gnostici”, care pretindeau că au o cunoaștere misterioasă, o cunoaștere ocultă am spune, o cunoaștere secretă a lui Dumnezeu și care vin cu tot felul de elucubrații și afirmații care n-au nici o valoare, teorii fără valoare concretă. Și trebuie să ținem seama de acest lucru cu atât mai mult cu cât astăzi sunt la modă tot felul de noi „gnoze”, noi abordări gnostice, care sunt nu mai puțin rătăcite decât vechile gnoze, combătute de sfinții părinți. Pe vremea când scria Sfântul Apostol Ioan nu se putea încă vorbi despre gnostici, dar anumite curente pre-gnostice sunt prezente, își fac cumva (simțită) prezența și în sânul creștinilor. Or, Mântuitorul răspunde unor astfel de rătăciri arătând în ce constă adevărata gnoză, adevărata cunoaștere – cunoașterea lui Dumnezeu în Hristos – Dumnezeu care este singurul Dumnezeu adevărat, revelat în Fiul Său întrupat, trimis în lume, Hristos Iisus Domnul”.

Lectură:
„04.Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit.
05.Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.” (Ioan 17, 4 – 5)

Pr. prof. univ. dr. Vasile Mihoc: „Fiul preaslăvește pe Tatăl și Tatăl preaslăvește pe Fiul. Între Tatăl și Fiul este o desăvârșită unire. Domnul Hristos L-a preaslăvit pe Tatăl pe pământ prin faptul că a venit să plinească voia Lui și a împlinit-o desăvârșit. Toată existența Lui pământească, Mântuitorul a făcut și a spus acest lucru stăruitor, că a venit să facă voia Tatălui, nu voia Lui. Domnul Și-a tăiat voia, Domnul S-a deșertat de voia proprie. El S-a făcut model pentru noi în ascultarea desăvârșită de Tatăl. Și, prin aceasta, L-a preaslăvit pe Tatăl, a săvârșit lucrarea Tatălui. Iată că acum, în preajma jertfei de pe Cruce, Mântuitorul poate spune: Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ, adică am făcut desăvârșit voia Ta; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac l-am săvârșit. Da, Mântuitorul este aproape de săvârșire, pe Cruce va veni un moment când Mântuitorul va spune acest cuvânt: „Săvârșitu-S-a!”, având conștiința că a împlinit până la capăt voia Tatălui de mântuire a lumii. Or, acum, Mântuitorul anticipează acest lucru și, cu câteva ore înainte de acel „Săvârșitu-S-a!” de pe Cruce, Mântuitorul spune: „lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac l-am săvârșit”. Prin tot ceea ce a făcut Hristos – prin venirea Sa în lume, prin viața de ascultare, prin vestirea Evangheliei Mântuirii, prin minunile Sale, prin toată activitatea Sa -, Fiul a săvârșit lucrarea Tatălui.

„Și acum – spune Mântuitorul – preaslăvește-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuți”. Domnul Se roagă ca, primit de Tatăl prin jertfa Sa, să fie preaslăvit în Cer. Adică omenitatea Sa, asumată prin întrupare, să fie și ea preaslăvită, ceea ce s-a și întâmplat și Mântuitorul va putea spune după Înviere că a primit toată puterea în Cer și pe pământ și S-a arătat ucenicilor ca Cel Care a fost preaslăvit prin Înviere. Însă apare și o precizare importantă în versetul 5: „preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea”. Domnul Hristos, ca Fiul lui Dumnezeu adevărat, a avut toată slava cerească, dumnezeiască, o slavă care nu L-a părăsit de fapt niciodată. Golirea, deșertarea Sa de slavă prin întrupare, prin venirea pe pământ, prin luarea chipului de rob n-a însemnat faptul că I s-ar fi luat această slavă, El a rămas Dumnezeu adevărat, însă S-a deșertat de slavă ca să se facă asemenea nouă. Acum primește slava aceasta și ca Om adevărat: firea omenească a Sa își plinește desăvârșit unirea cu firea dumnezeiască prin jertfă și prin Învierea din morți și Înălțarea la Ceruri.

Iată, rugăciunea aceasta privește jertfa Mântuitorului, biruitoare prin Înviere și Înălțare. „Slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea”, adică din vecii vecilor. Fiul este Dumnezeu adevărat din vecii vecilor și acum se înalță la Tatăl și ca Om adevărat și Se așează cu firea Lui divino-umană de-a dreapta Tatălui și ridică, prin aceasta, firea omenească pe tronul Dumnezeirii”.

Lectură:
„06.Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit.
07.Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine;
08.Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis.
09.Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt.” (Ioan 17, 6-9)

Pr. prof. univ. dr. Vasile Mihoc: „Domnul a descoperit numele Său oamenilor, iarăși, într-un mod concret. Dumnezeu Și-a rostit numele tainic o singură dată, am spune, în Vechiul Testament, în teofania din Sinai, prin rugul aprins, Dumnezeu i-a vorbit lui Moise despre numele Său. Moise L-a întrebat: Care-Ți este numele, Cine ești Tu? Ca să pot spune la cei la care m-ai trimis. Domnul i-a răspuns: Iahve, „Eu sunt Cel Ce sunt”, nume tainic, nume de negrăit, de nerostit, pe care Domnul i-l descoperă lui Moise și, prin Moise, poporului ales, și acest nume va rămâne ca taina cea mai înaltă și de negrăit pe care o poartă în ființa sa și în toată lucrarea și-n tot cultul său poporul lui Israel.

Iisus Hristos Îl descoperă oamenilor pe Dumnezeu ca Tată

Domnul arată oamenilor numele lui Dumnezeu într-un mod mult mai concret. Ce înseamnă acest nume? Am spune că, în primul rând, Hristos Îl dezvăluie oamenilor pe Tatăl ca Tată. El descoperă, revelează faptul că Dumnezeu, Care este Tată prin Creație, este nu numai Tatăl creaturilor, ci este în mod negrăit Tatăl Fiului Său preaiubit. El, din veci și până-n veci, este Tată, Tată al Fiului. Prin Hristos ni se revelează acest nume, că Dumnezeu, ca Tată, are un Fiu după ființă. El este într-adevăr Tatăl tuturor celor create, dar este și Tată în chip negrăit al Fiului Său. Mai ales acest nume îl descoperă Hristos tuturor oamenilor și, descoperind acest nume, le arată în ce măsură negrăită Dumnezeu este Tată și, prin dezvăluirea calității Sale de Dumnezeu-Tatăl față de Fiul, ne arată și – într-un mod mult mai înalt – ce înseamnă că Dumnezeu este Tată pentru noi, pentru creaturile Sale. Nu numai că Dumnezeu rămâne dincolo de lume și negrăit, dar El, pe de altă parte, Se descoperă în lume ca Tată adevărat, Care ne poartă de grijă, și Mântuitorul ne arată cât de mult ne iubește Tatăl. Prin pilde, Mântuitorul ne spune: care dintre voi, care tată între voi, dacă îi cere fiul său pâine, el îi dă piatră? Sau, dacă îi cere pește, el îi dă șarpe? Deci ne arată Iubirea Tatălui.

Fiul ne descoperă pe Tatăl în iubirea Sa negrăită pentru lume. Pentru omul vechi-testamentar, Dumnezeu era o ființă cu totul îndepărtată și înfricoșătoare și oamenii erau cuprinși de o teamă, știau că a te apropia de Dumnezeu este înfricoșător. Or, Domnul descoperă pe Dumnezeu ca Tată, ca un Tată apropiat, Care ne iubește. Și în Evanghelia de la Ioan găsim acest cuvânt extraordinar, în capitolul 3 versetul 16, că Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Iată ce descoperă Fiul oamenilor, care este numele pe care El îl descoperă oamenilor! Numele este de TATĂ Care atât de mult iubește lumea încât pe Fiul Său Cel Unul-născut Îl trimite să fie dat morții pentru ca lumea să se mântuiască prin El.

„Cei pe care Mi i-ai dat Mie din lume”

Numele Său l-a descoperit în special celor pe care El i-a primit de la Tatăl: nu necredincioși, e vorba de credincioși – „cei pe care Mi i-ai dat Mie din lume”. Iată că oamenii se aleg din lume, măcar că Mântuitorul a venit ca toată lumea să se mântuiască! Oamenii nu toți primesc mântuirea aceasta. Or, Mântuitorul Își arată iubirea față de lume prin dezvăluirea profundei Sale iubiri față de ucenicii Săi. Poate nici ei n-au înțeles cât de mult i-a iubit Hristos! Iată, în această rugăciune se dezvăluie iubirea negrăită a Mântuitorului față de ei!

Și, în continuare, vorbește despre ei: ai Tăi erau și Mie Mi i-ai dat și cuvântul Tău l-au păzit. El i-a primit ca pe un dar de la Tatăl, Domnul i-a învățat, le-a descoperit taina numelui Tatălui, taina iubirii negrăite a Tatălui față de ei și față de lume, ei au primit cuvântul Lui, L-au urmat, au păzit cuvântul lui Dumnezeu, erau oameni evlavioși – erau evlavioși și înainte de chemare, dar, iată, prin chemarea de către Fiul și prin urmarea lui Hristos ei păzesc cuvântul lui Dumnezeu și au ajuns să cunoască, să creadă că toată lucrarea Fiului este după voia Tatălui, că toate câte i-au fost date Fiului sunt de la Tatăl. La aceasta se referă versetul 7, Domnul le-a dat cele ale Tatălui – „pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor”. Domnul, Care este expresia desăvârșită a voinței Tatălui de mântuire a lumii și revelația supremă a Tatălui, iată că tot ce le-a dat este de la Tatăl. Și le-a dat lor și ei, primindu-le, au cunoscut cu adevărat „că de la Tine am ieșit și au crezut că Tu M-ai trimis”. Puțini au fost cei care au crezut așa! Majoritatea poporului ales n-a crezut că Iisus Hristos este trimisul Tatălui, Mesia, Mântuitorul lumii. Or, ei au crezut, ei sunt acea rămășiță de care au vorbit profeții în vechime, cei care au primit cuvântul Tatălui, care au cunoscut, au recunoscut în Iisu Hristos din Nazaret pe trimisul Tatălui, pe Mesia Cel așteptat, pe Mântuitorul lumii și, iată, ei se constituie în acest grup de credincioși pentru care Mântuitorul Se roagă în chip deosebit în partea aceasta a Rugăciunii Sale Arhierești.

Aici, Mântuitorul face o distincție clară între ei – e vorba de apostolii Săi – și lume: „Eu pentru aceștia Mă rog, nu pentru lume Mă rog”. Lumea a rămas lume, lumea nu L-a cunoscut, nu L-a primit pe Hristos, a rămas departe de El. Or, ei s-au ales de lume prin credința în Hristos. El Se roagă în special pentru ei – „pe cei pe care Tu Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt”. Vedeți, Domnul este atât de smerit, El tot ceea ce are – și asta este singurul lucru pe care-l are, este grupul acesta de ucenici care L-au urmat – El îi consideră și-i recunoaște ca ai Tatălui, ca un dar primit de la Tatăl, pe care, prin voia Tatălui, El i-a primit, care au fost aleși din lume și pe care, iată, El îi prezintă ca o ofrandă în această rugăciune, încredințându-i din nou Tatălui ceresc: ai Tăi sunt! O expresie extraordinară. Ai Tăi au fost, au primit cuvântul Tău prin Mine, au plinit cuvântul Tău, iar acum Ți-i predau din nou, într-o nouă calitate, în calitatea aceasta de oameni scoși din lume, izbăviți din lumea de păcat și care se întorc prin lucrarea Fiului ca o ofrandă minunată adusă Tatălui ceresc”.

PARTEA 2:

Lectură:
„10.Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.
11.Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.
12.Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.” (Ioan 17, 10 – 12)

Pr. prof. univ. dr. Vasile Mihoc: „Nu numai că ucenicii, cei pe care Domnul i-a primit de la Tatăl, sunt ai Tatălui, ci Mântuitorul spune „și toate ale Mele sunt ale Tale”. Toate ale Mele sunt ale Tale, adică tot ceea ce am lucrat, toată lucrarea Mea, toată persoana Mea este a Ta. Mântuitorul Se predă pe Sine Tatălui – i-a predat pe ucenici Tatălui și Se predă pe Sine Însuși desăvârșit Tatălui, a Cărui voie a împlinit-o desăvârșit pe pământ. Dar nu numai că toate ale Mele sunt ale Tale, ci există o reciprocitate, Mântuitorul spune „și ale Tale sunt ale Mele”. „Toate ale Mele sunt ale Tale și ale Tale sunt ale Mele”. Există o desăvârșită unire și comunicare între Tatăl și Fiul. Da, Tatăl și Fiul sunt persoane distincte, dar sunt părtași ai unicei firi dumnezeiești. Toate câte le are Tatăl le are și Fiul, a spus-o aceasta și în exprimări anterioare din Evanghelia de la Ioan. Deci, pe de o parte, Mântuitorul Se predă încă o dată Tatălui, dar și afirmă că toate ale Tatălui sunt ale Sale. El este expresia desăvârțită, am spune, a Dumnezeirii în formă, în chip întrupat. Sfântul Apostol Pavel spune despre Fiul că în El locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii.

„Și M-am preaslăvit întru ei”: Lucrarea Mântuitorului, prin care El Se descoperă lumii ca trimisul Tatălui, ca Fiul lui Dumnezeu, ca Mesia, s-a săvârșit în lume, dar, în special, în prezența și lucrarea ucenicilor, pentru că Domnul le-a conferit puteri ucenicilor Săi din cele ale Tatălui și ale Sale, iată, ei s-au împărtășit, de aceea El poate spune „M-am preaslăvit întru ei” și, în continuare, prin toată lucrarea apostolilor, Domnul Hristos Se va preaslăvi în lume și întru ei. Sfinții Apostoli când vor merge la propovăduire cu cuvânt puternic, confirmat de minuni, vor spune de fiecare dată „nu noi, ci Hristos!”, „nu noi am făcut această minune, ci Hristos sau în numele lui Hristos!”. Deci, ei vor face această lucrare de preamărire a Fiului, așa cum Hristos a săvârșit lucrarea de preamărire a Tatălui. Există această continuitate: Tatăl, Care lucrează desăvârșit prin Fiul, și ucenicii trimiși de Mântuitorul, care Îl preaslăvesc pe Fiul sau Fiul Se preaslăvește întru ei. Deja ucenicii ei înșiși sunt cuprinși în această consacrare a Fiului și Domnul poate spune că, iată, S-a preaslăvit întru ucenicii Săi.

„Şi Eu nu mai sunt în lume” – Mântuitorul anticipează. El mai este în lumea aceasta doar câteva ore, până la moartea pe Cruce, dar suntem în prezența ceasului Său, El știe că pleacă din lume, de aceea Se gândește, pe de o parte, la plecarea Sa – „Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt și Eu vin la Tine”. Mântuitorul Se roagă pentru ucenicii pe care îi lasă în lume. E ca o mamă atotbună, cu grija ucenicilor, care rămân cumva orfani. El a și spus-o în cuvântarea de despărțire: „Nu vă voi lăsa orfani”, le spune că va trimite pe Mângâietorul sau un alt Mângâietor, pe Duhul Sfânt, ca să nu rămână singuri. Or, iată, Domnul pleacă la Tatăl: „Eu vin la Tine”. Mântuitorul are conștiința aceasta foarte clară că pleacă la Tatăl prin moartea pe Cruce, iar ei rămân în lume: „Ei în lume sunt”. Mai jos, Mântuitorul va spune despre ei că ei nu sunt din lume (versetul 16). Ei sunt în lume, dar nu sunt din lume. Domnul i-a scos din lume. Ei s-au separat de lume prin urmarea lui Hristos și prin plinirea cuvântului Său. Mântuitorul nici El n-a fost din lume, a fost însă în lume. Iată, acum Se pregătește să plece din lume, ei, însă, rămân în lume și, repet, în cuvântul acesta al Mântuitorului se vede grija Lui și durerea despărțirii de ei. Orice despărțire este dureroasă. Mântuitorul are acum conștiința că această despărțire se împlinește prin moartea Sa – El pleacă la Tatăl. De aceea, înainte de dumnezeiasca sa plecare, această rugăciune răsună stăruitoare: „Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.”

Domnul Se roagă ca să fie păziți în numele Tatălui, ca unii care sunt dedicați Tatălui, ca unii pe care Mântuitorul i-a predat Tatăului, sunt ai Săi, ei poartă numele Său. De aceea spune „păzește-i în numele Tău”. Până când a fost Mântuitorul i-a păzit Fiul, ca o mamă atotbună, și a vrut să-i păzească pe toți. Ce cuvânt a rostit Mântuitorul privind spre Ierusalimul a cărui cutremurătoare încercare o vedea, profetic, Mântuitorul! Spune: „Ierusalime, Ierusalime, de câte ori am voit să-i adun pe fiii tăi după cum adună găina puii sub aripi, dar n-ai voit!”. Așa a vrut să-i adune pe toți israeliții, pe toți fiii poporului ales sub aripile protecției Sale. Or, iată că ucenicii sunt cei aleși, care au fost luați în paza lui Hristos, și acum (El) Se roagă Tatălui: păzește-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat!

Mântuitorul Se roagă împotriva ispitei dezbinării Bisericii

Și se roagă în special pentru unitatea dintre ei. Mântuitorul prevede că în Biserică se vor putea întâmpla și se vor întâmpla foarte multe ispite – pilda dez-unirii, a împărțirii, a dezbinării, care întotdeauna a înconjurat viața Bisericii, până în zilele noastre. Or, Mântuitorul Se roagă în special, repet, ca ei să fie una, și nu oricum una: să fie una „ca și Noi”, spune Mântuitorul. Adică Biserica, ucenicii Mântuitorului și toți cei care vor crede prin cuvântul lor, toată Biserica să fie păstrată în unitate, și nu o unitate simplă, omenească, ci o unitate după chipul și din puterea Sfintei Treimi – puterea unirii depline dintre Tatăl și Fiul.

„Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat”. Domnul i-a primit pe ucenici de la Tatăl și, ca ascultător de Tatăl, ca împlinitor al voii Tatălui, îi păzea pe ucenici, dar nu ca și cum ar fi ai Săi: îi păzeam – spune Mântuitorul – în numele Tău. I-a păzit ca o mamă atotbună și, spune El, „i-am păzit și n-a pierit nici unul, decât numai fiul pierzării, ca să se plinească Scriptura”. Ideea e că Mântuitorul poartă dureros în inima Sa situația lui Iuda. Nu poate, rugându-se pentru ucenici, să nu exprime față de Tatăl această durere pentru cel care a pierit – e adevărat, unul singur! Dar Hristos nu socotește în procente, cum spuneam altă dată.

Iubirea nu poate socoti în procente.

Oibirea nu poate spune: unul s-a pierdut din 12, deci procentul este bun, este de 8,3. Nu, iubirea nu poate gândi în procente! Mântuitorul suferă cumplit pentru pierzarea lui Iuda. E adevărat, prin el s-a împlinit Scriptura… E adevărat că prin vânzarea lui Iuda s-a împlinit lucrarea aceasta de predare a Fiului în mâna vrăjmașilor Săi, de predare a Sa către moarte. Această predare împlinește profețiile scripturistice care anunță moartea chinuitoare pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu. Dar, repet, Domnului nu-i este totuna. Da, prin Iuda s-a împlinit o lucrare a lui Dumnezeu, aceasta însă nu scuză trădarea lui Iuda – cum nu scuză nici o trădare – și nu face din Iuda o unealtă a lucrării lui Dumnezeu, ci el rămâne unealta lucrării Celui-Rău, care L-a urât pe Hristos și care Îl urăște pe Hristos și care a jubilat atunci când L-a văzut pe Hristos pe Cruce, crezând că și-a împlinit voia lui.

Iisus Hristos a încercat să îl mântuiască până și pe Iuda, trădătorul

Este de notat, într-adevăr, această referință la cel pierdut, în rugăciunea Mântuitorului în seara Cinei celei de Taină. Domnul poate spune că i-a păzit pe ucenicii Săi cu toată puterea și a făcut tot ce trebuia făcut pentru ca nici Iuda să nu se piardă. Ne aducem aminte de istorisirea din capitolul 13, cum a fost descoperit vânzătorul, Mântuitorul făcând atunci înc-un gest de atenție față de Iuda, un gest care ar fi putut să-l întoarcă pe Iuda. Atunci când a spus „Adevărat, adevărat zic vouă, că unul dintre voi Mă va vinde”, când ucenicii erau nedumeriți și Simon-Petru i-a cerut ucenicului celui iubit să întrebe pe Iisus cine este (vânzătorul), Domnul răspunde: „Acela este căruia Eu, întingând bucățica de pâine, i-o voi da”. Și Mântuitorul a și săvârșit acest gest: a luat bucățica de pâine, a întins-o și i-a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul – citim la Ioan 13, 26. Deci, încă un gest de atenție, de curtoazie, de grijă pentru Iuda care, însă, în loc să se căiască de răul pe care-l avea în inimă, și mai tare s-a întărâtat împotriva lui Iisus și, spune mai departe textul de la Ioan 13, după îmbucătură a intrat atunci Satana în el. Așa că Mântuitorul a înțeles că nu este întoarcere pentru Iuda, de aceea i-a spus atunci: „Ceea ce faci, fă mai curând!”.

Nu Dumnezeu e de vină pentru răul din lume

Cât de grăitoare este această referință la Iuda în Rugăciunea Arhierească! Cât suferă Domnul pentru cei care se pierd! Când se întâmplă rele în lume, oamenii Îl acuză pe Dumnezeu, că El este de vină, că de ce îngăduie să se întâmple aceste rele. Or, Domnul suferă pentru toate victimele, dar și pentru călăi – și pentru trădători, așa cum a suferit pentru Iuda – și dorește să-i vadă întorcându-se, însă ei, cu voința lor îndărătnică, merg și fac voia lor păcătoasă împotriva lui Dumnezeu”.

Lectură:

„13.Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei.” (Ioan 17, 13)

Pr. prof. univ. dr. Vasile Mihoc: „Acum, însă, spune El, „Eu vin la Tine, și acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria mea întru ei”. Da, acum Mântuitorul Se pregătește să plece la Tatăl și, iată, spune încă un cuvânt în această lume, ca și ei să înțeleagă – putem să credem că ucenicii erau prezenți la această rugăciune. Dacă ea s-a rostit în sala Cinei de Taină înseamnă că ei au auzit-o și Sfântul Ioan, redând această rugăciune, ne redă ceea ce a auzit cu proprile Sale urechi trupești și duhovnicești. Și, Mântuitorul, și prin această rugăciune, vrea ca ei să înțeleagă exact lucrarea Sa și să aibă parte de bucuria cunoașterii lui Hristos, de asta vorbește aici de bucuria Sa: „ca să fie deplină bucuria Mea întru ei”.

Bucuria lui Hristos să fie deplină în discipolii Săi

Da, e o bucurie care va însoți în toată existența lor pământească: ei vor putea vesti cu bucurie Evanghelia lui Hristos Cel preamărit și, ca niște purtători ai Bucuriei adevărate, au împărtășit lumii această Bucurie. „Eu le-am dat cuvântul Tău”, a spus-o și înainte Mântuitorul, „și lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume”. Repet ce spuneam mai înainte și spune Mântuitorul aici: ei sunt în lume, dar nu sunt din lume: ei s-au separat din lume prin ascultarea chemării Mântuitorului. Dar, fiind (trăind încă) în lume, sunt înconjurați de răutatea lumii, de ispita lumii, de ura lumii, de prigoana lumii. Or, Mântuitorul are deplin conștiința acestui lucru, dar poate spune despre ei:

„Ei nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume”.

Domnul i-a ales, Domnul i-a pus deoparte, Domnul, iată, îi consacră Tatălui și, acum, plecând la Tatăl, spune mai departe: „Nu mă rog ca să-i iei din lume”. Nu e încă timpul ca ei să plece din lume, pentru că au misiunea lor, Se roagă doar ca ei să fie păziți: „Nu mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzești pe ei de Cel-Viclean”. Mântuitorul Se roagă ca ei să fie păziți de ispita căderii, nu cumva unul dintre ei să ajungă ca Iuda. Cel-Viclean, care îi atacă și îi înconjoară cu ispita, cu răutatea lui, cu lucrarea lui pierzătoare. Or, Mântuitorul îi încredințează încă o dată Tatălui pe ai Săi și Îl roagă ca să-i păzească, ca pe unii pe care i-a dat în grija Sa, să-i păzească de Cel-Viclean”.

Emisiunea „Atlas Biblic” se difuzează de luni până vineri la ora 20:30 pe Radio Trinitas, ediția sibiană, care-l are ca invitat pe părintele Mihoc, putând fi audiată miercurea sau, oricând, în arhiva online a radioului Patriarhiei Române.