Duminica a 8-a după Paști. Cincizecimea sau Pogorârea Duhului Sfânt. Tâlcuirea Evangheliei Zilei de către părintele Vasile Mihoc
În duminica Cincizecimii sau a Rusaliilor (sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh), în bisericile ortodoxe se citește la Sfânta Liturghie fragmentul scripturistic despre lucrarea lui Hristos în viața creștinilor prin Duhul Sfânt, relatat în Evamghelia de la Ioan 7, 37-53 , precum și versetul 12 din capitolul 8. Cum acest pasaj a fost tâlcuit de părintele prof. univ. dr. Vasile Mihoc în două ediții ale emisiunii „Atlas Biblic” de la Radio Trinitas, redăm mai jos câteva explicații pe, înțelesul tuturor:
Lectură:
„37.Iar în ziua cea din urmă – ziua cea mare a sărbătorii – Iisus a stat între ei şi a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea.
38.Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui.
39.Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit” (Ioan 7, 37-39)
Pr. prof. univ. dr. Vasile Mihoc: „Suntem la capitolul 7 de la Ioan, versetele 37 – 39, un text esențial pentru teologie și pentru înțelegerea lucrării lui Hristos în viața creștinilor prin Duhul Sfânt. „În ziua cea din urmă – ziua cea mare a sărbătorii” – este vorba de Sărbătoarea Corturilor, menționată precis în versetul 2: Iisus Se găsea la Templu cu prilejul Sărbătorii Corturilor, sărbătoare care dura 7 zile. Or, ziua cea din urmă a sărbătorii, ziua a 7-a, era cea mai importantă. Printre altele, în ritualul de la Templu, în această zi din urmă a sărbătorii, se aducea în procesiune apă de la Scăldătoarea Siloamului până la Templu. Or, probabil că în legătură cu această apă, Iisus a stat în mijlocul mulțimii și a strigat, zicând: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”.
Mântuitorul Iisus Hristos, Izvor al Apei celei Vii
Mântuitorul Se prezintă aici ca Izvorul Apei celei Vii și, când citează Scriptura, zicând „râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”, Mântuitorul Se referă de fapt la o suită de texte biblice din Vechiul Testament care vorbește despre Dumnezeu ca izvorul apei celei vii, sau despre Mesia Care dă apa adevărată. S-ar putea ca acest cuvânt al Scripturii să se refere în special la o profeție din Iezechiel, cap. 47, la care face aluzie și Zaharia 13, 1. Anume, în partea din urmă a cărții Iezechiel, capitolele 41 și următoarele, este descris Ierusalimul cel nou, eshatologic, și Templul cel nou. La Iezechiel cap. 47 ni se spune precis că din Templu izvorăsc niște izvoare care, cumva, adapă orașul și țara întreagă. Deci, acest cuvânt al Scripturii trebuie pus în legătură cu izvorul din Templul cel nou, de care vorbește Iezechiel cap. 47, cu care Iisus Își compară trupul Său. Am văzut deja la Ioan 2, 21 că Iisus vorbește despre templul trupului Său, numindu-Și trupul, templu, când spune: „dărâmați templul acesta și în 3 zile îl voi ridica”. Specialiștii pun mereu în legătură acest cuvânt al Mântuitorului cu Iezechiel 47, cu Zaharia 13, 1, și mă refer aici în special la un studiu al lui Pierre Grelot, un mare savant biblist din Franța, care, printre altele, a scris un studiu cu titlul „Jean 7, 38: Eau du rocher ou source du Temple?” („Ioan 7, 38: Apă din stâncă sau izvor din Templu?”, publicat în Revue Biblique în 1963.
Apa cea Vie este Duhul Sfânt
Or, din El, din Hristos izvorăște Apa cea Vie. E adevărat că, dacă ne referim la un text paralel, de la Ioan 4, 14, un cuvânt al Mântuitorului din convorbirea Sa cu femeia samarineancă, când îi spune femeii despre „apa cea vie”, zice Mântuitorul: „oricine va bea din apa aceasta va înseta iarăși, dar cel care va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă vie curgătoare spre viață veșnică” (Ioan 4, 13-14), apa cea vie care izvorăște din Hristos și pe care o dă Hristos – vom vedea că această apă este Duhul Sfânt – pe de o parte, această apă își are sursa în Hristos, iar, pe de altă parte, face din cel care primește apa, din credinciosul care primește apa, face din el însuși un izvor de apă curgătoare spre viața veșnică.
Iisus Hristos, dătătorul Duhului Sfânt
Or, Mântuitorul spune în Ioan, 7: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”, dinlăuntrul lui Hristos, ca din Noul Templu. Și urmează o precizare a Evanghelistului, foarte importantă, în versetul 39: „Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit”. E clar, cuvântul acesta Îl prezintă pe Iisus ca dătătorul Duhului. El este Cel Care dă pe Duhul Sfânt, Îl dă celor care cred în El, se spune precis: „aceasta a zis-o despre Duhul, pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El”!
A existat o epocă dinainte de revărsarea Duhului Sfânt și există epoca de după revărsarea Duhului Sfânt
Și partea a doua a versetului 39 face distincție clară între o epocă dinainte de revărsarea Duhului și de după: „căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu Se preamărise” sau „nu fusese preaslăvit”! Deci este un moment când se dă Duhul. Și Duhul se dă ca urmare, ca rod al preamăririi lui Hristos prin patimi, moarte, Înviere și Înălțarea la Ceruri. Desigur, noi, creștinii, care avem cartea Faptele Apostolilor, știm foarte precis că, după Înălțarea Mântuitorului, la 10 zile Domnul, conform făgăduinței Sale, a trimis pe Duhul Sfânt peste sfinții Săi ucenici și apostoli. Dar textul, repet, face o distincție între o epocă anterioară dării sau revărsării Duhului Sfânt în lume peste ucenici și o epocă de după. Cum spun frumos teologii, noi de la prima Cincizecime creștină încoace trăim în era sau în epoca Duhului, sau, cum spun teologii ortodocși care au scris în limba franceză: l’âge du Saint-Esprit.
Deci, textul afirmă, pe de o parte, că Hristos este Cel Care dă Duhul, El este sursa, El este izvorul Duhului și, în al doilea rând, că Duhul Sfânt se dă ca rod al Jertfei Sale biruitoare pe Cruce, ca rod al preamăririi Sale prin Jertfă, Înviere și Înălțarea la Ceruri. Textul este foarte important. Noi, ca creștini, putem spune că, deși există o continuitate în lucrarea dumnezeiască în lume, există un moment care desparte cele două iconomii – vechea iconomie, iconomia mozaică de până la Hristos, și noua iconomie, de la Hristos încoace, care se împlinește prin revărsarea în lume a Duhului Sfânt la Cincizecime”.
Lectură:
„40.Deci din mulţime, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevărat, Acesta este Proorocul.
41.Iar alţii ziceau: Acesta este Hristosul. Iar alţii ziceau: Nu cumva din Galileea va să vină Hristos?
42.N-a zis, oare, Scriptura că Hristos va să vină din sămânţa lui David şi din Betleem, cetatea lui David?
43.Şi s-a făcut dezbinare în mulţime pentru El” (Ioan 7, 40-43).
Pr. prof. univ. dr. Vasile Mihoc: „Cuvântul Mântuitorului a fost un cuvânt foarte răspicat, rostit în mijlocul mulțimii, foarte clar, or, aceasta creează o nouă emoție. Pe de o parte, unii zic că ce spune El este exrtaordinar! Nu cumva este Proorocul, nu cumva este Mesia? În unele medii iudaice, era așteptat Mesia, dar și un prooroc înainte-mergător și se făcea distincție între acest prooroc pre-mesianic și Mesia. Întrebau: este acesta înainte-mergătorul lui Mesia sau este chiar Mesia? Or, ei judecau lucrurile în perspectiva Scripturii și își pun mai departe întrebarea: dacă Acesta ar fi Hristosul, dar cum, Hristos vine din Galileea? Ei știau foarte bine Scripturile, Scripturile spuneau că Hristos vine din Betleem, din cetatea lui David, din Iudeea, deci. Faptul că Iisus le apărea ca galileean îi punea în nedumerire. Or, Evanghelia precizează că, deși Iisus a trăit în Galileea, S-a născut în cetatea lui David, S-a născut în Betleem! Și, de fapt, Nașterea lui Iisus Hristos confirmă Scriptura, nu contrazice Scriptura.
„S-a făcut dezbinare în mulțime pentru El”… Unii erau gata să creadă, erau uimiți de învățătura Mântuitorului, confirmată mereu de minuni, iar alții veneau mereu cu obiecții, cum vedem, obiecții de natură scripturistică sau de alt fel, și nu credeau și, ca și altă dată, Evanghelistul constată că s-a făcut dezbinare în mulțime în ce privește adevărata identitate a lui Hristos”.
Lectură:
„44.Şi unii dintre ei voiau să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâinile pe El.
45.Deci slugile au venit la arhierei şi farisei, şi le-au zis aceia: De ce nu L-aţi adus?
46.Slugile au răspuns: Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om.
47.Şi le-au răspuns deci fariseii: Nu cumva aţi fost şi voi amăgiţi?
48.Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei?
49.Dar mulţimea aceasta, care nu cunoaşte Legea, este blestemată!” (Ioan 7, 44-49).
Pr. prof. univ. dr. Vasile Mihoc: „Tocmai am auzit citirea versetelor 44-49. S-a făcut dezbinare în mulțime pentru El: unii voiau să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâna pe El. Deci, era, pe de o parte, intenția sinedriștilor și, probabil, și din mulțime unii care cântau în strună sinedriștilor, dar, pe de altă parte, nu venise ceasul Mântuitorului. În versetul 32 ni se spusese deja că sinedriștii, arhiereii și fariseii au trimis slujitori ca să-L prindă pe Iisus. Spuneam atunci că au trimis soldați din miliția Templului, care era la dispoziția sinedriștilor. Facem distincție, la Ierusalim erau două feluri de soldați și polițiști: pe de o parte, erau cei ai stăpânirii romane, care țineau strâns în mâini situația în Cetatea Sfântă, dar, pe de altă parte, și sinedriul avea la dispoziție o poliție proprie care, mai ales, avea grijă de buna desfășurare a ordinii la Templu și această miliție era condusă de un ofițer cu rangul de hiliarh. Hiliarh înseamnă căpetenie peste o mie, cam ca un colonel din vremea noastră. Or, în versetul 32 ni se spusese că aceștia au trimis slujitori ca să-L prindă pe Iisus. Între timp, au apărut alte discuții și acum revin acești slujitori, care se întorc la farisei și la cărturari fără să-L aducă pe Iisus. În primul rând, erau precauți, funcția lor implica, desigur, atenție la mulțime. Iisus era înconjurat întotdeauna de mari mulțimi, nu puteai aresta așa, cu una – cu două, un Om foarte popular cum era Iisus și înconjurat de mari mulțimi de oameni. Deci, oamenii (milițienii) erau, am spune, cu capul pe umeri. Dar ei vin la farisei și la cărturari, la arhierei și le răspund:
Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Omul Acesta!
Versetul 46, ce mărturie extraordinară! Deci, ei se întorc la sinedriști cu mâinile goale, sunt luați la rost – „de ce nu L-ați adus?” – și ei vin cu o mărturisire. Puteau să aibă diferite motive, să spună că era înconjurat de mulțime, că s-ar fi creat o emoție, o revoltă, nu știu ce… Or, ei dau o mărturie fantastică! Ei, stând acolo și făcându-și planuri, L-au ascultat pe Iisus vorbind și au fost fascinați și vin cu această mărturisire pe care o dau în fața sinedriștilor: „Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om!”. Ce frumoasă mărturie, dată chiar din tabăra adversarilor Mântuitorului!
În Evanghelie găsim și alte referințe despre această învățătură uimitoare a lui Iisus: în finalul Predicii de pe Munte, la Matei ni se spune un cuvânt foarte grăitor. Suntem la Matei, capitolul 7, versetele 28 – 29: „Iar când Iisus a sfârșit cuvintele acestea, mulțimile erau uimite de învățătura Lui, că-i învăța pe ei ca Unul Care are putere, iar nu cum îi învățau cărturarii lor!”. Deci, obișnuiți cu disputele cărturărești din incintele Templului, acești slujitori, care, probabil, aflaseră de sute de ori pe rabini comentând și tălmăcind Scripturile, vin cu această mărturisire: mulțimea era uimită, ei sunt uimiți și, repet, spun că niciodată n-a vorbit un om cum vorbește Acest Om. Și fariseii le răspund: „Nu cumva aţi fost şi voi amăgiţi?”. Adică mărturisirea aceasta arăta că ei deja nu mai erau în tabăra adversarilor lui Iisus. „Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei?”. Foarte interesant! Vedeți, oamenii sunt gata să primească pe cel care are suportul mărimurilor: când un om e susținut de cei bogați, de cei cu nume, de cei cu prestigiu, are șanse să fie agreat și aclamat de mulțime. Dar, dacă cei care par că sunt stăpâni au o atitudine mai degrabă negativă, mulțimea stă deoparte.
A nu judeca superficial, după aparențe
Până azi există acest risc ca să judeci omul după înfățișare, să cauți la fața omului, cum se spune în Scriptură, nu la adevăr. Or, aceștia erau din cei care căutau la fața omului, fariseii, mai ales, erau ipocriți și erau victime ale ipocriziei. „Nu cumva aţi fost şi voi amăgiţi?” – pentru ei, Iisus era un amăgitor. Pentru ei, cei care mergeau după Iisus erau niște amăgiți, niște înșelați. „Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei?”. Fariseii păreau pentru ei măsura, ei erau cei care se considerau cei mai mari specialiști în Lege și, dacă ei spuneau „da”, era „da”, și dacă ei spuneau „nu”, era „nu”! Mai ales cei din tabăra fariseilor își credeau pe propriii dascăli farisei. Da, dintre căpetenii nu prea erau mulți care să creadă, deși, în continuare, îndată ni se spune despre cineva dintre căpetenii.
Ei adaugă aici: „Dar mulţimea aceasta, care nu cunoaşte Legea, este blestemată!”. Pentru ei, mulțimea era disprețuită. Într-adevăr, cărturarii vorbesc cu dispreț în scrierile talmudice despre „poporul țării”, disprețuit. Pe de o parte erau cărturarii, care toată ziua făceau sulurile Legii, care toată ziua erau preocupați de interpretarea Legii și erau considerați „cineva”, iar pe de altă parte vorbeau cu dispreț despre poporul neștiutor, oamenii țării. Ei, dar aici ei spun mai grav, spun că „mulțimea aceasta, care nu cunoaște Legea, este blestemată!”. Adică e blestemată pentru că, pe de o parte, această mulțime e înclinată să țină cu Iisus, iar, pe de altă parte, ținând cu Iisus, disprețuia sau nu lua în seamă învățătura fariseilor. Și cuvântul acesta „este blestemată” este un cuvânt foarte grav în gura unor specialiști în Legea lui Moise: mulțimea blestemată înseamnă o mulțime care a ieșit de sub incidența, de sub binecuvântarea Legii, binecuvântare care este, de fapt, un dar al lui Dumnezeu pentru poporul Său. (…)
Mulțimea „blestemată” e mai cu bun-simț decât cărturarii înșelați și disprețuitori
Erau disprețuitori față de mulțime, cam cum sunt de obicei cărturarii, așa, cu nasul pe sus și cu dispreț pentru ceilalți; au impresia că ei stăpânesc adevărul și că totdeauna au dreptate. Or, buna rațiune ne spune de multe ori că ei se lasă duși în eroare de propriile lor fantasme, de propriile lor deducții și că nu au dreptate ei, ci omul de rând, cu bun simț, poate avea mai multă dreptate decât ei. Toată istoria ne vorbește despre rătăciri ale celor care se consideră deștepți și atotștiutori și care disprețuiesc pe cei simpli”.
Lectură:
„50.A zis către ei Nicodim, cel ce venise mai înainte la El, noaptea, fiind unul dintre ei:
51.Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi şi nu ştie ce a făcut?
52.Ei au răspuns şi i-au zis: Nu cumva şi tu eşti din Galileea? Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat prooroc!
53.Şi s-a dus fiecare la casa sa” (Ioan 7, 50-53).
Pr. prof. univ. dr. Vasile Mihoc: „Se vede că în sinedriu, totuși, erau și oameni cu capul pe umeri sau oameni cu rațiune sănătoasă, cum era acest Nicodim, care constată că sinedriul, în general, este pornit împotriva lui Iisus, dar încearcă, timid, o apărare și vine cu o remarcă de bun simț. Nicodim, cel care venise noaptea la Iisus – e vorba de Nicodim despre care ne vorbește capitolul 3 de la Ioan. Citim de la Ioan 3,1 că era între farisei un om care se numea Nicodim și care era fruntaș al iudeilor, adică era membru al sinedriului, și care a venit noaptea la Iisus cu acest cuvânt: Rabbi, știm că de la Dumnezeu ai ieșit învățător, că nimeni nu poate face aceste minuni pe care le faci Tu dacă nu este de la Dumnezeu. Și are loc discuția aceea importantă despre nașterea de Sus, în care Mântuitorul îi dă o foarte înaltă lecție lui Nicodim, acest învățător al Legii și fruntaș al iudeilor, membru al sinedriului.
Da, Nicodim vine să-L apere pe Iisus, dar timid o face, nu cu îndrăzneală, și o face cu Legea în mână. Or, Legea spunea foarte clar că nu poți condamna pe cineva valid fără să îl asculți mai întâi, fără să constați în mod direct dacă este vinovat. Și el vine cu această obiecție de bun simț: „Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi şi nu ştie ce a făcut?”. Sigur, când vine cu acest cuvânt, Nicodim avea o mulțime de ziceri ale rabinilor, bazate pe Legea lui Moise, care confirmau că ceea ce spune este adevărat. Or, ei n-au timp să asculte Legea, nici să aibă o privire obiectivă asupra Mântuitorului.
„Ei au răspuns şi i-au zis: Nu cumva şi tu eşti din Galileea?”. Adică: de ce-I ții partea?
Nicodim se pare că nu era din Galileea. Or, spunând despre un iudeu că este din Galileea, deja aruncai un dispreț asupra lui. Galileea e numită încă din Cartea lui Osea „Galileea neamurilor”. Galileea, în care iudeii erau minoritari, amestecați cu neamurile și nu se prea așteptau iudeii să iasă vreun învățător din disprețuita Galilee. Deci, când spune „Nu cumva ești tu galileean?” aruncă, cumva, un cuvânt de dispreț: ce, te unești cu un galileean? „Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat prooroc!”. Ei, nu era chiar așa, că, dacă mergem pe firul istoriei sfinte, constatăm că s-au ridicat oameni ai lui Dumnezeu și din Galileea și chiar rabini învățați din Galileea. Dar, iudeii erau plini de ei înșiși, considerau că ei la Ierusalim, în capitală, au toată puterea și în ceea ce privește învățătura și legislația.
Cu acest cuvânt s-au despărțit, dar se pare că acest cuvânt aruncat de Nicodim i-a cam pus pe gânduri un pic, că n-au stat să mai argumenteze, pentru că Nicodim avea dreptate, Legea îi dădea dreptate. Și, atunci, ei au preferat să nu lungească vorba și s-au dus, deocamdată, la casele lor, urmând să reia iară și iară această discuție sau aceste acuze la adresa Mântuitorului Iisus Hristos”.
Lectură:
„Deci iarăşi le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8, 12)
Pr. prof. univ. dr. Vasile Mihoc: „Acest cuvânt al Mântuitorului – Eu sunt lumina lumii -, adresat mulțimilor… Iată, mulțimea e de față: „deci iarăşi le-a vorbit Iisus, zicând”… Repet, probabil că mulțimea n-a părăsit scena din situația cu femeia prinsă în adulter; au părăsit-o acuzatorii femeii. Ei erau prezenți, Mântuitorul li se adresează: „Eu sunt lumina lumii”. Aceasta are legătură cu ceea ce precedă prin faptul că interpretarea pe care o dă Mântuitorul poruncii privind reprimarea păcatului în cazul femeii adultere arată că El este cu adevărat Lumina lumii. Întunericul păcatului crede că păcatul poate fi rezolvat prin alt păcat: reprimi adulterul cu crima. Asta nu-i rezolvare, asta-i înmulțirea păcatului! Or, Mântuitorul este cu adevărat Lumina lumii. El dă răspunsul, El aduce vindecarea.
Iisus, Lumina cea adevărată
Expresia aceasta că Hristos este Lumina lumii o găsim repetat în Evanghelia de la Ioan: să ne gândim că încă din prolog spune Ioan Evanghelistul că Iisus este Lumina lumii. Spune că Iisus era Lumina cea adevărată; nu Ioan (Botezătorul) era Lumina, ci El, Logosul, Cuvântul era Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în lume. Or, iată că aici Iisus Se arată ca Lumina cea adevărată: El dă o interpretare cu totul nouă, cu totul minunată a Legii și în cazul acesta.
Să revin puțin la cuvântul din prolog pe care l-am citat acum: Vorbind despre Ioan (Botezătorul), spune că nu Ioan era Lumina lumii, ci a venit ca să mărturisească despre Lumină. „Cuvântul era Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care vine în lume”. Deci poate fi interpretat ca „tot omul care se naște în lume are ca lumină Cuvântul lui Hristos sau pe Hristos-Cuvântul” sau e vorba de „Hristos, Lumina cea adevărată, Care vine în lume ca Logos întrupat”. Deci acest „care vine în lume” de la sfârșitul versetului 9 din capitolul 1 se referă la Hristos în primul rând, Care vine în lume ca Lumina cea adevărată.
Or, El Se dovedește ca Lumină a lumii și în interpretarea duhovnicească a Legii lui Moise. Când auzim aceste porunci din Lege, preluate, cum spuneam, (și) de Legea Șaria, ne îngrozim: oare așa era Legea? Oare e gândirea lui Dumnezeu aici? Or, răspunsul îl dă Iisus, El arată adevăratul înțeles al Legii, El dă Lumina, El nu osândește, ci vindecă. Și o spune Sfântul (Evanghelist) Ioan repetat că Iisus n-a venit să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El. O spune clar și repetat, ne gândim la capitolul 3 sau la alte texte. În capitolul 3, în convorbirea cu Nicodim, după ce arată că Dumnezeu iubește lumea – „Că așa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”, urmează acest cuvânt: „căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea”. Cât de clar! Hristos e Mântuitorul, nu Judecătorul în sensul în care concepeau cărturarii iudei Judecata. Păcatul reprimat, stârpind păcătosul, de fapt, nu păcatul, credeau ei că au rezolvat problema. N-au rezolvat nimic!
„Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”. Cât de clar! Hristos e Lumina, o Lumină Care Se împărtășește, o Lumină Care Se oferă celor care-L urmează pe Hristos. Ei devin nu numai beneficiari ai Luminii – nu umblă în întuneric, ci au Lumina Vieții -, dar, având Lumina Vieții, ei înșiși devin luminători, ei înșiși aduc lumina aceasta oamenilor. (…) Evanghelia s-a dovedit luminoasă și L-a mărturisit pe Hristos că este Lumina lumii în tot cursul celor 20 de veacuri de creștinism. Putem să stăm ca creștini cu bucurie în fața tuturor celor care vin cu alte doctrine”.
Emisiunea „Atlas Biblic” se difuzează de luni până vineri la ora 20:30 pe Radio Trinitas, ediția sibiană, care-l are ca invitat pe părintele Vasile Mihoc, putând fi audiată miercurea sau, oricând, în arhiva online a radioului Patriarhiei Române.