Noi puncte de vedere despre avort: Alexandra Nadane și Vasile Bănescu
Se înmulțesc mărturiile în disputa privind avortul sau pruncuciderea. Alexandra Nadane, fostă președintă a centrului de consiliere și sprijin pentru femei aflate în criză de sarcină „Sfânta Alexandra Împărăteasa” din București a emis pe blogul său un punct de vedere după ce a participat la emisiunea „Referendum” de la TVR1. La rândul său, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, Vasile Bănescu, a simțit nevoia să facă, miercuri, precizări suplimentare față de poziția deja cunoscută a Patriarhiei Române. Le vom cita, pe rând, mai jos, cu precizarea că opiniile celor două persoane particulare nu reprezintă neapărat sau nu se suprapun întrutotul cu punctul de vedere al Redacției noastre. De asemenea, vom cita integral mai vechiul comunicat al Patriarhiei Române, care incriminează avortul și toate practicile avortive ca „păcate grele”.
Alexandra Nadane: Să îndrăznim să credem că viitorul este pro-viață, să muncim să îl construim!
„Aseară, pe postul național de televiziune a fost emisiunea „Referendum”, realizată în parteneriat cu HotNews.
Tema a fost „Sunteţi de acord cu dreptul la avort?”. Am spus de la început că felul în care a fost formulată această temă nu reprezintă corect toate opțiunile în problema avortului – pro-avort, anti-avort, pro-alegere și pro-viață – și arată totodată, cât de puțin sunt cunoscute acestea.
Mulțumiri organizatorilor și celorlalți invitați pentru disponibilitatea de a aduce în atenția publicului românesc un subiect pe cât de sensibil, pe atât de important.
De ce referendum? De ce dezbatere? Când auzi argumentele celor pro-avort și ale celor anti-avort, îți dai seama că și unii, și alții sunt oameni care vor să facă bine cuiva: unii femeii, alții copilului. De ce sunt în conflict? Pentru că nici unii, nici alții nu își dau seama că nu vor ÎNTREG binele posibil, ci doar o parte din el: cei pro-avort cred că o ajută pe femeie să scape de o problemă, cei anti-avort consideră că ajută copilul fără apărare, a cărui viață este luată.
Opțiunile pro-avort și anti-avort nu sunt soluții complete.
Cei pro-avort vor să sprijine femeia ignorând copilul, cei anti-avort vor să sprijine copilul, ignorând femeia. Cei pro-alegere egalizează opțiunile fără să aprofundeze cauzele și consecințele diferite.
Dintre cele patru opțiuni, adevărata soluție este cea pro-viață: să sprijinim femeia ȘI copilul. Adevăratul bine ține cont de toți cei implicați. A fi pro-viață este a căuta binele femeii și binele copilului. Da, a fi pro-femeie și pro-copil e cel mai greu, dar e singura soluție adevărată.
Un gând adresat activiștilor pro-alegere:
Să îi spui femeii „orice alegi e bine, te susțin” nu este suficient. Pentru că îi spunem: „ești liberă să alegi”, dar nu verificăm dacă are contextul care îi dă posibilitatea să aleagă cu adevărat. Un elev care nu are profesori competenți poate el să aleagă între a învăța materia bine sau a nu o învăța bine ? Cine să îl învețe cu adevărat, dacă profesorii nu sunt competenți? Putem să alegem să fim sănătoși dacă ne tratează un doctor care nu este competent? Poate o femeie aflată într-o relație toxică să aleagă ce vrea? Poate o femeie care depinde financiar de tatăl copilului să audă „dă-l afară că, altfel, te părăsesc” și să aleagă liber?
Dacă nu sunteți indiferenți, atunci căutați soluția cea mai bună – există întotdeauna!
Un gând pentru cei pro-avort:
Când spui unei femei „Nu exista altă soluție, decât avortul” este fals! (Nu mă refer la cazurile în care se intervine pentru sănătatea femeii, la acele foarte puține avorturi care se fac pentru a salva viața mamei).
„Nu există altă soluție, decât avortul” înseamnă lipsa progresului.
Trebuie să căutam soluții. E firesc să căutăm. În medicină așa se face. Se investesc mii de miliarde pentru căutarea unui tratament pentru cancer. Și se va găsi. Dacă s-ar investi în sprijinirea femeilor aflate în criză de sarcină a mia parte din acești bani, probabil orice criză de sarcină ar avea o soluție eficienta pentru problemele mamei.
Spunem noi vreunui bolnav de cancer, când află că are boala: nu ai nicio șansă, o să mori sigur? Nu!
Spunem noi, ca societate, cercetătorilor care caută tratamentul cancerului – și care de decenii nu au reușit să găsească un leac eficient: „Opriți-vă din cercetare!, Supraviețuiește cine poate.”? Nu! Dimpotrivă!
Spunem fiecărui om: te sprijinim, luptă-te, te ajutăm să învingi. Și spunem cercetătorilor: cercetați, iată noi fonduri, cercetați.
Ei bine, nici unei femei în criză de sarcină nu ar trebui să îi spunem: nu e nicio șansă să fie bine și pentru tine și pentru copil, trebuie să te sacrifici tu sau să moară el. Alternativa ar fi să zicem: luptă-te, te sprijinim, te ajutăm să învingi pentru tine și pentru copilul tău.
La nivel de societate, nu ar trebui să spunem: cui îi e greu să nască și să crească un copil – să facă avort, deoarece noi refuzăm să găsim soluții pentru aceste femei, ci ar trebui să spunem: lumea de azi a trimis oameni pe Lună, lumea de azi vrea să trimită oameni pe Marte, lumea de azi a creat inteligența artificială, putem să-i ajutăm pe câțiva dintre noi! Doar să vrem.
Îndrăzniți să credeți că există un bine mai amplu decât cel pe care vă străduiți să îl faceți! Îndrăzniți să credeți că puteți ajuta femeia ȘI copilul, îndrăzniți să depășiți limita binelui doar pentru unul!
Un gând pentru cei anti-avort:
Practica arată că binele copilului se construiește construind binele mamei, iar apoi binele mamei va crește prin binele copilului.
În binele femeii intră prevenirea abuzului sexual, care este mult mai frecvent din copilăria timpurie și până în adolescență, decât vrem să recunoaștem ca societate. Intră îngrijirea psihologică și sufletească în urma traumelor sexuale; sprijinirea accesului la educație; îngrijirea medicală oferită cu profesionalism și cu multă compasiune în perioada sarcinii. Intră creșterea nivelului de înțelegere a mecanismului relațiilor toxice, a felului în care se pot evita, a modalităților de a ieși din ele. Intră crearea unor politici publice, dar și civice care să vizeze în mod direct sprijinul în criza de sarcină – precum adopția începută din perioada sarcinii și o mai mare valorizare a adopției, sprijinirea copiilor și a persoanelor cu dizabilități.
Fapta concretă va aduce binele dorit.
În SUA sunt peste 3000 de centre de sprijin în sarcină care oferă gratuit soluții femeilor în criză de sarcină; clinici de avort sunt mai puțin de 2000. În România, în fiecare oraș există spitale sau clinici de avort, dar în toată țara sunt mai puțin de 20 de centre – sunt numere care vorbesc de la sine!
Pentru a face binele, nu este de ajuns identificarea răului, ci este necesară și construirea, cu tenacitate, a unei soluții concrete, în fiecare situație.
Un gând pentru toți cei implicați în dezbatere și în activismul civic:
În fața celor 23 de milioane de copii care și-au pierdut viața în perioada 1958-2020, în fața zbuciumului și a suferințelor mamelor lor care au fost în criză de sarcină și în fața zbuciumului multor altor femei care sunt – acum – sau vor fi în viitor în criză de sarcină, e cazul să înțelegem că nu vom ajuta eficient pe femeie sau pe copil, decât dacă îi vom ajuta pe amândoi.
Dumnezeu îi iubește pe amândoi și amândoi poartă chipul Lui în ei. Să îi iubim și noi pe amândoi și să îi sprijinim!
Viitorul înseamnă dezvoltare, creativitate, tenacitate, curaj – de aceea viitorul va fi pro-viață. Eșecul și moartea nu construiesc viitorul, ci îl anulează.
Să îndrăznim să credem că pro-viață este viitorul, să muncim să îl construim!
P.S.
1. Două lucruri le-am spus incomplet aseară și o să revin. Hitler a legalizat avortul astfel: în 1933 în Germania, pentru copiii germani cu probleme congenitale, și în 1941 în Polonia, după ocuparea acesteia, pentru toată populația din Polonia mai puțin copiii germani sănătoși. O să pun un material mâine pe tema aceasta. Al doilea este că la centre oferim sprijin post-avort femeilor care vin la centru în criză de sarcină, sunt consiliate, aleg să facă avort și apoi se confruntă cu sindromul post-traumatic – deci nu le abandonăm pentru că au ales să facă avort, deși nu susținem avortul.
2. Adaug și aici informațiile existente despre numărul copiilor avortați și despre cât de puțin a fost studiată această temă.
Din 1958, când a fost legalizat avortul în România, și până în 2020 s-au înregistrat de către stat 23.048.862 avorturi:
• 7.521.100 avorturi în perioada de liberalizare 1958–1966 (9 ani);
• 7.298.402 avorturi legale în perioada de restricționare 1967–1989 (24 ani);
• 8.139.582 avorturi în perioada de liberalizare 1990–2020 (30 ani).
Dacă s-ar număra și avorturile făcute în clinicile private (care nu comunică numărul de avorturi), cele din spitale de stat care nu raportează datele, avorturile medicamentoase, avorturile făcute de românii plecați la muncă în străinătate (majoritatea aflați la vârstă fertilă), avorturile ilegale și situațiile în care se fac avorturi la cerere dar se consemnează că sunt chiuretaje la sarcini oprite din evoluție, atunci probabil s-ar ajunge la un număr dublu – dar, în lipsa studiilor științifice, avem doar datele minime de mai sus.
3. Un gând adresat celor credincioși: în seara emisiunii era Privegherea la sărbătoarea Icoanei Prodromița a Maicii Domnului, pictată în chip suprafiresc. Abolirea avortului va fi o lucrare de sus, căci este ceva mai presus de puterea omenirii să iasă din acest uriaș rău; însă această lucrare de sus va veni pe fondul unui efort tenace al oamenilor.” (Alexandra Nadane)
Vasile Bănescu: A încuraja aducerea la viață și nu omuciderea/ pruncuciderea ține de esența moralei religioase cu rădăcini cerești, dar și de cea a bioeticii seculare oneste
„Spre liniștirea, pe cât este posibil, desigur, a celor tulburați în ultimele zile de neînțelegerile apărute în marginea temei grave a avortului și a poziționării raționale față de aceasta, spre calmarea, fie și temporară, a celor ce își dau ochii peste cap la auzul cuvintelor „Dumnezeu”, „conștiință morală” și „pro-viață”, vă rog să primiți următoarele precizări referitoare la situarea Bisericii și a spiritului creștin față de sacralitatea vieții, libertate personală, alegere responsabilă și moarte. Pentru că despre ele este vorba.
Biserica NU militează irațional și nerealist pentru interzicerea totalitară a avortului, așa cum o fac în direcție opusă susținătorii necondiționați, imuni la argumente și întunecați de ură ai acestuia, ci recomandă(!) în cel mai adecvat mod la realitatea omenească și la Revelația dumnezeiască a Celui care este, printre altele, însăși Viața, încurajarea aducerii pe lume a ființei umane, a persoanei care se zămislește într-o altă persoană, oferind ulterior sprijin multiplu prin instituțiile sale caritabile viitoarei mame, potențial aflată într-o situație fragilă și dificilă.
A manifesta reverență față de orice formă de viață, a încuraja aducerea la viață și nu omuciderea/ pruncuciderea, ține de esența moralei religioase cu rădăcini cerești, dar și de cea a bioeticii seculare oneste.
Argumentul pro-choice legat de libertatea de a dispune conform propriei voințe de propriul trup (valid până la un punct și doar în registre care nu-l afectează pe un altul) se lovește dureros de realitatea că în acel trup crește un alt trup, perfect distinct, al unei alte persoane, asupra vieții căreia nimeni altcineva nu are dreptul moral să decidă, doar pentru că aceasta nu se poate apăra singură.
Firește că discuția comportă ramificări raționale în zona excepțiilor dramatice pe care Biserica însăși le recunoaște și le acceptă (preeminența vieții mamei aleasă de ea însăși, de exemplu), dar problema în sine rămâne aceea a distincției limpezi, operate cu claritate, onestitate și responsabilitate morale, între încurajarea militantă a suprimării vieții unei persoane, fie și „in nuce”, și încurajarea respectării primului drept al ființei umane: dreptul de a te naște.
Biserica nu susține așadar interzicerea totalitară a avortului, care rămâne o opțiune inevitabil tragică pentru mamă, ci doar încurajează firesc respectarea acestui drept fundamental care alimentează mergerea omenirii mai departe.
Biserica nu poate fi niciodată anti-natalistă, ci doar pro-viață, ea nu poate împărtăși ideea absurdă a „neajunsului de a te fi născut”, ci doar sprijini libertatea de a opta moral și de a alege responsabil asumarea urmărilor unui act care angajează nu doar trupurile, ci și sufletele.
Biserica nu comite intruziuni în intimitatea adâncă a vieții strict personale. Unii clerici care totuși o fac, substituindu-se, în situații excepționale, chiar medicului, greșesc. Biserica are însă datoria deplină de a promova responsabilitatea morală, respectarea vieții, a dreptului fundamental de a trăi, precum și „cultura vieții”, dar are și datoria de a denunța monstruoasa „cultură a morții” care promovează sofistic avortul ca pe ceva subînțeles firesc și dezirabil. Ceea ce acesta nu este pentru că „n a t u r a l i t e r” nu poate fi.
Bineînțeles că această mărturie favorabilă vieții și venirii pe lume a unei persoane deja concepute, va conta cu adevărat abia atunci când cei confruntați cu această gravă problemă vor putea înțelege că fetusul este o ființă umană dotată cu identitate și demnitate și că, deși nevăzut, chipul său amintește de porunca dumnezeiască „Să nu ucizi!”. Pe Decalog, printre altele, nu pe malformant activism ideologic, pseudo-jurnalism egal cu zero sau studii de gen s-a clădit civilizația euro-atlantică însăși.
E onest să ne amintim și că toți cei care ne-am născut și perorăm azi despre avort fie pro-choice, fie pro-life, am fost cândva, fără excepție, în stare embrionară. Era oare cumva mai bine pentru noi, părinții noștri sau pentru cei pentru care contăm să nu ne fi născut?
Biserica nu uneltește, cum își imaginează unii sărmani distopici, o revoluție morală care să instaureze morala cu forța, orice act autentic & valid moral fiind exclusiv unul care se înfiripă și crește doar în starea de libertate și în urma unei alegeri libere, făcute în cunoștință de cauză.
Firește, nu ne putem imagina că abolirea conștientă și liberă a avortului ar fi posibilă în absența convingerii sincere că fiecare embrion uman are o intrinsecă demnitate, convingere legată, desigur, de o reală credință creștină care, paradoxal, ne face cu adevărat raționali.
Unii oameni nu vor putea fi niciodată convinși să renunțe la avort decât dacă vor fi capabili să înțeleagă singuri sacralitatea pruncului din pântecele mamei.
Este destul de limpede că femeile care pretind public, mai mult sau mai puțin feminist, caracterul „sacrosanct” al avortului, nu mai cred pur și simplu că fătul pe care ajung să îl poarte în ele este în mod riguros o ființă omenească cu statut ontologic egal cu al lor, o ființă care poartă în ea „chipul lui Dumnezeu”.
Avortul nejustificat medical, indiferent de ceea ce credem, rămâne o crimă în ordinea morală (ne)asumată în fața lui Dumnezeu, așa cum interzicerea totalitară a avortului rămâne o „crimă” în ordinea civilă și politică, inadmisibilă la rândul ei. Miza uriașă rămâne folosirea libertății cu sens, adică orientată spre Viață, nu spre opusul ei, nu împotriva noastră.
O societate în care mentalitatea dominantă ajunge să presupună, total greșit, că trebuie să avem doar un maximum de drepturi și nicio responsabilitate este opusul jalnic al societății democratice ideale în care ar trebui să avem un maximum de libertăți și de responsabilități.
Biserica are, așadar, nu dreptul de a interzice ceva, ci doar pe acela de a converti atenția și voința oamenilor spre Viață și valorile inestimabile ale acesteia.
Mai are, de asemenea, datoria de a mărturisi și arăta în mod credibil și persuasiv că marea taină a existenței răului poate fi deslușită și măcar parțial înțeleasă doar din perspectiva existenței libertății.
Ne salvăm sau ne pierdem exclusiv ca ființe libere în intervalul creat mereu între chemarea lui Dumnezeu și răspunsul liber al omului.” (Vasile Bănescu)
Patriarhia Română: Avortul și toate practicile avortive sunt păcate grele
„Exprimând-și punctul de vedere cu privire la avort, Sfânta Biserica acționează în conformitate cu învățătura ei privind apariția vieții în general și a vieții umane, în special.
Potrivit Revelației și învățăturii Bisericii, Dumnezeu a creat lumea din nimic (2 Macabei 7, 28). Dumnezeu a creat viața sub toate aspectele ei, iar în ceea ce privește viața omenească, Dumnezeu a arătat o grijă deosebită. Viața omenească nu este produsul devenirii spontane a lumii, ci, pentru apariția ei, Dumnezeu a avut o grijă deosebită: omul nu apare la porunca, ci în urma unui sfat și a unui act special al Sfintei Treimi, act exprimat de aghiograf prin termenul de plăsmuire și de suflare de viață. Viața omenească nu este determinată doar de plăsmuirea omului din pământ, ci și (sau mai ales) de suflarea viu-făcătoare a lui Dumnezeu.
Aceasta ne dovedește faptul că omul nu este simplă ființă biologică („ființă vie” înzestrată cu suflet rațional), ci este deodată suflet viu (Facere 2,7) și trup omenesc (nu orice trup) viu. Așa a apărut primul om (Adam), așa au apărut, apar și vor apărea – cu voia lui Dumnezeu – oamenii în istorie: suflete vii în trupuri vii. Omul este, așadar, o ființă psiho-fizică ce a fost și este creată de Dumnezeu după chipul Său (Facere 3, 28), în vederea asemănării cu El. Consecința logică a acestei învățături și credințe este aceea că toate ființele omenești sunt în mod fundamental egale între ele în ceea ce privește natura și vocația lor. Ele posedă deodată, actual și potențial, aceeași demnitate și aceeași valoare: sunt chip al lui Dumnezeu, dar chip într-un continuu proces de asemănare cu Dumnezeu.
Pentru că este purtătoarea chipului lui Dumnezeu, orice ființă omenească, oricare ar fi vârsta, situația sau starea sa fizică, deține o demnitate reală și impune un deosebit respect. De aceea, tot ceea ce este comis împotriva ființei umane este comis, într-o anumită măsură, împotriva voinței lui Dumnezeu, după cum tot binele pe care-l facem unui semen de-al nostru este bine făcut lui Dumnezeu Însuși: „Întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut (…), întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut” (Matei 25, 40, 45).
Dacă viața și, mai ales, viața omenească nu este produsul hazardului, nici perpetuarea vieții umane nu este efectul întâmplării și nici exclusiv produsul eforturilor omenești. Viața omului este de la Dumnezeu și se perpetuează prin intermediul ființelor omenești, potrivit celor rânduite de Dumnezeu. Omul se bucură de viață și de puterea vieții; are dreptul la viață, dar și responsabilitatea de a respecta această viață, de a o apăra în orice împrejurare, știind că, în existența istorică în trup omul își pregătește participarea la Împărăția lui Dumnezeu.
Revelația (consemnată în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție) ne oferă suficiente dovezi că ceea ce s-a zămislit în femeie este ființă omenească (nu simplu „produs de concepție”), care nu exclude grija lui Dumnezeu și care trebuie să se bucure de respectul datorat demnității umane. Cum Biserica are o grijă deosebită față de ființele umane neputincioase și fără apărare, nu poate să nu se îngrijoreze cu privire la cele mai neputincioase ființe omenești, embrionii umani și pruncii nenăscuți.
Psalmistul David spune în acest sens: „Doamne, Tu m-ai plăsmuit în pântecele mamei mele” (Ps. 138, 13). Iar Dumnezeu avea să-i spună lui Ieremia: „Înainte de a te fi zămislit în pântece te-am cunoscut și înainte de a ieși din pântece te-am sfințit” (Ieremia 1, 5). Iov a spus: „Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit” (Iov 10, 8-9). Legislația lui Moise a acordat o grijă deosebită mamei și pruncului (Ieșirea 21, 23-24; 9, 6).
Din istorisirea vizitei Maicii Domnului la Sf. Elisabeta constatăm două adevăruri foarte importante:
a) Elisabeta arată un respect deosebit față de Cel zămislit în pântecele Sfintei Fecioare Maria;
b) Se confirmă faptul că pruncul din pântecele mamei participă, în felul său, la evenimentele la care participă mama; Evanghelistul ne spune că, de îndată ce Elisabeta a primit salutul Mariei, a săltat pruncul în pântecele ei (Luca 1, 44), ceea ce dovedește că, înainte de naștere, pruncul percepe deja prezența lui Dumnezeu.
Extinzându-se din spațiul ebraic, mesajul creștin s-a confruntat cu o lume și cu o civilizație care avea cu totul alte aspirații și alte coordonate decât cele trasate de Revelație. Practicile avortive, spre exemplu, fie prin metoda chirurgicală, fie prin luarea de medicamente, erau de mult cunoscute în mediile neebraice. Ceea ce nu cunoștea lumea greco-romană era noțiunea de păcat, de urâciune înaintea lui Dumnezeu, adică încălcarea cu știință și liberă voință a voinței lui Dumnezeu, noțiune foarte prezentă în tradiția iudaică și în viața creștină. În scrierile Sfântului Pavel găsim liste cu păcate pe care, dacă le vor comite, oamenii nu vor intra în Împărăția lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 9-10; Galateni 5, 20; Efeseni 5, 5). Printre acestea se numără și cele comise prin luarea de pharmakeia (venevicia) – medicamente (avortive).
În legislația romană găsim explicația termenului „pharmakeia”. Legea Corneliană din anul 81 î. Hr. înțelegea prin acest termen medicamentele avortive. Prin urmare, în Noul Testament (Galateni 5, 20) avem dovada că păcatul uciderii pruncilor este unul dintre cele mai grele, unul dintre cele care ne exclud din Împărăția lui Dumnezeu.
A fost și a rămas atitudinea Bisericii cu privire la asemenea păcate.
Epistola către Barnaba (scrisă pe la începutul secolului II) reproducea punctul de vedere al Bisericii din acea vreme prin cuvintele: „Iubește pe aproapele tău mai mult decât sufletul tău. Să nu ucizi copilul, pruncul în pântecele mamei sale; să nu-l ucizi nici după ce s-a născut” (XIX, 5). Același punct de vedere îl va exprima și Didahia celor 12 Apostoli (2, 2; 5, 2). În secolul al III-lea, pe linia aceleiași îngrijorări a Bisericii, Tertulian va exprima ideea concomitenței sufletului și a trupului: unul și celălalt se formează deodată (De anima 27, 210). Același Tertulian va numi avortul crimă (Apologeticum 9), iar Hipolit Romanul va condamna medicamentele sterilizante (Philosophumena 9, 12). Puncte de vedere similare cu ale lui Tertulian și Hipolit găsim la Clement Alexandrinul (Pedagogul 2, 10, 96) și Minucius Felix (Octavius 30, 2). În „Scrisoarea către Diognet”, perlă a literaturii creștine din primele trei secole, se arată că una dintre notele care deosebesc pe creștini de necreștini este aceea că ei nu-și ucid pruncii: „Se căsătoresc precum fac toți oamenii și nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuți” (III, 6).
În secolul al IV-lea, mai mulți Sfinți Părinți prezintă punctul de vedere al Bisericii cu privire la avort. Între aceștia, amintim pe Sf. Grigore de Nyssa (De hom. op. 29, In Canticum, 8), Sf. Efrem Sirul (Discurs despre teama de Dumnezeu, 10), Sf. Ioan Hrisostom (In Rom. 24, 4), Lactanțiu, Ambrozie, Ieronim și alții. Sf. Vasile, spre exemplu, spune că femeia care omoară fătul va fi pedepsită pentru crimă (Ep. 188, 8; can. 2).
Sinodul de la Elvira (305-306) hotărăște excomunicarea femeii care a avortat, ea neputând să se împărtășească decât pe patul de moarte (Canoanele 63, 68). Sinodul Quinisext (692), prin canonul 91, oprește de la Împărtășanie pe o durată de 10 ani femeile care dau și pe cele care primesc medicamente avortive.
Din cele de mai sus reiese că avortul a fost o practică străină creștinismului, cunoscută într-o lume în care nu exista nici teamă, nici iubire de Dumnezeu. Toți Sfinții Părinți semnalează că, în orice fază ar fi produs, avortul rămâne pruncucidere. Prin el, se încalcă porunca divină: „Să nu ucizi” (Ieșire 20, 13). El este cu atât mai grav, cu cât constituie uciderea unei ființe umane aflată în imposibilitatea de a se apăra.
Din textele prezentate mai sus reiese că Biserica a considerat totdeauna drept păcat foarte grav, egal cu avortul în gravitate, și luarea de medicamente cu scop avortiv. Prin urmare, tot atât de grave ca și avortul chirurgical sunt barierele mecanice (steriletul și anumite pilule, inclusiv RU 486) prin care se urmărește împiedicarea nidării ovulului fecundat pe pereții uterului (acestea sunt tot practici avortive) și medicamentele contraceptive, care, la rândul lor, au consecințe negative pentru trupul femeii.
Avortul și toate practicile avortive sunt păcate grele pentru că:
a) prin ele se ucide o ființă umană: copilul;
b) prin ele sunt afectate vocația și demnitatea femeii;
c) ele prezintă riscul mutilării trupului femeii, al îmbolnăvirii și morții premature a mamei și a femeii tinere.
Femeia nu trebuie redusă la nivelul de obiect al plăcerii bărbatului, nu trebuie desconsiderată și umilită în ceea ce îi este specific, anume feminitatea și calitatea de mamă.
Demnitatea și sănătatea femeii sunt afectate deopotrivă de folosirea pilulelor pe bază de hormoni în vederea infecundității. Efectele nefaste, grave ale acestora nu sunt evidente imediat, dar sunt certe. Fiind substanțe care acționează hormonal asupra trupului femeii, urmările lor sunt negative. Este impresionantă lista bolilor cauzate, mai curând sau mai târziu, femeilor care au utilizat medicamente avortive sau contraceptive (care, toate, sunt preparate pe bază de hormoni).
Cu titlu de exemplu, semnalăm că, între anii 1977-1988, în Anglia s-a făcut un studiu pe 200.000 de femei, privind efectul folosirii pilulelor anticoncepționale pe bază de hormoni. S-a constatat că procentul deceselor cauzate de afecțiuni cardio-vasculare a fost cu 40 % mai mare la femeile care au folosit asemenea pilule față de cele care n-au folosit. Riscul accidentelor cerebrale a fost de 6,5 ori mai mare la femeile care au folosit pilulele. Pericolul infecțiilor pelviene a fost de 7 ori mai mare la femeile care au folosit pilulele față de cele care nu le-au folosit; în aceeași proporție a crescut și riscul sterilității.
Din cele prezentate mai sus reiese că avortul, tratamentele cu scop avortiv sau contraceptiv sunt păcate grele care ucid ființe umane, împiedică procesul firesc al procreării ființelor omenești, afectează și pun în pericol demnitatea și viața femeii tinere și în cele din urma, ne exclud din Împărăția lui Dumnezeu spre care năzuiesc creștinii.
Din nefericire, practicile avortive (și contraceptive) sunt o realitate a lumii contemporane secularizate. In numele „ fericirii” imediate și al comodității se ucid generații de oameni și moare femeia tânără, mamă sau nu. Biserica nu poate fi indiferentă la această realitate îngrijorătoare și tragică, întreținută de instituții care se intitulează uneori „caritative”, „umaniste” și chiar „medicale”.
Societatea secularizată contemporană aduce justificări diverse ale avortului, justificări de cele mai multe ori de ordin medical și social. Fiind în lume, Biserica nu este indiferentă și nu poate fi nici derutată cu privire la motivele privind tendințele de justificare a avortului.
Prin urmare,
a) Dacă viața mamei este pusă realmente în pericol prin sarcină sau naștere, ar trebui să fie acordată prioritate vieții femeii, nu pentru că viața ei are o valoare mai mare în sine, ci datorită relațiilor și responsabilităților față de alte persoane, care depind de ea.
b) În cazul în care investigația genetică descoperă un copil nenăscut anormal, recomandarea este de a naște copilul, respectându-i dreptul la viață, dar decizia o va avea familia, după ce acesteia i s-au adus la cunoștință de către medic și de către duhovnic toate implicațiile morale și de întreținere. Toate acestea trebuie rezolvate din perspectiva semnificației mântuitoare a prezenței unei ființe handicapate în viața fiecărei persoane și în viața comunității.
c) Riscul avortului datorat violului sau incestului trebuie evitat mai întâi la nivelul educării cu privire la necomiterea acestor păcate. În cazul în care starea de graviditate s-a produs, copilul va trebui să fie născut și, după caz, înfiat sau adoptat.
d) Avortul nu poate fi niciodată justificat, moral, de starea economică a familiei, de neînțelegerile dintre parteneri, de afectarea carierei viitoarei mame sau a aspectului fizic.
Pentru prevenirea acestor grave păcate se consideră că este nevoie de un intens proces de mediatizare a gravității păcatului avortului (luându-se în calcul toate aspectele lui medicale, psihologice, sociale, religioase). Societatea trebuie să ofere soluții concrete pentru promovarea vieții în familie. Biserica trebuie să întreprindă un întreg efort de educare a omului de azi cu privire la scopul iubirii dintre bărbat și femeie. Activitatea pastorală a preotului privind tineretul trebuie intensificată. Biserica va trebui să sensibilizeze toți factorii care au ca obiect educarea populației sau se îngrijesc de sănătate; omul trebuie educat cu privire la ce înseamnă adevărata tandrețe și dragoste, trebuie educat să promoveze viața prin naștere de copii și prin creșterea lor în familie.
Factorii de decizie politică și administrativă trebuie sensibilizați să favorizeze crearea condițiilor ca femeia să nu mai fie umilită, ca obiect de plăcere, nici ca ea însăși să se complacă în umilire, considerând această stare ca fiind normală.” Sursa: Patriarhia.ro