Oare această generație trebuie să dispară? Cetatea degenerată – fragment manuscris de Claudiu Iordache
Și dacă într-o zi vi se va dovedi că ați purtat masca Servituții degeaba?
Asistăm, de fapt, la decesul capitalismului, ca regim al individualismului creator și al libertății! Monopolismul extrem amintește mai degrabă totalitarismul lui Xi, împăratul docilității umane! Pe urmele lui se tărâște ca o râmă ultimul Occident, azi al gândirii schizoide, ultimul monarh derizoriu al unui continent uman cândva liber, condus la groapă de epigonii lui servili!
Instalarea Regimurilor post-fasciste în Europa!
Știu, simt, încă de pe acum: omul viitorului va fi creația libertății lui! Trebuie să ni-l imaginăm, mereu încrezători, pe Dumnezeu fericit!
Este din ce în mai greu de rostit cuvântul: Libertate! Până să nu-l mai gândești mai este un pas! Din arborele de gânduri pasărea măiastră a plecat! A mai rămas atârnând pe o creangă, fără fructe, doar omul găunos!
„Ar fi liber să acționeze în conformitate cu propria-i voință, dacă ar ști ce vrea, gândește și simte! Dar nu știe. Se conformează autorităților anonime și adoptă un eu care nu este al lui. În ciuda unei spoieli de optimism, omul modern este copleșit de un profund sentiment de neputință, care-l face să privească îndelung spre catastrofele ce se apropie, ca și cum ar fi paralizat! […] Deznădejdea automatului uman este solul fertil pentru scopurile fascismului!” (Erich Fromm – „Frica de libertate”)
Și tot el scrie: „Există un singur mod de a defini sensul real al diferenței dintre democrație și fascism. Democrația este un sistem care creează condiții economice, politice și culturale pentru deplina dezvoltare a individului. Fascismul este un sistem care, indiferent sub ce nume, îl face pe individ să se subordoneze scopurilor străine!” Președintele Statului ar trebui să mediteze asupra acestei diferențe!
Trăim în plină nevroză globală de idiotizare a reacției națiunilor la agresiunea statelor agresive. Și, ca niciodată, răspunsul la pandemie este cu mult inferior nevoii de a-i opune o adevărată reacție de salvare! Dimpotrivă, popoarele se supun instinctiv, ca și cum o umbră a morții ar fi atins deja libertatea lumii!
Numai prin noi înșine suntem diferiți, numai prin Dumnezeu suntem asemănători!
Dar nu din întâmplare omul actual a devenit o oglindă care se sparge când Diavolul se uită în ea!
Noi, românii, nu putem abandona fără luptă democrația pentru care au murit Martirii anului 1989, pentru a face loc fascismului pe care astăzi îl reinstalează torționarii trecutului de mai ieri!
Un serviciu secret care scapă de sub autoritatea legii este totdeauna fascist!
Prostia intelectualului român e astăzi fără de margini!
Noua Lume, ca un puhoi de gunoi peste o grădină înflorită!
Întrebarea e dacă poți lăsa o generație degenerată să distrugă căminul planetar al părinților ei?
Ipocrizie dâmbovițeană: vaccinul nu este obligatoriu dar nu poți intra în fosta ta lume fără el!
O mamă cu mască dantelată punând o mască dantelată pe chipul nou-născutului ei!
Țăranul român nu își pune masca la umbra plugului, orășeanul și-o pune la lumina biroului său! Starea de îngrădire.
Privirea de animal a speriatului de moarte. Mai curajoși au fost ceaușeștii!
Naivitatea ignoranței se numește prostie! Doar copiii sunt numai naivi!
Această monstruoasă coaliție între medicii fără conștiință și guvernanții fără nici un pic de conștiință!
La români „răul cel mai mic” s-a transformat în „mai rău nu se putea!”
Ciudată reacția omului mărunt de a se da înapoi în fața amenințărilor pandemiilor! Ca și cum numai prin trădare de sine s-ar feri de moarte! Ființe valahice!
Crescătoria de iepuri!
Cățeii latră și caravana trece!
O nouă specie canină care latră și nu mușcă!
Nici un argument nu rezistă în fața prostului funcțional!
Cimentați piatra de temelie a noilor ticăloși!
O definiție a inteligenței, cea chemată prima să vă apere de sirenele prostiei!
Nu mai există Covid Delta, există Covid etcaetera…
O scrisoare pierdută și Guvernul de la București!
Pentru această generație nu mai există un Decembrie 1989!
Încă o curbă de sacrificiu pentru iobagul român!
Cu trei decenii în urmă România era intactă! Cu patrimoniul și resursele neatinse. Astăzi ea datorează 127 de miliarde de euro și are zeci de miliardari. Dar nu mai are bani pentru pensii! Nu-i așa că voi i-ați votat?
Popoarele de plumb sunt date, pe rând, la topit!
De fapt nu mai există popoare, ci mulțimi naționale fără distincția supraviețuirii în Istorie!
Dumnezeu Se lasă apus ca pentru a dovedi că oamenii nu-L mai merită!
Pentru omul de rând, prea multă istorie!
„Gloatele muncii, obosite să sufere și să moară, sunt gloate fără Dumnezeu!… De douăzeci de secole, suma totală a răului nu s-a diminuat în lume… Această nebunească generozitate, aceea a revoltei care-și oferă forța iubirii și refuză fără întârziere nedreptatea!… Revoluția fără onoare, revoluția calicului… Secretul Europei este că ea nu mai iubește viața!” (Albert Camus)
„În Israel numărul pacienţilor cu coronavirus aflaţi în stare gravă a depăşit pragul de 200, pentru prima oară din aprilie, transmite duminică dpa. Această ţară a început imunizarea generală cu cea de-a treia doză de vaccin anticoronavirus a adulţilor de peste 60 de ani. Mii de cetăţeni şi-au făcut deja programare pentru a se imuniza cu a treia doză.” (Adevărul, 1 august 2021) Voi sunteți la prima doză! Pentru prima dată un perpetuum mobile funcțional! Altfel spus, invalizii pe bandă rulantă!
„Mă îngrozesc la eventualitatea ca cei vaccinați să înceapă să se simtă rău și să apară diverse consecințe. Cunosc destui vaccinați și mi-ar părea rău de fiecare să pățească ceva! La fel și de cei necunoscuți îmi pasă. Mă refer la efecte adverse suplimentare față de cele raportate, care oricum reprezintă cam 10% din cele deja întâmplate. Adică efecte adverse masive, latente acum, care așteaptă în tăcere un trigger, cum ar fi un rapel nou, un alt vaccin, un alt medicament, un semnal 5G, poate un eveniment minor altfel, dar transformat în urma experimentelor în catastrofă. Mai ales dacă se repetă în neștire procedura, cu scopul de a se vinde ce s-a cumpărat nesăbuit de guvernanții actuali. Cunoașteți faptul că atât boala cât și profilaxia ei prin vaccinare își exercită efectul devastator răsturnarea balanței echilibrului fluidocoagulant spre tromboză!” (Dr. Adrian Cacovean, Active News, 1 august 2021)
„Și mai periculos, oamenii din spatele cortinei încearcă să mânjească reputația indivizilor care nu au cedat gândirii de turmă.“ (Vlad Pârău, Active News, 31 iulie 2021)
O Țară în care Guvernul fură de la copii și pensionari și de la educația și sănătatea oamenilor și populația nu reacționează, nu merită să supraviețuiască în Lume!
Închisoarea noastră de toate zilele!
Ținta finală este vaccinarea globală! Atunci când ființele omenești nu vor mai fi decât niște cârpe!
Niciodată puterea lumii noastre nu a fost mai abjectă! Niciodată ideea de democrație nu a fost mai goală de conținut! Niciodată omul nu a fost mai lipsit de umanitate!
Falsa democrație în care ne găsim în timp ce ne scufundăm în Totalitarism!
„Am făcut totul ca să mă remarc!” declara recent un fost Președinte al Franței, condamnat ulterior la la câțiva ani de închisoare! Tipul de conducător uzual care ajunge lider făcând totul „ca să se remarce”, în loc să facă remarcat în lume poporul său!
Cum ar arăta lumea noastră fără Fauci, fără Merkel, fără Macron, fără Biden, fără arendașii care-și mână popoarele la vaccin?
Vrem să trăim și să murim ca oameni liberi!
Refuzați-le votul!
Abjecta mass media română în România Covid!
N-am întâlnit indivizi mai proști decât cei desfigurați de spaima de a trăi!
Dreptul de a huidui nu mai ajunge! Guvernele sunt totdeauna surde!
Jurământul lui Hypocrate vândut nerușinat la tarabă!
Uciderea bătrânilor internați în pavilioanele canceroșilor. De-ar ști Soljenițîn!
Un Papa Francisc de-a dreptul eșuat!
Pe cine ați ales! Dan Barna: „Dacă nu respecți regulile îți vom pune lacăt pe ușă!”
„Vom schimba legislația și vom face o Ordonanță de Urgență tocmai pentru a spune foarte clar că în momentul în care ești surprins că nu respecți regulile ți se poate pune lacătul pe ușă efectiv! Pentru că altfel, cu vorba bună, cu argumentul, cu explicația, cu amenda, s-a dovedit că nu funcționează… și suferă întreaga comunitate, tot orașul. E o chestiune de răspândire a virusului în comunitate. Să fie foarte clar: vor fi măsuri foarte dure. Și asta am cerut și eu și premierul Cîțu ministrului de Interne, să instituim măsuri foarte dure celor care împiedică…, care nu respectă aceste reguli. Și pentru asta, evident, legislația actuală e prea blândă. O să schimbăm legea astfel încât [să le punem] LACĂTUL PE UȘĂ – e cel mai convingător argument!” – Dan Barna, președintele USR și vicepremier (!) al presupusului stat democratic România, la Gândul Live, 22 martie 2021 (Active News, 2 august 2021)
Legea română trimite un amărât de român tuberculos la închisoare pentru zădărnicirea combaterii unei boli încă nedovedite! Dreptatea torționarilor!
Dintotdeauna cei slabi îi hrănesc pe cei puternici! Și atunci de ce se mai revoltă?
S-a dovedit o dată în plus că omul de rând nu știe să își apere Libertatea! Funcția aceasta îi revine Martirului! Cel care se jertfește pentru libertatea tuturor. Dar liberi până când?
Nu este cu adevărat liber cel ce intră în libertatea cucerită de alții!
Unde erau profitorii de astăzi în prima zi a anului 1990?
Așa cum merg lucrurile, se pare că în Rai nu mai poți merge decât vaccinat!
O nouă viziune regizorală – mica burghezie la apelul Covidului!
Intelighenția purtătorilor de mască. Între frica de moarte și spaima de viață!
Cum va arăta România viitoare cu oamenii României de astăzi? Vor mai vorbi românește?
Cât mai poate supraviețui o țară cu elitele alterate?
Franța, Germania, Anglia, beligerante în devastatoarele războaie mondiale, adunate astăzi în pumnul necruțător al Covidului! Un virus mai puternic decât toate statele lumii? O ultimă rușine a umanității? Să fie el mai presus decât condiția umană?
România din zilele noastre este o casă de rugăciune cu poarta bătută în cuie!
Mi-aș dori să particip la un Simpozion despre Libertate cu Pleșu și Liiceanu purtând mască drept simbol rafinat și snob al servituții!
În sfârșit, drum deschis înspre Ciuma universală! Ciuma ireductibilă!“
„Cetatea degenerată”. Fragment manuscris (I)
„Uneori, în noapte, privit de pe terasă, orașul meu părea un mare animal care tăcea, pregătindu-se de moarte! Stelele păreau lumânările lui de priveghi, dar alături de el în capela neantului nu mai veghea nimeni! Părea definitiv părăsit într-o agonie pe care o înfrunta singur. Și era păcat! Cândva pe aici treceau caravanele vesele, cu beduini înveliți în burnusuri, grăbite să ajungă în oaze cu apă dulce. Și oamenii din târguri soseau pe rând să își facă schimburile cuvenite. Orașul meu înflorea, și cu atât mai sinistră era astăzi tăcerea lui de ființă care agoniza. Și noaptea, nopțile în care se învelea cu prelatele rigide ale unei expieri nesfârșite. Orașul meu se mai hrănea cu umbra lui zdrențuită. Blocuri, cupole, turnuri stinghere cu lumini sclipitoare ca și cum locuitorii lui fugiseră și lăsase în urmă aprinse marile lui felinare. Părea deja o așezare pustie, încleiată în destinul dens al unei tragedii împlinite. Părea chiar ce era¸ o mare credință cândva, ce fusese abandonată. Pandemia nu-i dăduse lovitura finală, doar chemase moartea Orașului să își ia în primire biserica părăsită… […]
Dar nu numai pandemia mă preocupa, teama de ea îmi scăzuse până la dimensiunea unui mic frison domestic! Aveam timp berechet să mă gândesc, în sfârșit, la peticul acesta de pământ frământat care îmi era țara! Și mă simțeam înduioșat de soarta ei nefericită, căci pentru triburile care o cotropiseră fusese doar un coridor de fugă! Pe aici se scurseseră înspre Vest, pe aici reveniseră înspre Est, întorși în ținuturile tătarilor, până când lăsaseră în urmă numai oase de amintire! România mea era doar ce mai rămăsese din strunga timpurilor, triburi nenumărate își vărsaseră sângele și sămânța aici. România părea o Rusie latină pe care doar cuvintele o mai legau de trecuturile ei fumegoase. Câți voievozi o apăraseră cu paloșul doar pentru ca la sfârșit să o închine Orientului! Flancați de alte neamuri rămase să se zbicească aici, huni, cumani, slavi, singură-singurică la răscrucea incendiilor. Și o o populație speriată care a îndrăznit târziu să coboare din munți („munții noștri aur poartă!”) pentru a o boteza, într-un sfârșit, patrie! România mea, o fecioară lipsită de tinerețe. Pentru ea viitorul altora nu a venit încă! Ea așteaptă cu mânuțele încrucișate pe o inimă cât o porumbiță, mereu înspăimântată ca îi va veni și ei rândul! Și atunci cum să nu o iubești, rândunica pământului? Cum să n-o înțelegi? Cum să nu-i îngădui spaima și frica atunci când peste văile ei apare umbra săgetătoare a vulturului? Strămoșii noștri au fost niște eroi în războaiele cu viscolele timpului. Nu au învins dar au știut să supraviețuiască, o virtute înaltă a neamurilor care ne înconjoară încă! Așa că o biată carantină care s-a aruncat asupra ei, nu din vina sa, ce-ar mai fi putut să-i facă? Cel mult să-i oțelească frica? Da! Suntem un popor temător, dar frica de Dumnezeu este mai mare decât a tuturor, și frica aceasta cerească o va mântui într-o zi, când Iisus va reveni pe pământ ca să ceară socoteală popoarelor care nu L-au vrut! Acum când viitorul multor altora s-a împotmolit în trecut! Decât trufaș mai bine umil, decât mort mai bine viu, decât ce-ai fost, mai bine ce o să fii! România mea înnoptată, Gloria de a fi va veni și pentru tine într-o zi! […]
Dar timpul trecea asemenea unui ghețar nevăzut, strivind în cale nopți de gresie și zile mohorâte, pustii, în care în orașul calcifiat dacă, din când în când, se ivea chipul albinos al unui oranez cu masca pe gură! Tocmai fusese anunțată de Primărie legea de urgență a celor trei culoare: culoarul de timp, de drum și de prezență, culoare ce trebuiau respectate strict în orașul tot mai lipsit de viață. Culoarul de timp în care aveai dreptul să ieși în stradă, culoarul de drum ce conținea itinerariul de străbătut și culoarul de prezență în care trebuia semnalizat, la ore fixe, că ești încă viu și nevătămat, la Centrala de evidențe a urbei! Pandemia avea reflexe prusace. Totul trebuia supravegheat, controlat. Un alt Hitler, trezit din somn, ar fi fost fericit să se plimbe în pas de gâscă pe bulevardul cîndva numit „al libertății orașului”! Dar noua modă cerea ca dictatorul să rămână anonim, necunoscut, fără chip, doar domnul Ordine și Disciplină, de care să se teamă nonstop muritorii de frică în buncărele depozitelor de viață sleită! Amintea „omul nou” mai degrabă de Omul demolat al lui Alfred Bester, o carte ce involuntar anticipase vremea din viața noastră! Așa pieream, fără grabă, în sera ofilită a cartierelor somnolente. Un soare de prisos și o noapte lipsită de odihnă. Altfel spus, expiam, o crimă veche ne apăsa pe suflete, plăteam pentru strămoși, pentru crimele lor acum necunoscute. Eram o generație de sacrificiu final! Destul cu existența asta consumată ca un viciu! Eram un Papillon colectiv ce evada continuu doar pentru a fi prins din nou și adus pe tiranica Insulă a Dracului înconjurată de rechini nemiloși. Căzuți definitiv în capcană. Și atunci când pe culoarul meu întâlneam figurile lor gălbejite nu mila o simțeam, ci dispreț și furie. Și îmi îndesam, la rândul meu, masca pe față, nu ca să nu mă molipsesc, ci ca să nu le mai respir aerul înecăcios! Alesesem să ies noaptea ca să nu-i mai văd ieșind ori intrând ca niște umbre din saloanele lor de nevolnicie! Întunericul mă oblojea cât de cât de râia ce ne acoperise pielea sufletelor cu mâncărimea ei nemiloasă. Putrezeam de vii, dar ce mai conta asta pe un raport de birou, undeva într-un cabinet din draga noastră primărie? Tu, Kafka, dragule, cu Castelul tău cu tot, unde ești? […]
Dar erau din ce în ce mai dese momentele în care mă gândeam la moartea mea! Singur, cu pustiul în jurul meu, cu o tot mai mică porție de viață, nu aș fi avut prea mult de pierdut. Mă ajuta biblioteca unde dormitau atâtea cărți cu pleoapele căzute, atâția autori la care încă nu ajunsesem, încă atâtea biografii ale unora ce pieriseră, retrase anonim în spatele operelor lor. Îi reciteam pe Tolstoi, pe Dostoievski, dar și ultimele capitole scrise ale vieții lui André Malraux! O pădure deasă de defuncți, cu arbori uscați și corole fără frunze. Asta era. Viața pe ducă totdeauna chema gândurile despre moarte. Aveam să mor. Ei, și? După atâta timp slugă a vieții, acum slugă a morții! O clipă mai târziu nu mai eram lângă mine. Mă îndepărtam instantaneu de trupul meu, lăsându-l fără ajutor. Urma metoda. Autopsia. Îmbălsămarea. Și apoi incinerarea ori înhumarea. Preferam înhumarea, dar parcă mai puteai ști? Moartea mea îmi rămânea tot mai necunoscută. Dar dacă nu exista o moarte, ci doar o trecere, o evadare, o fugă dezamăgită ori rușinoasă, o întâlnire cu Dumnezeu? Dar moartea în orașul meu mort ar fi fost ca un coșciug aruncat în cimitirul lui viitor. „A murit!”, auzeam uneori. Va veni și clipa în care vecinii speriați vor anunța la Poliție că am mierlit-o! Ducă-se! Parcă aud. Ei, și? V-am jucat ultima festă! M-am dus deja! Doar nu era să stau o viață cu tâmpiții din jurul meu! Dar când gâlceava înceta în creierul meu, ajungeam să mă gândesc la slava, la minunea de a fi fost om! Am fost un copil al pământului! Dar cu posteritatea interzisă. Numai că dimineață de dimineața mă trezeam viu și spre seară gândurile mele o luau de la capăt! Corul morții cu accente funebre, codele înecăcioase din simfoniile lui Mahler, tumulturile gigante din reveriile lui Bruckner. Și chiar Recviemul de lacrimi al copilului Mozart. Și chiar Missa Solemnis a celui mai mare surd al spiritului omenesc! Sau o Ave Maria a bietului Schubert, sau Stabat Mater a prea tânărului Pergolesi (Quando corpus morietur)… Tot trecutul meu era o sală de concerte unde era interpretată, în tăcerea cea mai delicată, aria funebră a tăcerii din urmă: Aria Comandorului! Da! Îmi așteptam moartea așa cum altădată îmi așteptam poștașul ori lăptarul. O dată, de două ori, cu senzația că așa aveam să trăiesc în reverie tristă toată viața mea. În așteptarea amăgitoare a Morții. A unei Morți ce nu se ținea de cuvânt. A unei morți ce se pregătea pentru o ultimă cacialma. A unei morți, în sfârșit, prea obosită de povara sa. Biata de ea, ca un Sisif în zdrențe, lugubru și extenuat. Ca o pedeapsă de neiertat. A lua viața celor vii cînd aceștia nu mai știau să trăiască, ce experiență! Pentru ea și pentru viitorul mort, ce aștepta cuminte să fie aruncat într-un șanț de pe lângă drum. În felul lui decăzut, orașul nostru ne repeta experiența. Murea alături de noi, murea cu noi, și nu mai era nimic de făcut. Pentru el, Dumnezeu își încheiase misiunea! […]
Ce senzație, să stai de vorbă cu un om care curând nu va mai fi! Îmi amintesc din nou ieșirea din ființă într-un spital de urgență unde ajunsesem după o febră neașteptată și prelungită, care mă făcuse brusc să mă gândesc la viața pe care o lăsasem în urmă! Trăisem considerabil, trăisem atât de mult, cât viața a cinci adolescenți! Trăisem aproape fără să știu. Și deodată frenezia inconștienței cedase, brusc! Ca după o electrocutare! Alunecasem pe o plajă înclinată a morții! Am simțit atunci cum mă scurg, lent, lent… Micul meu preș de viață îmi fusese tras de sub picioare. Și apoi căderea aceea, cînd nu mai știam pe ce planetă sunt, din ce planetă mă desprind tăcut! Urmată de o prăbușire! Am simțit o izbitură în moalele capului, fruntea mea lovindu-se de o placă de sticlă! Când am fost trezit de vocile străine din jurul meu, eram deja în alt pat. Pe colțul ferestrei, ultimul țărm al salonului muribundului, o geană de soare proaspăt. Am vrut să mă ridic, dar eram înlănțuit de un aparat de perfuzii. Pe un capăt al patului, o figură străină. Cu un profil vătuit, străbătut de un surâs stânjenit. Venise să își ia prada, animalul defect care eram, dar ezita încă! Chipul său de nisip spulberat părea să vrea să-mi vorbească. M-a mai privit odată și a pierit! Primul meu botez al unei morți căreia îi supraviețuiești! Nu suntem niciodată liberi! Doar că aflăm târziu, prea târziu. Viața lumii este totdeauna sub ocupație. În orașele împietrite inimile oamenilor s-au lăsat înzidite. Și fraza pe care n-am uitat-o niciodată. Pe care n-am uitat-o nici astăzi. Acum când vorbesc, tăcut, cu cel care nu voi mai fi! Lumea sub ocupație! […]
Revenind înspre casă, așa cum i se cuvine unui cetățean al întunericului, am sesizat că sub un stâlp de reclame se clătina ceva! Era un pui de porumbel pierdut de mama lui și căzut în rigolă. Îl aștepta, probabil, întâlnirea lui finală cu o pisică. L-am ridicat cu grijă și l-am adus în apartament. Am ales instantaneu să îl înfiez! Sărmanul, singur pe lume, eu, la fel de singur pe lume, două ființe ce se înfrățeau. Prea era singurel, prea eram singur. L-am pus într-o cutie de hârtie, i-am dăruit apă, forțându-i apoi cioculețul să înghită niște fărâmituri de pâine. Și o lună mai târziu aveam în casă o minunată porumbiță, sveltă, ca o statuetă de jad, cu trăsături de vioară, și nespus de frumoasă! Și deodată hidoșenia lumii de lângă mine a dispărut! Prințesa își ocupase locul în viața mea. Coabitam, sau mai degrabă fraternizam în așteptarea momentului, pe care-l vroiam tot mai întârziat, în care o voi elibera. Și într-o duminică dimineață, cu inima strânsă, am deschis larg fereastra. Prințesa s-a uitat curioasă la lumea din afară. A fâlfâit din aripile diafane și a zburat pe pervaz. După care mi s-a întors în casă! Altă libertate nu-i trebuia! Și de atunci singurătatea mea, datorită prințesei mele, are aripi… […]
Vestea că administratorii orașului părăsiseră urbea în eclipse de lume și că le mai vorbeau locuitorilor doar prin ecrane se strecurase lent, asemenea gândacilor ce năpădiseră casele, pe sub ușile apartamentelor. Pe vremuri aici exista o viață socială, societăți, asociații, cluburi, bordeluri, sindicate, O, tempora!… Cum teama topise totul în creuzetul unor existențe devenite amorfe, orașul se autoconducea spre abis, și nici măcar o rugăciune nu se auzea în cortul bisericilor. Nici Allah, nici Moise, nici Dumnezeu nu scoteau vreun cuvânt. Proorocii tăcuseră. Doar o limbă ce amenința să devină universală, frica absolută de ceva mai puternic decât toate zeitățile, frica de moarte! Nu m-aș fi mirat să aflu că undeva, cineva avusese o idee să-i ridice Morții primul templu al lumii, aici, în Orașul meu, sau departe, la București! Dar până una-alta ne rugam la frică din balcon, din bucătărie, din baie, când de fapt nu ne bărbieream, ci rădeam obrazul tot mai livid al fricii! Așa cum izolarea nu mai era o eclipsă coborâtă de pe privirea orbită a soarelui, ci de-a dreptul dinăuntrul sufletelor schimonosite, resemnarea devenise în eșantionul nostru o stare a lumii. Nimeni nu mai spera, nu mai voia nimic. Și dacă, într-o zi, o rebeliune neașteptată a vieții în fața Fricii avea să izbucnească, m-aș fi mirat să reușească! În fața Fricii nu mai erau clase politice. În fața fricii toți tăceau smeriți, într-o rugă monotonă devenită chinuitoare. Asistam neputincioși la Reichsscheiterhaufen, la rugul funerar al lumii noastre! […]
Dictaturile nu sunt originale! Asemenea cărților ce se caută și se imită una pe alta, în biblioteca imaginară a tuturor cărților, ele se copiază unele pe altele, copiindu-și până și deznodământul lor dezastruos numit în cazuisticile recente „sindromul N. Ceaușescu”! Orașul meu începuse să coboare pe pista asta, luând măsuri extreme ce erau parcă plagiate din biblioteca apocalipselor: „Guvernul este perfect conștient de responsabilitățile sale și așteaptă ca aceia cărora li se adresează acest mesaj să-și asume de asemenea, loiali ce trebuie să fie, responsabilitățile ce le revin, gândindu-se că izolarea impusă reprezintă, mai presus de orice alte considerente personale, un act de solidaritate cu comunitatea națională!”. Cu alte cuvinte un Guvern își plasase națiunea într-un panopticum, o închisoare deschisă din care putea observa, interveni și sancționa orice abatere de la ordinea lui impusă! Și, pentru început, formă un Comitet Național pentru Situații de Urgență, cu puteri discreționare. Sau altfel zis, guvernul se pișă pe Constituție și o expedie la vespasiană! […]
Într-o dimineață, devreme, am auzit pași târșiți lângă ușa mea. Am așteptat ca ei să se îndepărteze. Apoi am deschis ușa. Pe preșul de la intrare, un plic galben. L-am ridicat și m-am dus cu el în bucătărie. Mi-am luat apoi micul dejun, dar nu l-am deschis. Cine știe… Poate nu merita! Spre seară nu m-am mai abținut. Un citat din romanul „Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr”, scris în 1941 de scriitorul britanic C.S. Lewis (Clive Stoples Lewis), cel care a scris și „Cronicile din Narnia”: „Tânărul diavol: – Cum ai trimis în iad atâtea suflete? Bătrânul diavol: – Prin frică. Cel tânăr: – Bravo… De ce le era frică?… război… foamete? Bătrânul: – Nu… De o boală! Cel tânăr: – Nu s-au îmbolnăvit? Nu erau pe moarte? Nu a existat niciun leac? Bătrânul: – S-au îmbolnăvit… au murit… exista un leac. Cel tânăr: – Nu înțeleg. Bătrânul: – Au crezut din greșeală că singurul lucru pe care trebuie să-l păstreze cu orice preț este viața. Nu s-au îmbrățișat, nu s-au salutat, s-au depărtat unul de celălalt! Au renunțat la toate contactele umane… la tot ce este uman. Au rămas fără bani, și-au pierdut locul de muncă și încă s-au speriat pentru viața lor chiar dacă nu aveau nici măcar pâine. Au crezut tot ce au auzit, au citit ziare și au crezut orbește tot ce au citit. Au renunțat la libertate… nu au plecat de acasă… nu s-au dus la rude și prieteni. Lumea s-a transformat într-un mare lagăr de concentrare, cu prizonieri voluntari. Au acceptat totul! Doar pentru a supraviețui unei alte zile mizerabile… Nu au trăit, au murit în fiecare zi. A fost ușor să le iau sufletele…” Prea puțin pentru a mai surprinde, prea devreme pentru a mai revolta pe cineva? Era doar un text! […]
Cine luptă pentru libertatea altora este totdeauna singur! Și ce dovadă mai clară mai putea fi decât docilitatea unor ființe atât de obișnuite cu grajdurile din care scăpaseră cu decenii în urmă? Dar nu trăiau acolo numai de teamă, trăiau cu furie oarbă, și oricine le-ar fi arătat că poarta temniței e deschisă, doar să împingă ușor cu botul umed în ea, ar fi căzut victima bestialității dezlănțuite a deținuților! Viața în lagăre demonstrase nu o dată că se îngrijeau ei înșiși ca nu cumva unul dintre ei s-o ia la sănătoasa spre gardurile ghimpate! Libertatea nu supraviețuia prea mult în gena încriptată a captivilor! Haita originară îi ținea aproape. Docili, ascultători, dar înveninați de neputință, ei nu suportau cu ușurință nevoia vinovată a libertății. (Pentru ei doar foamea conta! Și administrația orașului le oferea cu țârâita, prin jgheaburi de scurgere adaptate nevoilor noi, porția de zi cu zi a supraviețuirii celor mai mulți dintre ei! Foamea îi stăpânea ca și frica de moarte, și rolul lor uman în această devălmășie comprimată era ultimativ! Și poate că nu mai era mult până când toți ăștia, înfulecându-și dumicatul, să strige pe pe străzile azilului lor voluntar: „Jos libertatea!”. Ajunși oricând la intersecția unde la stânga era semnalizată libertatea și la dreapta Cârnatul, o luau instinctiv în direcția mulțumirii intestinului lor gros! Teoriile libertății căzuseră pe rând, dându-se jalnic la o parte pentru a face loc practicii îmbuibării!) Ar fi însemnat să-i arăți cu degetul pe sclavii fără ziduri, fără porți, fără temniceri. Liberi să-și trăiască zilele în recluziunea cea mai vinovată. Omul încă nu asimilase dreptul de a fi liber. Și dacă ieșea din rând cineva, o făcea pe cont propriu. Nu puține popoare dovedeau că toate granițele lor erau doar țarcuri pentru vite umane, când nu deveneau uriașe camere de gazare în care mai ales libertatea lor era nimicită! În timp ce Constituțiile le deveniseră doar niște Codexuri jilave în care libertățile abia că mai erau amintite. Aveau sens acum spusele califului Omar care, dând buzna în depozitele de înțelepciune ale anticilor greci, a decis, scurt: “Dacă textele vor contrazice Coranul asta va fi considerată erezie și vor fi arse, iar dacă acestea vor fi de acord cu Coranul, sunt de prisos”. Și au pierit fără urmă. Tragedia aceasta aparține unei unice aceleiași libertăți răstignite. Undeva, în trecutul îndepărtat, în Biblioteca din Alexandria! […]
Și pentru că, de la un moment dat, nu-mi mai găseam locul în chilia apartamentului meu, mă furișam uneori pe terasa blocului pentru a petrece câteva ceasuri liniștite sub bolta unei explozii nemișcate de stele, ca o recoltă de lumini ce aștepta, răbdătoare, să fie culeasă! Adăstam acolo o oră-două, uneori până în zori, după care mă întorceam în sihăstria mea. De data aceasta, urcând cu grijă ultimele trepte, am auzit glasuri care coborau înspre mine. M-am retras la repezeală în spălătoria părăsită de lângă casa liftului și am așteptat. Discuția părea interesantă: „Îmi omor ziua dormind ca să trăiesc treaz noaptea când mă simt, mama mă-sii de viață, ceva mai liber! Dumneata nu simți la fel că la noi, în oraș, libertatea umblă în zdrențe? Umblă, sărăcuța de ea, umblă, târâș-grăpiș, părăsită cum e de păsărelele speriate care și-au zidit cuibul! Unde să se ducă și ea dacă i-am baricadat ușile și ferestrele?” Și vocile au coborât, etaj după etaj, în întunericul mai adânc ca niciodată. Drumul libertății noastre părea pierdut. Dar trebuia dus până la capăt. Orice ar fi fost! Și poate mai ales chiar moartea libertății noastre trebuia înfruntată până la ultimul ei sfert de metru! Poate că pe mormântul ei alți trandafiri vor înflori, cândva. Dar până atunci noi nu trăiam decât amurgul unui anotimp funebru. Pavană pentru o infantă defunctă! Pe care orășenii o ascultau înfiorați. Dar poate că o dată, în viitor, vom uita și de năpasta asta! Să trăiești înseamnă să uiți, să supraviețuiești și să o iei de la capăt! Nu trebuia disprețuită niciodată o nouă șansă. Altfel, cine și-ar fi închipuit că după sute de ani de masacre dezlănțuite mai putea să apară și povestea aceasta! Dictatura poartă întotdeauna uniforma întunericului nostru! […]
Pe neașteptate, primesc o scrisoare recomandată din care lipsea adresa expeditorului. Probabil o scăpare a celui care o trimisese spre mine. O deschid, distrat. Un scris mărunt, înfrigurat, aproape ilizibil, ca și cum autorul ar fi vrut să condenseze cât mai multe idei în coloanele sale. „Dragă colega, am ales această cale pentru a mă asigura că gândurile mele parvin până la tine. Am ajuns la un punct al vieții, nu la o răscruce, ceea ce presupunea a mai fi loc pentru o alegere. Sunt în fața ultimul pas, chemat de viața mea în instanță! Mi s-a reproșat totul: pasivitatea, lașitatea și nepăsarea, ca și cum ieșirea din gloata lor ar fi depins doar de mine. De altfel, câte straturi s-au perindat pentru a a se ajunge la specia aceasta pipernicită? Viața mea m-a somat vehement: „Destul!” Și m-a lăsat să trag concluziile. Din clipa în care îți aștern pe hârtie acest mesaj am hotărât să nu mai scriu literatură. Doar acte, doar hârtii, doar testament, și atât. Deci, m-am exclus de bună voie și nesilit de nimeni din viața de scriitor. Știți, presupun, am avut și eu o tinerețe, am scris și eu poezii, la la un moment dat, în facultate, m-am lăsat tentat să o iau, umil, pe urma marilor mei maeștri, pe urma marilor ruși, dar, mai ales, pe urma marilor mărturisitori francezi care, cu operele lor, au modelat o lume… Malraux, Saint-Exupéry, Albert Camus. Oh! Cât de mult aș fi dorit să simt febra lui Malraux când a scris Condiția lui umană! La Revoluție eram în balcon. Ca și acum când îți scriu. Și toată noaptea aceea am visat că sunt pe străzi… Dar nici a doua zi, nici a treia zi… Așa a fost să fie. Ai trăit, sper, lașitatea autorului care nu vrea să moară pentru personajele sale? Nu demult i-am recitit Ciuma! Știu că nu vă interesează monologul meu, doar că am tipărit și eu câteva cărți, unele de poezie, una de teatru, mai multe eseuri, doar pentru a putea beneficia și eu de o pensie de scribălău la periferia artei adevărate. Ceea ce mi-a adus după atâta timp o pensie de la Uniune. Nu sunt singurul care șomează acolo! Mulți trăiesc din isprăvi trecute, alții se adună prin coterii complice, unii, puțini, mai scriu câte un articol în presa împuțită, otrăviți că au cedat mizeriilor editoriale. Eu mă opresc aici. Dar de ce vă poate interesa pe dumneavoastră povestea asta? Asta pentru că…. Sau, mai bine zis, v-am urmărit de mult. Și v-am admirat nu atât cărțile, cât tăcerea dumneavoastră! Dumneavoastră ați avut puterea să stingeți lumina. Ori ați scris doar cu cerneală invizibilă, pentru ca mizeria umană din jurul dv. să nu vă citească gândurile. Mă rog! M-ați tentat să vă urmez. Nu ca pe un epigon, ci ca pe un continuator de cale. De altfel, pentru ce se scrie? La școală am învățat că arta și cultura sunt voci ale trecutului îndreptate înspre viitor! Aș! Pentru lumea inundată de propriile mizerii, pentru animale ce se îmbulzesc doar la sete și foame? Doar de dragul cugetătorilor de trei parale ce stau pe marginea drumului să-și vândă catrenele? Sau din nevoia celor ce s-au vândut cu folos? N-ați observat? De ani de zile nimeni nu mai scrie în orașul acesta decât maculatură. O! ce ar protesta erbivorele din pășunile tot mai sărace ale literaturii! Și asta în timp ce Academia îndeasă în saci sutele de producții inutilizabile! Literatura a murit, și noi o știm printre primii! Nu poți scrie la infinit pentru tine! Chiar și sufletul obosește. Și într-o zi îți pui manuscrisele într-un sac și le arunci pe apa galbenă din mijlocul Dâmboviței. Dragă confrate, vă imaginez citindu-mi epistola, uluit, dar nu cred, ați primit deja dreptul de a înțelege că literatura este un grajd de autori îngropați în bibliotecile lor. V-ați întrebat cum se simte un Eminescu în cimitirul acesta, cum se simte Caragiale, cum se simte Coșbuc, cum se simte Alecsandri, nevinovați cum sunt că au fost înhumați între leșuri anonime? Ei bine, m-am hotărât să plec. Să părăsesc cimitirul de maculatură! Oh, Doamne! Literatura! Dacă muzica este vocea lui Dumnezeu, literatura este scrisoarea Lui către lume! O scrisoare, omule, care s-a pierdut! Mi-am distrus carnetul de membru la Uniune (Uniunea scriitorilor fără nume!) și acum recurg la ultimele mele gesturi. Îmi ard manuscrisele. Îmi ard cărțile, îmi ard arhiva, și în timp ce contemplu micul meu incendiu neronian mă gândesc cât datorez toate astea bicisnicei Pandemii care a pornit, cu haita ei de câini credincioși, la vânătoare de suflete rebele și le-a nimicit aproape pe toate. Ce a rămas sau ce va rămâne în urma ei este mulțimea dezmățată care va hrăni, la rândul ei, pustiul. Doamne, cât de mult au ajuns să îndepărteze omul de conștiința lui, de spiritul lui! Să-l îndepărteze. Să-l rătăcească. Să-i fure pentru totdeauna drumul spre casă! Cred că niciodată n-a fost atît de mare ruptura dintre om și lumea lui! Și ai fi zis că lumea s-a împăcat cu sine! La naiba! Dar animalele umane nu au regrete. Pentru ele chiar literatura e scheletul din debara! Iar viitorul va nivela și mai mult umanitatea, până ce va ajunge o Sahara bântuită continuu de Pandemie! Mulțumindu-vă pentru răbdarea dumneavoastră, vă spun nu „La revedere”, vă spun „Adio!”. Adio, confratele meu. Pentru mine gloria de a fi om a murit! Viața mea a murit. Și acum mă duc după ea în Valea Morților ce nu vor mai vrea niciodată să mai învie! Mă duc liniștit. Las definitiv în urmă mușuroiul acesta vertical din care ni se trage continuu nefericirea! Iar în rest, cu toții divorțăm, într-o bună zi, de trupușorul nostru oropsit! Cu toții îl trădăm! Altfel, păcat de limba noastră frumoasă în care ne-am trăit nostalgiile!” Și, mai jos, un Post Scriptum: „Nu mi-au fost niciodată prieteni, deși le-am fost întotdeauna prieten! Până în ziua în care ei au hotărât altfel!” Și un al doilea: „Ce ți-e și cu scriitorașii ăștia! Spală putina în vremuri de pandemie!” Și un al treilea: „Oare literatura nu este o subminare a zădărniciei? Ori este zădărnicia însăși?” Și un al patrulea: „Drumul spre moarte trece prin suferință. Nu de moarte mă tem!” Și încă unul: „N-ai observat că omul este făcut din ceară? Și e destul să se încălzească puțin lumea, și gata!” Și penultimul: „Cuvintele unui personaj din Malraux: „Nu-i iubesc pe oameni! Nu-i mai iubesc!” Și ultimul, dacă mai reziști: Ca să îl îngân pe părintele Zosima: „Singurul lucru de care mă tem e ca nu cumva să dispară nou-născutul din mine!” „Vreau să mor cu ochii deschiși!” Da, poate, dar după o viață pe care ai trăit-o cu ochii deschiși, într-un timp al întrebărilor și mai puțin al răspunsurilor… Și asta după ce ai privit îndelung chipul lucid al vieții… […]
Într-una dintre puținele legende ivite în asediul pandemiei se vorbea despre un anume parc de la marginea Orașului unde locuitorii se putea strecura pentru a-și atârna de crengile copacilor micile lor eseuri în care era exaltată rezistența la dictatura tot mai puțin justificată pe care Guvernul nu se sfia să o arate ca o Tiranie, ca singură soluție a Binelui Public! Mi-am propus, la rândul meu, într-o zi de duminică deșartă să văd minunea la fața locului. Nu era departe de cartierul meu, această mică pădure îngăduită. Cu o poartă deschisă, între alte câteva sigilate, care mi-a permis să îmi sfidez neliniștea de a face orice gest nepermis, pe care am pătruns cu sufletul la gură, în aerul rarefiat, căutând, ca un miop, semnele răzvrătirii supuse unui astfel de tratament ilicit. Un fel de scrisori anonime ce sfidau timid statul nedrept! Am căutat, bâjbâind de-a lungul aleilor neîngrijite, și nu am găsit nimic. Arborele libertății fictive era gol. Nici urmă de bilețele, nici urmă de testamente anonime. Doar deșertăciune suspendată în crengile unor salcâmi piperniciți și pitici. Doar neantul ultim al stării de conștiință. Populația minerală nu mai răspundea la ecourile libertății! Nici un oranez nu îndrăznise să facă drumul de la casa lui la casa unei libertăți ofilite. Libertatea, mult clamată, nu era după colț. Ea avea nevoie nu de Zidul Plângerii, ci de arborii libertății, nu de curajul simulat, ci de cel eliberator. Amintind, pe undeva, cuvintele lui Sartre: „Nicicând n-am fost mai liber decât sub ocupația germană!”, în orașul meu, ca printr-o minune neagră, nu mai era nicăieri loc pentru a găzdui libertatea. Nici un oranez nu o mai dorea! Dimpotrivă! Colaboraționismul era mult mai tentant! A ține ușa închisă când libertatea hăituită bătea la timpanele oranezilor era chiar regula de joc a unei supraviețuiri sordide, dar cui îi mai păsa de petele rușinii de sine ce creșteau continuu pe obrazul unor conștiințe în derivă? La ce bun libertatea? O evitau, o respingeau, o urau, ca pe un blestem! „Mai bine mort decât comunist!” în ideologia omului în pandemie însemna: „Mai bine viu decât liber!”. Pur și simplu, omul târâtor pe pământ! Omul și Libertatea lui! O libertate tristă, sură, orfană, ce nu mai era de nimeni îngăduită!” […]
Claudiu Iordache, 4 august 2021.
3 thoughts on “Oare această generație trebuie să dispară? Cetatea degenerată – fragment manuscris de Claudiu Iordache”