Ziua de 23 august 1944, așa cum a fost trăită de căpitanul Aurică Sitaru în cadrul Diviziei 19 Infanterie a Armatei Române. FOTO ARHIVĂ
Ca pentru 23 august: „Cu divizia 19 Infanterie pe frontul antihitlerist”, o carte publicată în 1981 la Ed. Militară de generalul (r) Aurică Sitaru – în 1944, căpitan – și dăruită cu dedicație străbunicului meu matern, Nicolae Sitaru.
Nu împărtășesc toate opiniile din ea: redactată în plin comunism, nu avea cum să nu sublinieze și importanța întoarcerii armelor de la 23 august 1944 pentru regimul instalat ulterior. Fiind scrisă, însă, de un om calculat la vorbă, nu se ocupă prea mult (spre deloc) de partea propagandistică a istoriei (pe care o scriu întotdeauna învingătorii).
Ce este relevant pentru mine e redarea atmosferei și a percepției omului simplu, de la țară, pe care momentul „23 august” l-a prins sub arme. Interesant e că strămoșul meu adaugă cu scris de mână faptul că, până în 1944, a participat și la războiul din Est, trecând prin locuri din Ucraina cu o mare sonoritate în zilele noastre: Odesa, Kriwoyrog, Crimeea ș.a. Ce păcat că nu le-a scris și în paginile cărții, dar „nu era voie” să pomenești în comunism că România a luptat cea mai mare parte din Al Doilea Război Mondial împotriva URSS!
Acuma ne mândrim cu asta, chiar dacă rușii încă ne numesc „români fasciști” – doar n-am luptat din simpatie ideologică alături de Germania, ci pentru a recupera Basarabia și Bucovina, evitând transformarea țării noastre în republică sovietică (cum o mai vrea și astăzi onor. Aleksandr Dughin, care promitea Unirea cu Rep. Moldova și Transnistria, cu prețul integrării în… Uniunea Eurasiatică, un fel de URSS reformat!). Prea târziu, tovarăși!
