Înălțarea Sfintei Cruci, 14 septembrie. Crucea e darul lui Dumnezeu, răscumpărarea noastră din păcat, Pomul Vieții. Domnul Iisus Hristos Își întinde mâinile pe Cruce ca să cuprindă în brațele Sale întreaga umanitate. Să punem toată existența noastră sub semnul Crucii, ne îndeamnă pr. Ciprian Robu din Brașov
În ziua de 14 Septembrie, Biserica noastră sărbătorește Înălțarea Sfintei Cruci, o zi de praznic deosebită, petrecută de creștini în post aspru, deoarece ea ne aduce aminte de sfintele pătimiri și moartea lui Iisus Hristos, Mielul lui Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatul lumii. Despre istoria acestei sărbători, precum și despre Cruce ca semn și ca putere, ne vorbește părintele Ciprian Robu, de la Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului și Soborul Maicii Domnului” din Brașov. Dar, mai întâi, să recitim Apostolul și Evanghelia zilei, lecturate în cadrul Sfintei Liturghii din această zi:
Apostol:
„Fraților, cuvântul crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Că scris este: «Pierde-voi înțelepciunea înțelepților și știința celor învățați o voi nimici». Unde este înțeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Oare n-a dovedit Dumnezeu nebună înțelepciunea lumii acesteia? Că, de vreme ce întru înțelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înțelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii. Fiindcă și iudeii cer semne, iar elinii caută înțelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos Cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru păgâni, nebunie; dar pentru cei chemați, și dintre iudei și dintre elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu” (Ap. I Corinteni 1, 18-24).
Evanghelia:
„În vremea aceea s-au sfătuit arhiereii și bătrânii poporului împotriva lui Iisus, ca să-L omoare, și L-au dus la Pilat, zicând: Răstignește-L! Răstignește-L! Zis-a lor Pilat: Luați-L voi și răstigniți-L, căci eu nu-I găsesc nici o vină! Iudeii i-au răspuns: Noi avem Lege și, după Legea noastră, El trebuie să moară, că S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu. Deci, când a auzit Pilat acest cuvânt, mai mult s-a temut. Și a intrat iarăși în pretoriu și I-a zis lui Iisus: De unde ești Tu? Iar Iisus nu i-a dat niciun răspuns. Deci, Pilat I-a zis: Mie nu-mi vorbești? Nu știi că am putere să Te eliberez și putere am să Te răstignesc? Iisus a răspuns: N-ai avea nicio putere asupra Mea, dacă nu ți-ar fi fost dat ție de sus. De aceea, cel ce M-a predat ție mai mare păcat are. Deci Pilat, auzind cuvintele acestea, L-a dus afară pe Iisus și a șezut pe scaunul de judecată, în locul numit «pardosit cu pietre», iar evreiește Gabbata. Și era Vinerea Paștilor, cam la ceasul al șaselea, iar Pilat a zis iudeilor: Iată, Împăratul vostru! Deci au strigat aceia: la-L! la-L! Răstignește-L! Pilat le-a zis: Să răstignesc pe Împăratul vostru? Arhiereii au răspuns: Nu avem împărat decât pe Cezarul. Atunci L-a dat lor, ca să-L răstignească. Și ei au luat pe Iisus și L-au dus ca să fie răstignit. Și, ducându-Și Crucea, a ieșit la locul ce se cheamă «al Căpățânii», care evreiește se zice Golgota, unde L-au răstignit; și împreună cu El au răstignit pe alți doi, de o parte și de alta, iar în mijloc pe Iisus. Iar Pilat a scris o tăbliță și a pus-o deasupra Crucii. Și era scris: Iisus Nazarineanul, Împăratul iudeilor. Deci, mulți dintre iudei au citit această tăbliță, căci locul unde a fost răstignit Iisus era aproape de cetate. Și era scris evreiește, latinește și grecește. Și stăteau lângă Crucea Iui Iisus: Mama Sa și sora Mamei Sale, Maria Iui Cleopa și Maria Magdalena. Deci Iisus, văzând pe Mama Sa și pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis Mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată, Mama ta! Și, din ceasul acela, ucenicul a luat-o la sine. După aceea, știind Iisus că acum toate s-au săvârșit, plecându-Și capul, Și-a dat duhul. Deci iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe Cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor și să-i ridice. Deci, au venit ostașii și au zdrobit fluierele picioarelor celui dintâi și ale celuilalt care era răstignit împreună cu el. Dar, venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu l-au zdrobit fluierele picioarelor, ci unul dintre ostași cu sulița a împuns coasta Lui și îndată au ieșit sânge și apă. Și cel ce a văzut a mărturisit și este adevărată mărturia lui” (Ev. Ioan 19, 6-11, 13-20, 25-28, 30-35).
Predica părintelui Ciprian Robu:
„Iată-ne la început de an bisericesc, într-o zi de o foarte mare însemnătate pentru noi, ca și creștini. O zi care echivalează, fără doar și poate, ca importanță cu Vinerea cea Mare. De ce spunem asta? Pentru că praznicul de astăzi are în centrul său această icoană atât de dragă nouă, creștinilor, atât de folositoare și acest stindard pe care îl purtăm noi, creștinii, și anume Sfânta și de Viață făcătoarea Cruce a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Sărbătoarea de astăzi este, se pare, cea mai veche sărbătoare creștină. Pentru că ea se leagă în mod intim de un moment foarte important din istoria Bisericii. În secolul al IV-lea, în anul 311, după ce Sfântul Împărat Constantin cel Mare, prin lucrare dumnezeiască, va reuși să ajungă la conducerea Imperiului Roman, ca urmare a intervenței Mântuitorului Iisus Hristos, Care-l îndeamnă, înainte de o mare luptă care a avut loc la Pons Milvius sau Podul Vulturului, în care se va înfrunta cu Maxențiu, oponentul său la tron. Iată că Dumnezeu îi dă acestui împărat, Constantin, un semn. În primul rând, ziua în amiaza mare, va vedea pe cer semnul Sfintei Cruci și, sub el, scris în limba latină „In hoc signo vinces”, adică „Prin acest semn vei învinge”. De asemenea, noaptea, în vis, Domnul Iisus Hristos i s-a arătat și i-a zis: „Pune pe steagurile de luptă și pe veșmintele soldaților tăi acest semn și, iată, vei vedea puterea și forța Crucii!”. Lucru pe care Împăratul Constantin îl va respecta, și, iată, victoria a fost zdrobitoare!
Din clipa aceea trebuie să știți că istoria umanității s-a schimbat cu desăvârșire: dacă minim 300 de ani Biserica lui Iisus Hristos a fost prigonită permanent – și vreau să vă spun că în calendarele noastre bisericești, în sinaxarele noastre, cei mai mulți sfinți au fost cei din acea perioadă, martiri și mărturisitori, murind în prigoanele acestea pe care păgânii le-au desfășurat împotriva creștinilor, în mod special împărații romani persecutori; au fost adevărate campanii de vânare a acestor creștini și de distrugere a lor -, iată că vine Împăratul Constantin în anul 311 și, prin această izbândă atât de răsunătoare, prin această lucrare a lui Dumnezeu, iată, se schimbă complet tot ceea ce înseamnă viziune asupra creștinismului, pentru că el (Constantin), ca cea mai înaltă autoritate de stat, va face acest gest minunat: în 313 va da acel Edict de la Mediolan, Milanul de astăzi, prin care se acorda libertatea de exprimare (a cultului) creștinilor. Este foarte important acest lucru pentru că, din anul 313, creștinismul a putut să se manifeste în libertate.
Mai mult decât atât, pe lângă Sfântul Împărat Constantin, mama sa, o femeie foarte înțeleaptă, înțelegând importanța Sfintei Cruci și valoarea acesteia pentru umanitate, va întreprinde tot ce va putea, în așa fel încât să poată fi descoperită crucea lui Hristos, pe care a fost Domnul Hristos răstignit. Trebuie să știți faptul că, după ce Domnul a fost răstignit pe Crucea Sa, alături de cei doi tâlhari din stânga și din dreapra, cele 3 cruci au fost luate și aruncate într-un bazin, într-un puț, la foarte mare adâncime, undeva foarte aproape de Golgotha. Dacă veți merge în Țara Sfântă veți vedea, în acest complex care se cheamă „Sfântul Mormânt” – care este de fapt mult mai mult decât Sfântul Mormânt, Sfântul Mormânt este doar în centru. În acest loc de care vă vorbesc, undeva în stânga Dealului Golgothei se coboară undeva în adâncime în acest puț care, odinioară, a fost locul în care Sfânta Cruce a fost îngropată.
Citiți și: Sfinții Împărați Constantin și Elena
Așadar, Sfânta Elena, cu cheltuieli foarte serioase, va întreprinde tot ce va putea, în așa fel încât să găsească locul Sfintei Cruci. Și spune o tradiție – acum, luați-o ca pe o legendă, dar este frumoasă și vi-o spun, pentru că are un iz de dulceață în ea – zice așa că, încercând să găsească locul în care a fost îngropată Sfânta Cruce, a găsit o plantă aromatică, deosebită, care mirosea foarte frumos, care crescuse chiar deasupra locului în care Sfânta Cruce a fost îngropată. Planta aceasta se numea Basilicum, adică Busuioc. „Basilicus” înseamnă planta sau floarea împăratului. Și, săpând în acest loc de care vă vorbesc, au găsit cele trei cruci. Acum, se punea o întrebare legitimă: Care dintre ele este Crucea Mântuitorului Hristos? Și iată că Patriarhul Macarie al Ierusalimului are această inițiativă și aduc la aceste cruci un om bolnav și o femeie care murise. Și, atingându-i de cele trei cruci pe care le-au găsit, iată, bolnavul s-a tămăduit, iar femeia aceea, care murise a înviat. Lucrul acesta a fost deosebit de important și, drept recunoștință pentru această mare descoperire, Sfinții Împărați Constantin și Elena au ridicat lângă Golgotha și față în față cu Sfântul Mormânt Biserica Învierii, o catedrală foarte frumoasă, pe care o puteți vedea și astăzi – sigur că, de-a lungul timpului, aceasta a suferit o sumă întreagă de modificări, pentru că timpul și-a pus amprenta asupra acestei biserici, ca și asupra întregii lumi.
Va ridica, așadar, această biserică și pe 13 septembrie s-a făcut sfințirea acestei biserici, iar pe 14 septembrie, Sfânta Cruce, acest odor al creștinătății, a fost înălțată în mijlocul bisericii, așa cum am făcut și noi, pe un loc înalt, pe un piedestal și Patriarhul Macarie a binecuvântat poporul. Spune tradiția că, în clipa aceea, întreaga massă de oameni prezentă acolo a strigat „Doamne, miluiește!” – „Kyrie eleison!”. Acesta a fost primul moment în care, iată, pe 14 septembrie Sfânta Cruce a fost cinstită așa cum se cade și a rămas în memoria Bisericii.
Dar n-a fost singurul moment, să știți! Dumnezeu a lucrat și, mai târziu, prin secolul VII, la 613 se pare, a fost o foarte puternică invazie persană. Perșii au venit și au invadat Țara Sfântă, au invadat Ierusalimul și au ajuns la Biserica Sfântului Mormânt și, așa cum se întâmplă cu cei care n-au nici o lege, au prăduit-o. Au furat lemnul Sfintei Cruci și au dus-o pe aceasta în capitala lor. Mai târziu, la aproape 30 de ani distanță, bizantinii reușesc să facă pace cu acești perși, cu împăratul Kosroe al lor, și împăratul Heraclie al Bizanțului întinde această pace cu persanii. Și, iată, în semn de prietenie, perșii au dăruit înapoi Sfânta Cruce, iar împăratul Heraclie va lua această Sfântă Cruce și o va duce înapoi la Ierusalim. Și vreau să vă spun că este o tradiție foarte frumoasă, dacă veți merge veți vedea și acest lucru, tot în acest complex al Sfântului Mormânt exista în vremea împăratului Heraclie o intrare separată care ieșea exact deasupra Sfântului Mormânt în dreptul Golgothei, ieșea chiar pe Golgotha. Și se spune că împăratul, în semn de respect, în semn de smerenie pentru Sfânta Cruce, și-a dat jos de pe cap coroana imperială, s-a dezbrăcat de hlamida, de acea pelerină pe care o purta și a luat Crucea pe spatele său, a intrat pe acea intrare de care vă vorbesc și a dus crucea până în biserică, așezând-o pe masa sfântului altar. Din ziua aceea, acea ușă a fost zidită, pentru ca nu cumva altcineva să mai intre și pentru a se păstra memoria acestui moment atât de important prin care Sfânta Cruce, pe 14 septembrie anul 638, a fost readusă la locul unde se cuvenea, adică pe Golgotha.
Iată, deci, că cele două momente de care v-am vorbit sunt cele pentru care Biserica a rânduit să se prăznuiască pe 14 septembrie ziua Înălțării Sfintei Cruci. Atunci, în anul 638, oarecum rememorând gestul pe care l-a făcut Patriarhul Macarie în anul 311, iată, Patriarhul Zaharia – la peste 300 de ani distanță – la fel și el a înălțat lemnul Sfintei Cruci, binecuvântând poporul și, tot așa, cei de acolo au cântat de 40 de ori „Doamne, miluiește!” – „Kyrie eleison!”. Iată, deci, că momentele acestea Dumnezeu a făcut să fie așezate în rânduiala bisericească și s-au păstrat în mod constant și cu multă dragoste. Chiar și în biserica romano-catolică pe 14 septembrie se prăznuiește Înălțarea Sfintei Cruci.
Sigur că semnificația zilei de astăzi nu se raportează doar la evenimentele istorice, acestea sunt, dacă vreți, doar o marcare sub aspectul acesta direct, material, legat de Sfânta Cruce ca material, ca lemn. Vă spuneam și duminică faptul că nu întâmplător Dumnezeu a rânduit ca această sărbătoare să se prăznuiască la început de an bisericesc, pentru că pentru noi, creștinii, întreaga existență se află sub senmnul Sfintei Cruci.
Și Patriarhul Chiril al Ierusalimului, Sfântul Chiril al Ierusalimului are o tâlcuire foarte frumoasă legată de semnul Sfintei Cruci. El spune că în clipa în care Domnul Iisus Hristos S-a răstignit pe Crucea aceasta, în momentul acela Crucea devine pivotul întregii lumi. Întreaga lume, întreaga existență, întreaga istorie a umanității gravitează, din clipa aceea, în jurul Sfintei Cruci. Iar Domnul Hristos, iată, Își întinde mâinile ca să cuprindă în brațele Sale întreaga umanitate. Ce frumos! Mai spune Sfântul Chiril un lucru foarte interesant, că semnul Sfintei Cruci este un semn de o importanță capitală, ale cărui semnificații sunt interminabile, dacă vreți. Dar, printre cele mai importante semnificații este aceasta, anume faptul că ea este simbolul universalității: cele 4 puncte cardinale care se întâlnesc într-un punct. Dar, sub aspect duhovnicesc, cea mai importantă semnificație poate fi aceasta, zice Sfântul Chiril: Crucea are două dimensiuni, are două elemente care se întrepătrund, are acest braț care este vertical și brațul orizontal. Și spune Sfântul Chiril că prin acest braț vertical al Sfintei Cruci, Dumnezeu S-a coborât din Cer pe pământ, Dumnezeu a luat acest trup omenesc și S-a coborât pe pământ pentru umanitate.
În clipa aceea, Crucea de care vă vorbesc devine pentru oameni pom al vieții. Și în acest context facem în câteva fraze o referire la Vechiul Testament: ce înseamnă Pomul Vieții? Nu vă sună cunoscut această expresie? Ba da! Unde am întâlnit-o? În Cartea Facerii. Spune Scriptura că acolo, în Grădina Raiului, existau doi pomi: Pomul Cunoștinței Binelui și răului și Pomul Vieții. E o diferență între acești doi pomi, să știți, pentru că fiecare dintre ei are o importanță capitală. Sigur că acolo discutăm de lucruri care au o valoare simbolică teribil de mare. Vă aduc aminte despre diferența dintre inteligență și înțelepciune, semnificația inteligenței și a înțelepciunii. Iată, Pomul acesta al Cunoașterii Binelui și răului era pomul care-i conferea omului inteligența. De ce? Pentru că a cunoaște Binele și răul este o chestiune crae ține de conștiință, de minte, de gândire, deosebirea aceasta între Bine și rău. Dar foarte bine explicam duminică și repet acest gând, anume faptul că inteligența sau puterea minții poate fi folosită, de cele mai multe ori, din păcate, într-un sens rău. Într-un sens rău în sensul în care acesta nu știe de Dumnezeu. Și însuși sensul primar al acestui pom de care vă vorbesc este acela de a-l rupe pe om de Dumnezeu. Ce-i spune diavolul omului? Zice: Dumnezeu știe că în clipa în care veți mânca veți fi la fel ca și El, adică veți avea cunoștința pe care o are Dumnezeu. Drept urmare, omul, ascultând această ispită a vrăjmașului diavol, din pofta aceasta de a fi „ca Dumnezeu”, gustă acest fruct din Pomul Cunoștinței și zice Scriptura că în clipa aceea a cunoscut că era gol, auziți! Aceasta este o afirmație care suportă foarte multe interpretări. Dar faptul că era gol, zice Moise, cel care a scris Cartea Facerii sub inspirație dumnezeiască, că omul și-a descoperit goliciunea trupească, adică ce? Rușinea! Până în clipa aceea, omul nu știa ce înseamnă rușinea: bărbatul, femeia se plimbau prin Rai fără a ști ce înseamnă rușinea, pentru că rușinea presupune existența unei pricini, a unei vine. Omul s-a văzut gol, dezbrăcat. De ce? De harul lui Dumnezeu și atunci și-a văzut trupul gol. Și zice (Scriptura): în clipa aceea, văzându-se gol – a avut deja inteligență -, și-a cusut haine din frunze de smochin. Dumnezeu îl întreabă: Unde ești, Adame? Zice: – Te-am auzit și m-am temut și m-am ascuns pentru că sunt gol. Vedeți? Omul deja începe să cunoască, dar în afară de Dumnezeu. Vă închipuiți că, până atunci, în Rai fiind, omul se găsea într-o relație cu Dumnezeu deschisă, directă, nemijlocită. Se simțea bine în prezența lui Dumnezeu, Îl dorea pe Dumnezeu, se bucura de prezența Lui. Ei, în clipa în care a devenit „inteligent”, cunoscător, dar fără Dumnezeu, pentru că Dumnezeu l-a făcut pe om să fie „dumnezeu după har”, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, deci l-a făcut pe om având în el omul tot ceea ce avea nevoie ca să poată deveni ca și Dumnezeu, adică sfânt! Nu în locul lui Dumnezeu. Iată că diavolul oferă această variantă de inteligență în afară de Dumnezeu, dintr-o mândrie. Păcatul născut din mândria „eu vreau să fiu ca Dumnezeu”. Nu vă închipuiți că cei de atunci, bieții Adam și Eva erau mai slabi decât omul de astăzi, care este un om inteligent, pregătit, cu școli, cu ștaif – mintea este aceeași! Pentru că pentru omul care se bazează doar pe inteligența sa, pe mintea sa, pe pregătirea sa, pe forțele sale, Dumnezeu n-are loc. „Eu am făcut, eu am dres, eu știu” ș.a.m.d. Tot ceea ce el, în geniul său omenesc, are își arogă doar sieși, propriei persoane, în afară de Dumnezeu. Bine înțeles că se deschide o prăpastie, un hău care îl trimite pe om direct în fundul iadului!
Dar, în același Rai, cum vă spuneam, exista și celălalt pom. Și zice Scriptura că, în clipa în care au gustat din acest Pom al Cunoștinței, iată că Dumnezeu i-a trimis afară din Rai, punând heruvimi cu sabie de foc ca nu cumva, auziți, să guste din Pomul Vieții și să devină nemuritori. Ce înseamnă asta? Oare de ce Dumnezeu a făcut acest gest? Îi era frică de om? Nu! Dumnezeu n-a vrut să-i confere acestui om păcătos, care este în afară de Dumnezeu, veșnicia. Gustând din acest Pom al Vieții, omul devenea nemuritor. Dumnezeu îi spune: stop, pân-aici! Nu trebuie ca această cădere omenească să fie la nesfârșit, să fie prolifică. Și pune acești heruvimi cu sabie de foc.
Dar, același Dumnezeu, în marea Sa bunătate, după atâta amar de vreme, iată, în clipa în care a socotit de cuviință face gestul acesta fantastic – și la asta am vrut să ajung, de fapt: Dumnezeu a coborât Pomul Vieții din Rai pe pământ. Crucea lui Hristos devine în clipa aceasta în care vă vorbesc, pe Golgotha, Pomul Vieții. Și-n acest Pom al Vieții Hristos răstignește păcatul umanității: moartea Sa, patimile Sale, toate sunt pe care le-a plătit Dumnezeu pentru om. Ce vreți mai mare dragoste?! Pe Cruce, Hristos plătește El păcatele umanității. Dumnezeu l-a trimis odinioară, l-a rupt pe om pentru vina acestui păcat strămoșesc; iată, acum îi dă șansa să devină nemuritor! Unde, pe pământ? Nu, ci în Veșnicie, acolo unde locul este de dorit pentru om.
Deci, iată, această dimensiune a verticalității (Sfintei Cruci) se raportează la faptul că Hristos S-a coborât pe acest pământ și a adus Pomul Vieții și S-a oferit pe Sine Viață Veșnică. Cum? Prin Sfânta Împărtășanie.
Mai departe, ne revine nouă de a vedea și de a pune în aplicare dimensiunea orizontală. Adică ce înseamnă asta? Să fim capabili noi, ca oameni, să împărtășim sau să ne împărtășim unii pe alții de Bucuria Iubirii. Iubirea pe care Dumnezeu ne-a dat-o prin Fiul Său jertfit, să fim capabili s-o împărtășim între noi. De aceea, această dimensiune orizontală este cea care ne arată nouă ce avem de făcut, ce suntem datori să facem, pentru că Dumnezeu Și-a făcut treaba Lui.
Și, de aceea, iată, semnul Crucii ar trebui să fie pentru orice om conștiința că este darul lui Dumnezeu, în primul rând. Și purtăm la gât Sfânta Cruce mulți dintre noi. Și o purtăm, dacă suntem sinceri, de cele mai multe ori ca pe un ornament, ca pe o bijuterie: căutăm să fie cât mai frumoasă, dacă se poate, din metal prețios – ca o paranteză, am văzut fel și fel de semne ale Crucii, care mai de care mai ciudate și mai slute. Domnule, e o chestie simbolică este… Nu există așa ceva! Crucea are dimensiunea foarte clară: sus-jos, stânga-dreapta. Vă repet, noi o purtăm această Cruce pentru că avem această moștenire, suntem creștini. Dar vă pun întrebarea: câți dintre noi purtăm această Cruce din iubire mărturisitoare pentru Cel pe Care-L mărturisim? Așa cum pentru cineva care-ți este drag îi porți fotografia, eu știu, în portofel sau în geantă ș.a.m.d., ți-e drag să-l privești. Acum când intrăm cu Sfânta Cruce în casele d-voastră am văzut în multe case pe cei care au deja nepoți că își pun fotografiile nepoților prin camere. De ce? Pentru că le e drag de ei! E normal, e firesc, e logic să fie așa. Privesc cu drag spre aceste fotografii ale nepoților dânșilor. De ce? Pentru că, ori de câte ori te întâlnești cu acea prezență prin fotografie, inima ta merge la cel pe care-l iubești.
Ce bine ar fi ca, ori de câte ori purtăm la gât Crucea, să ne gândim la Cel pe Care-L iubim și Care ne iubește mai mult decât o facem noi pentru El! Acesta ar fi de fapt secretul existenței noastre, să punem întreaga noastră existență sub semnul Crucii! Și având Crucea ca pavăză, ca acoperământ, ca ajutor, iată, veți vedea că toate se vor așeza. Crucea este pentru noi, ca și creștini, mărturia noastră. S-o purtăm cu drag, s-o purtăm cu cinste, să ne bucurăm de prezența ei, să ne bucurăm și s-o lăsăm să troneze în casa noastră! Să n-o ascundem într-un colț, după ușă! Nu vă supărați, așa cum ți-e drag să-ți pui pe fotografie soțul, soția, copilul, nepotul, și nu-i pui după ușă sau sub pat sau mai știu eu pe unde, ci o pui într-un loc vizibil, lăsați icoanele să troneze în casa d-voastră!
Am mai auzit tot așa, iertați-mă, o gogomănie: „Nu lăsați icoane multe în casă, că vă consumă oxigenul sfinții din icoane!”. Iertați-mă, mai mare idioțenie nici că există! Dacă cineva își închipuie că icoana îi respiră aerul, este departe (de adevăr)! Icoana este o prezență harică, dătătoare de sănătate, dărătoare de bine! Cu semnul Sfintei Cruci ne binecuvântăm mâncarea, apa sfințită are o conformație moleculară teribil de interesantă, ordonată, uniformă, elegantă. (…) De ce oare? Este harul lui Dumnezeu, un Dumnezeu al ordinii, al frumosului, al armoniei. Dumnezeu și harul Duhului Sfânt, prin Sfânta Cruce, sfințește, curățește. De aceea, când ne așezăm la masă, suntem îndemnați să ne rugăm, măcar să ne facem semnul Sfintei Cruci, ca măcar prin această închinare și binecuvântând mâncarea pe care o mănânci, acea mâncare, chiar dacă are defecte care-ți pot afecta sănătatea, prin binecuvântare cu semnul Sfintei Cruci, Crucea te protejează. Credeți că stea-s povești? Încercați! Încercați să vă puneți la masă și să vă binecuvântați d-voastră alimentele și veți vedea că lucrurile stau altfel.
Primii creștini, spune Tertulian, binecuvântau sau își făceau cruce înainte de orice gest făceau pe parcursul zilei: că se îmbrăcau, că se încălțau, că mergeau afară, că intaru în casă, tot timpul se însemnau cu semnul Sfintei Cruci pentru că aveau conștiința că această Cruce este cea care purifică, dă energie, forță și cea care protejează pe om!
De aceea, vă îndemn: lăsați Crucea și icoanele să stea la locul lor în casele d-voastră, aprindeți candela înaintea lor! Și veți vedea cum toate ale casei se vor așeza altfel – discuțiile, frământările, certurile ș.a. se vor stinge, va fi altă așezare a casei. De aceea, astăzi vă pun înainte Sfânta Cruce ca pe un semn al binecuvântării lui Dumnezeu și a harului Său!
Vă spuneam că este o zi echivalentă cu Vinerea Mare, de aceea, cum știți și d-voastră, este zi de post! Astăzi postim, fiecare cum poate, cum rabdă trupul – dacă putem, poate mâncare uscată (vegetală și fără ulei, n.r.), fiecare cum îi rabdă trupul, dar e important să postim! Nu doar că este miercuri, așa cum a picat anul acesta, dar e zi de post.
Să dea Dumnezeu ca Sfânta Cruce să ne fie tuturor apărătoare, ajutătoare și spre binecuvântare!”, a afirmat preotul Ciprian Robu în predica rostită pe 14 iunie 2022 în Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului și Soborul Maicii Domnului” din Brașov.