Sunt omul de pază al câinelui meu. FOTO/VIDEO
Sunt omul de pază al câinelui meu:
El se joacă și zburdă și latră mereu,
Iar în spatele lui, cu cordonul legat,
Stă bipedul cel bun de-alergat!
.
Sunt omul de pază al câinelui meu,
Fac piața și cumpăr oscioare mereu,
Iar la coadă de stau, stă și el lângă mine
Și ce bine o coadă îi vine!
.
Sunt omul de pază al câinelui meu,
Un blid de mâncare-mpărțim cam cu greu:
El ar lua poate tot ce nu i-aș lăsa eu
Și de-aceea ne-ntrecem mereu!
.
Sunt omul de pază al câinelui meu…
El miroase conflictul și-l caută mereu,
Iar când latră și mușcă, dacă urlu la el,
Se gândește c-aș face la fel!
.
Sunt omul de pază al câinelui meu,
Pe poteci el mă trage să merg teleleu…
Toată lumea mi-e-amică grație lui
Și-asta nu-i la-ndemâna oricui!
.
Sunt omul de pază al câinelui meu:
Orice poartă-n oraș e semnată de-un zmeu
Și-orice tufă din parc crește mult mai frumos
De la ploaia ce-o udă vârtos!
.
Sunt omul de pază al câinelui meu,
La chitară de cânt mă ascult numai eu:
El se culcă, apatic, în latura mea
Sau la alții începe-a lătra!
.
Sunt omul de pază al câinelui meu:
Pașii lumii pe scări îi iertăm tot mai greu,
Din ureche ciulim cât se poate de des
Și scântei din privire ne ies!
.
Sunt omul de pază al câinelui meu:
Când în pat eu mă lăfăi și el cade greu
Și-l aud, la picior, cum se ceartă prin vis
Pentru locu-i în suflet înscris!
.
Nu-mi trebuie pază, nici zgardă nu am
Mă-nrudesc doar cu Luna și-i dau câte-un „Ham”!
Îmi pierd urma-n poteci pe-unde roua scânteie
Mai ceva ca în Calea Lactee!
.
Îmi pierd urma-n poteci pe-unde roua scânteie
Mai apoi chiar și-n Calea Lactee!
.
7 octombrie 2022, Sibiu, Vlad Pârău.
De interes, pe aceeași temă: Cum s-a transformat Fantomas în Cioco și cum a ieșit din viața mea
Superbă!
Mi ai adus aminte de una mai veche de a mea pentru Brandy pudelul de care ti-am povestit!
Un câine
De un stăpân mai bun aş vrea să ai noroc
Că eu ursuz, cum sunt, nu te-am prea luat în seamă.
Şi aveam mereu de lucru, când mă chemai la joc,
Iar noaptea te-am bătut uitând că erai mic şi poate ţi-erea teamă
În casa mea, prea mare, aveai şi tu un loc,
Dar te-am trimis să dormi afară, în pritvor.
Te-am alungat în frig „de ce să stai la foc”
Şi n-am ţinut la tine, mai mult ca la covor.
Iar dimineaţa, când doar ochii îţi luceau din nea,
Vedeam în ei aceeaşi dragoste nestinsă
pentru stăpânul tău, ades cu mâna grea
şi aceeaşi fericire, pentru bucata zvârlită,
sau foarte rar întinsă.
tu m-ai iubit, m-ai tot iertat, deşi eu nu o merit.
căci nu ti-am dat decât un colţ uscat de pâine.
De când tu nu mai eşti cu noi, răspunsul îl evit
la întrebarea: are din noi a fost adevăratul câine?
7.05.1987