Despre Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Cauze, desfășurare, recunoaștere internațională. Tendințe secesioniste. Documente publicate de profesorul, scriitorul și filosoful Vasile Chira din Sibiu

Pregătit istoric, administrativ, psihologic și politic, de prima unire a celor trei țări românești, realizată de Mihai Viteazul în 1599-1600, dar și de actul de la 24 ianuarie 1859, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza unește Moldova cu Țara Românească, evenimentul din 1 decembrie 2018 a fost cel prin care s-a materializat visul de secole al românilor. Grație unui context geopolitic favorabil, toate provinciile istorice populate de români se unesc într-un stat național numit România.

     Cauzele care au condus la înfăptuirea acestui act istoric au fost următoarele:

-câștigarea războiului de către Antanta, tabără din care făcea parte și România

-prăbușirea Imperiului Austro-Ungar, dar și a Imperiului Rus;

-resuscitarea sentimentului național românesc pe fondul afirmării principiului autodeterminării și al independeței națiunilor, idei care au dominat în acel moment întreaga Europă

-tratativele politice, militantismul elitelor din Regatul României și din Austro-Ungaria pentru realizarea visului unionist.

      Strategia marilor puteri occidentale, în speță a Franței și a Marii Britanii  de a institui un cordon sanitar impotriva  expansiunii bolșevismului sovietic către statele europene a fost de asemenea importantă pentru recunoaștreea internațională a Unirri.

     La scurt timp după încheierea războiului, în toamna anului 1918,  Imperiul Austro-Ungar  începe să se destrame. Toate țările care îl alcătuiau și-au proclamat independența: Cehoslovacia în 28 octombrie, Ungaria în 2 noiembrie, Austria în 12 noiembrie, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor în 24 noiembrie. Mai urma să facă acest lucru și Transilvania, ceea ce s-a și întâmplat la  decembrie .

      Dar să vedem  cum s-a desfășurat procesul efectiv al Unirii, care au fost demersurile diplomatice, politice, procedurale, scriptice, practice, care au condus în definitiv la  acest mare eveniment.

       În ziua de 9 septembrie/12 octombrie 1918, Comitetul Executiv al Partidului Național Român a adoptat o Declarație, prin care  a proclamat  dreptul  întregii națiuni române la autodeterminare,  declarație care, în 5 octombrie/18 octombrie 1918, a fost citită în Parlamentul de la Budapesta.

        Tot în aceea toamnă(septembrie-octombrie 1918), Partidul Național Român și Partidul Social-Democrat  inițiază formarea unui Consiliu Național Român.Așa se face că în 18 octombrie /31 octombrie, a fost înființat Consiliul Național Român Central, cu sediul la Arad, organ al românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. Acest CNRC era format din 6 reprezentanți ai PNR și 6 ai PSD: Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ștefan Cicio Pop, Alexandru Vaida-Voievod, Aurel Vlad; respectiv Ion Flueraș, Iosif Jumanca, Tiron Albani, Enea Grapini, Iosif Renoiu și Baziliu Surdu.Ulterior Consiliul Național Român Central a fost recunoscut de către Comitetul Național al Românilor din Transilvania, de la Viena, condus de Iuliu Maniu, de către Biserica Ortodoxă,  de către  Biserica Greco-Catolică, dar și de către Senatul Militar Român.

    Administrația maghiară fiind alungată din Transilvania,  pe fondul acestui  haos și vid de putere,  Consiliul Național Român Central  a  încercat să asigure ordinea, să preia instituțile statului, să cheme militarii români,  dispersați în diverse regiuni al Imperiului,, înființând un Consiliul Militar, gărzi militare, care să păzească instituțile publice.

     Văzând ce se întâmplă în Ardeal, Consiliul Național Maghiar a încercat să negocieze, cerând mai exact ca Transilvania să rămână în continuare în Ungaria, însă să aibă un guvernator român și    eventual să fie reprezentată  în guvernul central  din capitala maghiară.

     Astfel stand lucrurile, Consiliul Național Român decide imediat  convocarea unei adunări naționale, la Alba-Iulia, la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, pentru a consulta voința populară în privința autodeterminării românilor.

       La 1 Decembrie 1918, pe lângă cei  1228 de delegaţi(A se vedea listele delegaților în Anexa acestui articol), au venit la Alba Iulia, cu trenul, pe jos ,cu trăsuri,  în jur de 100.000 de oameni(unele surse istorice dau chiar 200.000),  țărani, muncitori, intelectuali, din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, pentru a  se bucura de acest eveniment istoric.

       După participarea  la Liturghie, în cele două locașuri de cult românești din Alba Iulia, delegații au dezbătut, aprobat și votat Rezoluția de unire care prevedea  unirea tuturor românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș,  cu România.

      Episcopul de Caransebeș, Miron Cristea  și episcopul greco-catolic  al  Episcopiei de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu au fost desemnați să țină cuvântările publice în fața Marii Adunări populare  pe Câmpul lui Horea de la Alba Iulia(A se vedea discursurile lor în Anexa acestui articol).

     Vasile Goldiș, lider al Partidului Național Rommân, a dat citire  în fața Marii  Adunări Naționale, la Rezoluția  de Unire  a Transilvaniei  cu  România,   act emis de către  Consiliul Național Român. Central(A se vedea de asemenea  în Anexă Rezoluția Marii  Uniri, dar  si discursurile  lui Vasile Goldiș, George Pop de Băsești, Iuliu Maniu, Ștefan Cicio Pop etc. ținute  cu  acest prilej).

      Președintele Marelui Sfat Național român a fost  ales George  Pop de Băsești. Acest Sfat Național Român a propus un Guvern provizoriu al  Transilvaniei, numit Consiliul Dirigent, însărcinat să conducă Transilvania până la unirea cu România. Consiliul Dirigent a fost alcătuit din 15 membri, condus de Iuliu Maniu. El a funcționat din 2 decembriue  2018, până în 20 aprilie 1920. Sediul Sfatului Național Român și al Consiliului Dirigent au fost stabilite în orașul  Sibiu.

        Marele Sfat Național a adoptat  o declarație,  care  a fost  înmânată regelui Ferdinand  la București, de o delegație  alcătuită  din Vasile Goldiș, Alexandru Vaida-Voevod, Miron Cristea, viitorul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Caius Brediceanu(cumnatul lui Lucian Blaga) și  Iuliu Hossu, cel care a și citit declarația în fața regelui Ferdinand. La 11 decembrie, regele Ferdinand emite un decret  de unire a Transilvaniei cu Vechiul regat   și un decret  de Organizare provizorie a Transilvaniei.

       Un rol important la realizarea Marii Uniri l-au avut  clericii  ortodocși, și greco-catolici care au  luptat cu cuvântul și cu  condeiul  pentru acest ideal,  fiind  alături de   combatanți pe front în  timpul Primului război Mondial sau activând în   structurile sanitare militare. Preoții militari purtau cu ei  genți  de piele cu o cruce mare pe  latura exterioară în care aveau  epitrahilul, cutiuţa cu  Euharistie(Grijanie),  Aghiazmatarul, Crucea, Panihida, două Procoveţe mici, o sticluţă cu vin, lingurița, o sticluţă de spirt şi chibrituri pentru a putea dezifecta lingurița  în caz de epidemii, o cutie  de pansament pentru  acordarea  primului  ajutor, dar  şi un carneţel în care notau numele celor  care decedau( A se vedea în Anexă Referatul asupra activităţii preoţilor militari în campania din 1916-1918, întocmit de către şeful Serviciului Religios din Marele Cartier General, iconomul Constantin Nazarie, profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti).

     Înainte de intrarea României în primul război Mondial, prin 1915, Iorga a avut o dsicuție cu I.G. Duca, lider  al PNL, în care marele istoric l-a întrebat :”Oare suntem noi vrednici  de această unire  pe care o sperăm ?” După Unire, prin anii 20, episcopul Visarion Puiu,  căruia  profesorul   Iorga îi aprecia cultura, a reluat ideea, întrebându-se dacă noi românii suntem vrednici  de acest act măreț al Unirii. Tot atunci, un grup de gânditori, de politicieni, teologi, preoți etc, au ajuns la concluzia că  e nevoie de o coeziune socială, de o omogenitate culturală, pentru că  erau  diferențe între cele trei provincii . Acest rol a fost atribuit Bisericii Ortodoxe. Așa se explică de altfel faptul că în 4 februarie 1925, Sfântul Sinod a decis  înființarea Patriarhiei Ortodoxe Române,  mitropolitul primat, Miron Cristea(1925 – 1939),  fiind ridicat la rangul de patriarh.

     Date fiind diferențele economice, culturale, orgoliile, caracteristicile temperamentale ale locuitorilor din cele trei provincii istorice,  Țara Românească, Moldova și Transilvania, dar și contextul istoric, politic și geopolitic anterior acestor uniri,  încă din timpul lui Cuza,  la Iași, dar și în Tansilvania, la numai 10 ani de la unire, au existat tendințe  anti-unioniste, de dezunire, încercări separatiste,  iar în Ardeal  autonomiste și  secesioniste.

     În Moldova,  curente anti-unionistre și separatise  au existat încă din din 1856, în contextul luptei pentru Unirea Principatelor. Nicolae Istrati, Gheorghe Asachi și Costache Negruzzi.,  publicau în  ziarele „Patria” și  „Nepărtinitorul” articole prin care combăteau Unirea din motive lesne de înțeles: marginalizarea Moldocvei odată cu schimbarea capitalei de la Iași, la București,  superioritatea numerică a populației  din Muntenia față de cea din Moldova,  ceea ce însemna o pondere mai mare de parlamentari munteni și implicit dezavantaje economice pentru moldoveni, divergențele istorice dintre cele două provincii etc.

       În Transilvania, la numai 10 ani de la Marea Unire şi la 8 ani de la semnarea Tratatului de la Trianon, Iuliu Maniu, președintele Partidului Naţional Ţărănesc, pentru a ajunge la putere, a speculat anumite nemulțumiri ale românilor transilvăneni  față de conducerea liberal de la București.

       La 6 mai 1928, Iuliu Maniu , împreună cu Mihalache au organizat o Adunare Populară la Alba Iulia, la care l-au invitat și pe Carol al II-lea, aflat atunci în străinătate.  De aici,  cei doi lideri  intenționau să plece cu poporul în marș spre București pentru a-l reinstala pe regele fugar,  pe tronul României.

         Acest complot a fost monitorizat  cu atenție de către    serviciul de Siguranță al României. S-au constituit  și  comandamente militare la Deva şi la Arad, conduse de  subsecretarul de stat în Ministerul de Interne, Gheorghe Tătărăscu. Acțiuni de filaj au  avut loc și în străinătate, unde  serviciul  de spionaj românesc  a urmărit activitatea lui Carol și  a împiedicat venirea lui  la Alba Iulia, pe data de 6 mai.

      După discursurile  înflăcărate, chiar instigatoare ale lui Maniu şi Mihalache,  cei 100.000 de  manifestanți  au cerut desfacerea  Unirii.”Aici la Alba s-a făcut Unirea și aici se va desface”,  strigau cei din mulțime. Ion Mihalache a spus  printre altele , următoarele cuvinte: ,,Aceste steaguri nu se pot întoarce înapoi înfrânte. Jurăm aici să punem viaţa noastră la dispoziţia patriei, a unei patrii însă care încetează a mai fi a ciocoilor”.

      Adunarea a declarat guvernul liberal anticonstituţional, solicitând Regenţei formată din  Principele Nicolae, Miron Cristea, patriarhul României și  G. Buzdugan,  prim-preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,  să demită cabinetul Vintilă Brătianu şi să-l  instaleze prim-ministru pe Iuliu Maniu.

      Dispuși pe două coloane, cu drapele   tricolore și roșii, au pornit spre Vinţul de Jos şi spre Teiuş. Aici au ocupat gările și au ordonat impegaților de mișcare să le  pună la dispoziție trenuri  spre capitală. Iuliu Maniu însă a realizat că din cauza acestui marș illegal  ar putea avea de suferit, ceea ce l-a determinat  să ia legătura, în secret,  cu Guvernul și să pună la cale un plan  de împiedicare a acestei acțiuni. Astfel Tătărescu trimite  câteva garnituri  de tren   care preiau  protestatarii și-i duc în cu totul alte  destinații.

        Este de la sine înțeles că unirea Transilvaniei cu Țara Românească din 1 decembrie 1918 nu a fost văzută  de către  Ungaria cu ochi buni, însă obsesia  maghiarilor de a reanexa Transilvania  a început odată cu Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920,  deoarece acolo s-a destrămat visul Ungariei Mari.Odată cu anii 1990-1991, după surparea regimului comunist, această idee revanșardă s-a reluat,  devenind  aproape  un proiect  național, dacă ne gândim la politica  pe care o duce premierul Victor Orban și la desele lui vizite în Transilvania.

         Aceste idei iredentiste  conjugate cu   teroarea horthystă,  cu masacrele comise  de unguri în Transilvania  în toamna anului 1940 și în toamna anului 1944,  de către  structuri militare și paramilitatre precum  Garda zdrențăroșilor, a rongyoșilor (a Rongyos Gárda) justifică teama  românilor ardeleni de a pierde din nou  Transilvania, justifică neîncrederea în politicile economice și administrative ale maghiarilor.

         După cum se știe, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial,  Regatul Ungariei,  sub conducerea lui   Miklós Horthy, au ucis mii de  oameni, civili în general, români, evrei, dar și maghiari. Numai  în perioada 30 august 1940 – 1 noiembrie 1941,  au comis  919 omoruri, 1.126 schingiuri, 4.126 bătăi, 15.893 arestări, 124 profanări, etc., au făcut  execuții extrajudiciare, crime de război și asasinate în rândul populației civile române, maghiare și evreiești.

      Sunt cunoscute masacrele de la Nușfalău din județul Sălaj, din 8 septembrie 1940,  de la Treznea, din Sălaj, din 9 septembrie 1940, unde au fost mitraliați și uciși cu săbiile sau baionetele 93 de oameni, printre care și copii aflați cu vitele la păscut, masacrul de la Ip, din 7 septembrie 1940,  unde au fost uciși cu cruzime 157 de localnici, de la Cerișa, din 15 septembrie 1940, de la Marca, 15-16 septembrie 1940, Brețcu, 16 septembrie 1940, de la Mureșenii de Câmpie, 20 septembrie 1940, de la  Mihai Bravu,  din județul Bihor, de la Huedin, din 10 septembrie 1940, când  honvezii unguri l-au cucis pe protopopul  ortodox  Aurel Munteanu si pe polițistul Gheorghe Nicula,   crimele  din  comunele Belin și Zăbala din județul Trei Scaune, astăzi Covasna, din 13/14 septembrie 1940,  masacrul   din  8 septembrie 1940, din  satul Ciumărna, județul Sălaj, unde trupele ungare au ucis 11 persoane,  crimele din 16 septembrie 1940,  de la Halmăjd,  de la  Sântion, Bihor, din 16/17 septembrie 1940,  de la Cosniciu de Sus, județul Sălaj,  de la Camar,  din 18 septembrie 1940, de la Aghireș, județul Cluj, din 18-21 septembrie 1940, de la  Sucutard, județul Cluj, din 22 septembrie 1940, de la Suciu de Sus, Maramureș,  din octombrie 1943, de la Sărmașu,  județul Mureș, din 15 septembrie 1944, unde au fost uciși 126 de evrei, de la Tărian, județul Bihor, din  29 septembrie 1944, unde au fost uciși 15 români,  de la Prundu Bârgăului,  din 10 octombrie 1944, de la Moisei, Maramureș, unde au uciși 31 de români,  după care  ungurii au dat foc satului și au ars 300 de case,  crimele din  comuna clujeană Cătina,  septembrie 1944,  crimele din satul Răchitiș, județul Harghita,  crimele din satul Fânațe, unde au fost omorâți trei localnici români,  din satul Ozd, județul Târnava Mică, azi județul Mureș, din 8 septembrie 1944, crimele din Gădălin, județul Cluj, din 23/24 septembrie 1944, masacrul din Turda, unde la La 24 septembrie 1944,au fost asasinați 18 români,  in majoritate femei și copii care se ascundeau sub un pod de cale ferată. masacrul de la Remetea, din 23 septembrie 1944, masacrul de la Ginta, din 24 septembrie 1944, masacrul de la Aita Seacă, din 26 septembrie 1944 etc.

    Din 2011 și până astăzi,  dintre cei 1,2 milioane de persoane de etnie maghiară care locuiesc în Transilvania aproximativ 600.000  au obținut  dublă cetățenie, română și maghiară. În tot cest timp... (citiți continuarea la adresa VasileChira.wordpress.com) 

De același autor: Despre Folclorul Românesc I. Cântece și tradiții de pe Valea Lotrului

Citiți și: Cazul MARGA este un semn că în România începe dictatura pe față! Filosoful Vasile Chira de la Sibiu sare în apărarea filosofului Andrei Marga de la Cluj-Napoca

One thought on “Despre Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Cauze, desfășurare, recunoaștere internațională. Tendințe secesioniste. Documente publicate de profesorul, scriitorul și filosoful Vasile Chira din Sibiu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *