Fostul consilier prezidențial Constantin Gheorghe a murit subit joi, 5 ianuarie, fiind înmormântat sâmbătă în cimitirul din șoseaua Giulești. Comentarii pline de adâncă simțire s-au revărsat pe pagina celui plecat la doar 68 de ani

Constantin Gheorghe (n. 17 octombrie 1954), inginer de aeronave, fotograf pasionat, fost jurnalist, fost consilier prezidențial, „liberal de stânga” – după cum se autodefinea -, a murit subit joi, 5 ianuarie 2023, la vârsta de 68 de ani, pe când se afla singur în apartamentul personal din București. A fost găsit câteva ore mai târziu de fiul său. Înmormântarea a avut loc sâmbătă, 7 ianuarie 2023, la ora 12, în Cimitirul „Adormirea Maicii Domunului” din Șoseaua Giulești nr 335. Potrivit postărilor sale, era un opozant al politicii de vaccinare obligatorie cu serurile experimentale Covid – deși unele voci susțin, deocamdată neconfirmat, că s-ar fi vaccinat, iar altele susțin că suferea de unele afecțiuni preexistente – și un critic al războiului din Ucraina. Deși își încheia postările cu sintagma „Slava Ukraine”, explicațiile sale erau mai degrabă ironice la adresa taberei occidentale. Un lucru incontestabil este că moartea și înmormântarea lui au declanșat o furtună de postări ale unor oameni deosebit de sensibili și de atașați, dintre care unii au așternut niște elogii cu vădite valențe literare. Le vom reproduce, mai jos, pe cele mai interesante dintre ele:

„Dupa cum l-am cunoscut, nu cred că cineva, vreodată, ar fi putut să-i zdruncine vreo convingere. Era mult prea bine înțepenit pe picioarele lui, cu o personalitate foarte puternică si o experiență de viață care nu i-ar fi indoit nicicum coloana. Pentru mine, iese din context posibilitatea vaccinarii, pentru că nu era omul care să zică una și să facă alta. Dar da, cred cu tărie că perioada aia de umilințe, mai ales pentru un om care abia implinise 65 de ani deja trecut la categoria neputoncioși care au voie să iasa din casă doar două ore pe zi, doar între anumite ore, l-a afectat enorm. O să mai vedem vieți stinse din cauza asta. Din ce văd in jurul meu, dupa 3 ani, foarte mulți arată de parcă ar fi trecut 10. Dumnezeu să îl odihnească pe domnul Gheorghe! Un om cum rar mai întâlnim în zilele noastre”, a scris Adriana Vitan Balint într-un comentariu la postarea lui Petru Caluian, pe care o redăm integral mai jos.

„La adio…
Stau de două zile și citesc, buimac, fără să pot reacționa, la tot ce se scrie pe aici despre dispariția fulgerătoare a lui Constantin Gheorghe, neputând depăși faza de negare ori de a procesa adevăratul înțeles al acestei ireparabile pierderi.
Când cu două zile in urmă, mi-a picat sub ochi anunțul făcut de fiul celui care ne-a părăsit atât de neașteptat, a trebuit să citesc de câteva ori textul respectiv pentru a-i găsi o noimă. La prima vedere am crezut că prietenul nostru din fiecare zi anunța decesul tatălui său (decedat de fapt cu mai mult timp in urmă). Nu puteam găsi un înțeles în înșiruirea aceea de cuvinte. Apoi practic m-a lovit cu leuca realitatea din spatele acelor câteva rânduri seci.
Domnul Constantin Gheorghe, prietenul nostru, Gheorghe Constantin pentru cei care au avut șansa să-l cunoască ori să și-l apropie, nu doar virtual, ne-a părăsit subit, pe neașteptate, fără niciun preaviz. Fără ca ceva să ne anunțe.
Uluire? Groază? Furie? Sufocare? Neputință? Deznădejde? Nimic nu ar putea descrie șocul recepționării acestei cumplite vești.
E total neverosimilă vestea morții atât de neașteptate a lui Constantin Gheorghe încât, după dezmeticirea din șocul inițial, am intrat automat – cum altfel – pe modul „conspirație”.
Fire păcătoasă, nu pot să nu pun in contextul actual această dispariție… subită.
Pe fondul epidemiei de morți subite cauzate – fapt demonstrat, de inoculare și in plină isterie întreținută de propaganda de război, m-au străbătut inevitabil unele gânduri nu tocmai ortodoxe. Pe modelul: băi, dar dacă…
Sigur, mor oamenii pretudindeni și oricând, ba aș zice că tot ce e viu, la un moment dat moare – nimeni nu scapă viu din viața asta, cum s-ar zice.
Dar cum adică, un om cu o vitalitate extraordinară, la cei 68 de ani ai săi abia împliniți, echilibrat și neconflictual, care iubea viața și frumosul fără rest, dând tot ce putea de la el cu credința că niciun efort nu e inutil sau prea mare pentru a încerca să îndrepte ce se putea îndrepta din strâmbătatea acestei lumi; un om care, pe de altă parte, in afara unor dureri de coloană (de care amintea când și când) și a unei singurăți apăsătoare dar pe care știa să o umple cu frumosul privit prin ochii săi mereu tineri și iscoditori, care găsea esteticul până și in calcanul scorojit al unei clădiri insingurate, acest om atât de frumos și de viu, să cadă ca trăznit din senin, pe când viața îl mai aștepta să o descopere cu tot ce mai avea să îi ofere.
M-am gândit in fel și chip.. I-am revăzut multe din postările anterioare, in special pe cele despre pandemie și matrapazlâcurile politicienilor legate de serul minune.
Desigur, prima concluzie ar fi, trecând din nou prin aceste texte, că prietenul nostru, atât de neverosimil dispărut dintre noi, în niciun caz nu ar fi căzut pradă propagandei mergând să se injecteze.
Da, dar singurătății? (avea familie dar locuia singur).
Dar dorinței ireprimabile, mai ales pentru un om care locuiește singur, de a ieși din casă? De a se plimba și de a-și umple sufletul lui mare cu aerul și senzațiile spațiului liber, larg, deschis?
Dar nevoii de a-și procura cele necesare traiului zilnic, în condițiile în care, nu pot uita, ca să intri intr-un magazin alimentar, deci pentru a-ți putea asigura existența, în multe ți se cerea nazi-pass-ul iar în altele erai inghesuit ca vitele pe culoare special amenajate. Innebunești numai când te gândești. Dar prin ce au trecut el și câți alții ca el când guvernul a decis in mod criminal, ca cei de peste 65 de ani AU VOIE să iasă din casă doar două ore (din 24) pentru aprovizionare cu cele necesare? Și nu oricum, ci doar la anumite ore, cu documente insoțitoare justificative. Vă puteți imagina umilința trăită și cum iși trecea restul orelor și zilelor?
In paranteză fie spus, asta imi amintește și de drama lui Florin Condurățeanu care, nefăcând niciodată apologia fascinării, ba eschivându-se elegant ori de câte ori era prins prin emisiuni pe la televiziuni de a participa la propaganda deșănțată pentru vaxx, împins până la urmă de presiunea „societății” și a „celor dragi” care, ca multor bunici le condiționau vizitele la nepoți cu inocularea, a cedat șantajului și s-a ințepat. Restul e tăcere…
Desigur nu îi cunosc situația familială lui CG, mai mult decât a lăsat să se ințeleagă din postările sale. Nu pot, nu am dreptul și nici nu vreau să intru pe acest teren. Îl respect prea mult, m-am bucurat de prietenia și atenția domniei sale ca să-mi permit să pătrund intr-o zonă atât de intimă, care nu mă privește.
Dar revenind la condițiile descrise mai sus, aproape din nevoia de a-mi explica mie însumi inexplicabilul, mintea mea m-a dus la ipoteza că acest uriaș om, poate, fără să o fi spus, umilinița fiind de nesuportat, să fi cedat șantajului pentru nevoile sale imediate, necesare supraviețuirii.
Atenție! Nu spun că așa s-a intâmplat. Nu am niciun element care să mă ducă spre o așa concluzie. Speculez numai, punând in context unele experiențe prin care am trecut cu toții…
Altfel nici nu o să merg până la a mă gândi că lui Constantin Gheorghe, prietenul multora flămânzi după adevăruri nespuse, o voce clară și distinctă în spațiul public virtual, care demonta zi de zi, piesă cu piesă, cu argumente dintre cele mai avizate și pertinente manipulările din mass media legate de războiul occidentului colectiv cu Rusia, de sforăriile puterii din pandemie, falsul și derizoriul din lumea politică, ori care știa să interpreteze cu finețe și mare rafinament intelectual semnele evenimentelor și crizelor care tulbură lumea, un om cu vaste cunoștințe și incomod din multe privințe dată fiind experiența sa profesională, activitatea din zona politică, cultura și priza avută la un public mai degrabă refractar la „adevărurile” oficiale, o personalitate în sine, urmărită de foarte mulți oameni, un „liberal de stânga”, cum îi plăcea să se recomande, să i se fi făcut vânt, discret, fără multă vâlvă, din viața asta.
Pe de altă parte, priviți la captura de pe VK.

4 ianuarie, ora 23.59
Ce spunea?
„Nu mai pot posta de pe calculator, ci doar de pe mobil. Să văd ce și cum. Asta e!”
Este ultima postare a lui Constantin Gheorghe.
Aflu apoi că a doua zi, 5 ianuarie, nu știu ora, a fost găsit fără suflare, în casă, de un vecin. Deși în prima parte a zilei era bine, chiar vorbise cu familia la telefon. A căzut cu capul pe masa, tocmai când se pregătea sa mănânce. Cutremurător, nu-i așa?
Și ce să înțelegem din ultima sa postare? Că nu a mai putut posta pe fb. „de pe calculator” din motive „tehnice”? Că de probleme de sănătate încă nu putea fi vorba. Îi fusese blocat iarăși contul fb. de a trecut din nou pe vk? Știm că în ultimele foarte multe luni, a fost continuu șicanat prin blocarea contului fb. Luni întregi. Practic cine a făcut-o, a făcut-o țintit, urmărind scoaterea lui din peisaj și în irelevanță. Și nu pentru limbaj licențios, pentru că nu era cazul, ci pentru puterea opiniilor sale sprijinite pe o vastă cultură și experiență de viață și profesională. Noroc cu cei câțiva prieteni din online care i-au preluat postările de pe vk pe fb.
Abia revenise de câteva zile din nou pe fb. după o astfel de blocare a contului.
Sigur, pentru un om al cărui refugiu din singurătate era evadarea zilnică in spațiul online și în nevoia de socializare cu oamenii, astfel de șicane puteau avea urmări. Intrebarea este, cât de căutate au fost aceste urmări? Intrebare retorică, desigur…
Apoi, dacă a observat că la miezul nopții nu mai putea posta pe fb. „de pe calculator”, dar putea pe vk „de pe mobil”, cum a reușit să posteze fiul său a doua zi pe fb. de pe același calculator pe care l-a găsit deschis, conform cu ultima postare în care ne anunța decesul tatălui său?
Nu știu… prea multă confuzie..
Da, știu… poate că în rândurile acestea urlă neputința în fața implacabilului.
Cel mai probabil așa și este. Sau încă se manifestă negarea. Se poate și asta.
Un lucru este sigur: moartea subită în zilele noastre nu mai alege pe criterii de sănătate, vârstă, ocupație ori dacă vreți, fatalitate și devine norma și nu excepția…
PS. Să fiu iertat pentru ieșirea în decor cu acest text, dar probabil că acesta este modul meu de a-mi lua adio de la CG, de a accepta ireparabilul și de a face față inexplicabilului…”, a scris Petre Caluian, sâmbătă, 8 ianuarie 2023, pe Facebook.

„IARTĂ-MĂ, COSTELE, PENTRU PIONEZELE ALEA!
DRUM LIN SPRE LUMINĂ!

Am fost coleg cu Costel la Jurnalul Național, primul meu loc de muncă în presă, la mogulul Felix-Voiculescu. Nu mai știu cine-l adusese în redacție, dar Tucă ni l-a prezentat drept coleg. Costel crecă avea ceva legături cu mogulul și oricum era simpatizant Ion Iliescu. Asta ni l-a făcut antipatic de la început nouă, ăstora mai tineri care îl uram pe președintele criptocomunist. Noi eram, pe atunci, proliberalism, proOccident, proamericani, d-astea…
Constantin Gheorghe , inginer de aeronave, s-a așezat în capătul redacției, o încăpere cam cât 2 sufragerii normale. Acolo își scria editorialele pentru Jurnalul, cu creionul, pe hârtie. Costel nu dactilografia textele, cum făceam toți pe atunci. Avea un scris caligrafic, fără probleme pentru culegătoarea care îl rescria pe computer și îl dădea la machetat. Așa se făcea presă pe atunci.
Deci, Costel editorialistul. Scria chestii profunde și analitice pe care atunci nu le înțelegeam pe deplin și oricum nu eram de acord cu textele lui. Pentru mine și încă vreo 2-3 furioși prooccidentali din redacție, Costel era un comunist mascat, la fel ca Ion Iliescu pe care îl simpatiza nedisimulat. Aproape zilnic ne încontram în redacție și îi săream la gât din cauza editorialelor de stânga. Costel era de stânga, dar un liberal de stânga, fiindcă avea anumite valori clare, precum economia de piață. Repet, pe atunci nu înțelegeam ce face Costel și nici nu mă lămurisem despre iluziile numite Occident, UE, SUA, partide politice, capitalism…
Așa că-l șicanam pe Costel de câte ori puteam. O dată i-am pus pioneze pe scaun, da, ați citit bine… făceam glume de preșcolari tâmpiți. Când s-a așezat, el, un tip supraponderal cu multe părți moi, n-a simțit din prima înțepăturile. Apoi a avut o grimasă scurtă, s-a ridicat, s-a uitat pe scaun, s-a uitat fix spre biroul meu și a zis doar atât: ce glume mai faceți și voi, Kripocelule! Așa mă alinta pe mine, Kripocel (diminutivare de la Kripo). Costel s-a așezat la loc fără o vorbă, nu ne-a turnat la redactorul șef, la Tucă sau la Dan Diaconescu, directorul de atunci (chiar acel Diaconescu).
Costel nu era un tip conflictual, era un tip mișto când nu discutam politică. Știa o grămadă despre avioane, normal, ca inginer aeronautist. Mi-a fost de mare folos când relatam în ziar despre războiul din Bosnia și loviturile aeriene ale NATO. Îi ceream consultanță, am învățat chestii de la el. Dacă treceam peste leftismul lui, care mă enerva atunci, aveam multe chestii în comun, de discutat.
Am plecat de la Jurnalul, Costel a mai rămas o vreme. Ne-am revăzut în 2001, după ce Iliescu al lui recâștigase președinția. Costel era consilier la Palatul Cotroceni. Îi sfătuia pe Ilici și pe Corina Crețu, știți voi cine este doamna, fost comisar european și mai era o poveste cu Colin Powell, nu-mi amintesc exact.
M-am dus peste Costel, la Palatul Cotroceni, unde aveam acreditare ca ziarist. Am bătut câmpii la el în cabinet, deja îmi formasem alte păreri despre raporturile Occident-SUA-NATO-Rusia-România. Devenisem mai realist. Costel încă era un euroatlantist de stânga, ponderat. Chiar credea, ca și mine, că România poate să beneficieze de structurile în care dorea să se integreze, credea că partenerii/aliații vor fi cinstiți cu noi. Părerile noastre începuseră să se apropie. Niciunul dintre noi nu știam ce va urma, ce spoliere elegantă și metodică. Sau nu voiam să credem așa ceva.
Mai târziu, Costel a plecat apoi să lucreze pentru Adrian Năstase, la Institutul de Studii Social Democrate sau cam așa ceva. De atunci l-am pierdut din radar. Ne-am revăzut prin 2016, în Piața Amzei, și am bârfit politică, vreo oră. Deja părerile noastre se apropiau periculos de tare de ceea ce azi se numește conspiraționism. Costel era argumentat și solid în expunere, ca de obicei. Și eu mai crescusem în valoare analitică și îl pricepeam mai bine. Am văzut apoi ce scria pe blog și pe FB și rezonam cam 70% cu părerile lui. De când cu pandemuia, chiar 80%.
Costel era un ateu credincios, știu că sună paradoxal. Dar credea chiar dacă formația lui de inginer îi șoptea să se îndoiască de existența lui Dumnezeu. Și eu am fost ateu, știu cum e.
Azi nu mai este printre noi și se va convinge personal, dacă mai avea îndoieli.
Costel a fost un ateu care ar avea loc în Rai.
Un om de think tank, unul dintre cei mai buni și echilibrați și lucizi analiști (geo)politici din România, insuficient exploatat sau băgat în seamă. Ca toți oamenii de valoare, dealtfel.
Drum lin spre lumină, Costele, și iartă-mă pentru pionezele alea!”, a scris jurnalistul Grigore Niculescu pe Facebook vineri, 6 ianuarie 2023.

Citiți și: Nea Costică (Daniel Octavian Bejan despre Constantin Gheorghe)

„Am participat la funeraliile dragului nostru prieten, Constantin Gheorghe. Pentru ca, la fel ca mulți dintre cei care l-au prețuit fără sa îl cunoască personal – am aflat că și ieri au trecut câțiva dintre aceștia pe la Capela să-l vadă, să-și ia la revedere, sa lase o floare, o jerbă sau o coroana – îmi propusesem să-l conduc măcar pe ultimul drum, să-l văd, să-l cunosc și altfel decât îl cunoșteam din articolele de pe Facebook. Am simțit ca trebuie sa fac asta, sa-i aduc un ultim omagiu, sa-i mulțumesc pentru tot ce a însemnat pentru mine, sper ca și pentru voi.
I-am aprins o lumânare, am aprins cate una și din partea voastră, a celor care mi-ați scris ca ați fi vrut, la fel ca mine, sa va luați la revedere de la el, dar nu sunteți în țara, sau în București.
Slujba de înmormântare trebuia sa înceapă la ora 12:00, dar preotul întârzia, întârziere care ne mai oferea un răgaz sa mai stăm cu el, cu cel care ne părăsea, un răgaz pentru noi ceilalți sa ne cunoaștem, sa mai schimbam doua vorbe la căpătâiul lui. I-am cunoscut fiul, o frumusețe de băiat, am cunoscut-o pe “fosta”, așa cum o numea el pe cea care i-a fost soție, cea cu care rămăsese în relații bune, o femeie foarte agreabila care m-a cucerit pe loc cu zâmbetul și delicatețea ei, femeia care i-a rămas prietena buna până în ultima lui zi de viața.
Se făcuse ora 13,30 și preotul nu mai venea. Doamna Mariana Gheorghe începuse sa-și ceara scuze, deși nu era vina ei, sa ne mulțumească c-am venit, dar încerca sa ne spună delicat ca nu vrea sa ne retină, ca putem pleca, oricum mai plecaseră câțiva dintre noi. Eu as mai fi stat cu ea, deja ne împrieteniserăm, dar pentru ca soțul meu aștepta retras pe o banca mai încolo, și cum îi promisesem sa ajungem și la cimitir la mama lui, mi-am luat la revedere de la ea cu gândul sa plec. Însă când am dat să cobor prima treapta ceva m-a tras cu o forța Misterioasa înapoi. Una din bretelele rucsacului meu se agățase în clanța ușii din Capela.
Oare domnul Gheorghe, care ne zâmbea senin din sicriu, își dorea sa mai stea cu noi, sau noi ne doream sa mai stam puțin cu el, afară era cald iar soarele strălucea ca primăvara, de ce n-am mai fi stat?
N-am plecat, am mai vorbit cu dragoste și admirație despre cel care ne adusese acolo împreună pe toți, iar după 20 de minute a sosit și preotul. Asta voia sa-mi spună domnul Gheorghe: acum, dacă tot ai venit până aici, ai așteptat aproape doua ore, nu pleca, mai stai, mai stai și la slujba de înmormântare; nu eram eu religios, dar credincios eram. Mai stai!
Și am stat și la slujba, și l-am condus cu adevărat pe ultimul drum, pana la “groapa”, care era o cripta de ciment înălțata deasupra solului cu 60-70 de centimetri, iar pe el l-au pus acolo, jos, unde va locui cu mama și tatăl lui, care-l așteptau.
Drum bun spre stele, prieten drag! Primește-L, Doamne, la tine și oferă-i odihna veșnica.
Poza asta superba a fost făcută de Alina Elena, o prietena comuna, o fata minunata pe care am cunoscuta tot azi, acolo, aici… Mulțumesc, doamne, pentru toate aceste întâmplări!”, a scris Gigi Ghinea, sâmbătă, pe Facebook. (articolul continuă dedesubt)

„Nu știu dacă suntem uniți. Noi, ca membri ai acestei rețele de comunicare. Eu am găsit aici prieteni, alinare, sprijin și le-am acordat, la rândul meu. Am găsit informații, artă, cărți. Da, aplicația e a deținătorului. Dar viața care se desfășoară în ea, sentimentele sunt, încă, ale noastre. Poate nu ajută nimănui și nu are niciun efect. Dar poate ajută, nu e putere mai mare decât a gândului. În mica noastră „ceată” de „derbedei antisistem” care, încă, nu au înghițit gălușca NWO, care gândesc cu mintea lor, încă,
astăzi,
În memoria, în onoarea celui care a fost Constantin Gheorghe , între 11.45 și 12.00 să postăm, să afișăm toți, o lumânare în întuneric.
E rețeaua lor dar omenia, compasiunea, sunt ale noastre”, a scris Gabriela Savitsky pe contul de Facebook al lui Constantin Gheorghe.

„Întâi am crezut că am citit cea mai șocantă postare a lui Constantin Gheorghe. Cea în care el și-a anunțat propria moarte. Când am sunat însă la numărul la care vorbisem de sute de ori în ultimii 20 de ani și mi-a răspuns Cătălin, baiatul lui, am înțeles ca e încă un final la început de an.
Ne văzusem de Sfântul Ștefan, vorbisem la telefon zilele trecute și cred că ultimele mesaje le-am schimbat alaltăieri.
Moartea lui Gheorghe Constantin mă șochează și mă doare. Pierd un coleg și un prieten de cursă lungă.
Gheorghe Cosntantin a fost un om de stânga născut, iar nu făcut. Conștiința unui liberal de stânga. Avea puțini prieteni în carne și oase și mult mai mulți virtuali. Asta și pentru că nu era deloc comod și de multe ori era greu de înțeles, poate și de suportat. Nu era foarte optimist și oamenii fug de cei care le spun adevarul. Avea însă virtutea rară a autenticității. Știa că adevarata bătălie e aceea a ideilor și avea curajul asumării lor cu orice preț, de multe ori chiar cu prețul singurătății.
Domnul Gheorghe avea un cap enorm și un suflet pe măsură. Scria foarte repede și gândea și mai repede. Respecta și ce nu înțelegea. Deși făcuse Aviația, era cu picioarele pe pământ. Îi plăcea să facă fotografii, era ca o evadare din realitate. Îi aduceam uneori cărți din Franța, pe care o vizitase cândva, într-o tinerețe a entuziasmelor unei generații. Ne-au separat puține și ne-au legat multe. În aceste două decenii, nu știu dacă eu l-am temperat pe el sau el m-a radicalizat pe mine.
Avea un excepțional simț social și asta s-a văzut în tot ce a scris, de la editorialele din Jurnalul Național și Prezent și până la blogul și contul lui de Facebook, unele dintre cele mai analitice și consistente dintr-un mediu virtual dominat în general de narcisism și efemeride.
Târziu am aflat care e numele său de familie, Gheorghe, și când își sărbătorește onomastica, de Sfântul Constantin, pe 21 mai. Cei apropiați îi spuneau Costel.
A fost unul dintre cei mai competenți, loiali și dezinteresați de funcții consilieri pe care i-a avut președintele Ion Iliescu. Poza de la blogul pe care l-a ținut ani de ani e făcută de mine, în biroul domnului președinte. Împreună cu el și cu Victor Opaschi l-am urmat pe Ion Iliescu în Atena 11, unde avea biroul de fost președinte al României și unde am trăit poate cea mai frumoasă perioadă a activității mele politice. Deși eram în opoziție și uneori chiar în opoziția opoziției. Credeam în ceea ce făceam.
Am fost alături de el când și-a îngropat tatăl, apoi mama, dar nu credeam că se va duce atât de devreme lângă ei.
Mi-e greu să cred că nu voi mai urca niciodată la etajul 7 al unui bloc dintre catedrala Sfântul Iosif și Calea Victoriei. Prin dispariția lui Gheorghe Constantin, pierd una dintre ultimele plase de siguranță în mersul ăsta pe sârmă care se cheamă politică. Iar cei care l-au cunoscut de departe, prietenii lui virtuali, care erau foarte mulți, au sentimentul că au pierdut pe cineva apropiat, un om viu într-o lume nici vie, nici moartă. Emoția declanșată de dispariția lui prematură este impresionantă.
Transmit familiei lui condoleanțele mele. Iar lui îi sunt recunoscător pentru extraordinara tovărășie din acești ani. Și îi promit că o să continui să îl sun să îl întreb dacă e bine ce fac. Sfaturile și viziunea lui 3 D nu se pot opri aici.
Cei care doresc să își ia rămas bun de la cel care a fost Gheorghe Constantin o pot face mâine, ora 12, la capela cimitirului de pe Calea Giulești, nr. 335.
Dumnezeu să îl ierte!”, a scris Ionuț Vulpescu vineri, 6 ianuarie, pe Facebook. (articolul continuă dedesubt)

„Ultima imagine postată pe Instagram de domnul Constantin Gheorghe. Dumnezeu să-l odihnească!”, a scris Ligia Condrea la 6 ianuarie pe Facebook. (articolul continuă dedesubt)

„Constantin Gheorghe: influencerul pe bune
Eu, recunosc, îl citeam constant și cu „aplicățiune”.
Însă am fost surprins să văd, după moartea lui șocant de neașteptată, că sute de oameni eram influențați, citeam serios, eram informați și formați de ce scria omul acesta.
Omul avea un blog și un cont de Facebook. Nu căuta notorietatea și nici nu folosea online-ul cu alt scop decât acela de a spune ce crede.
Nimeni nu l-a preluat ca „influencer” să îl promoveze la tv.
Pur și simplu era un inginer care știa politică și fotografie.
Într-o discreție nedreaptă, mă gândesc acum, căci în țara asta nu gânditorii serioși ci guițătorii vocali sunt promovați, Constantin Gheorghe a devenit influencerul meu și al dumneavoastră….
Adevăratul influencer din România”, a scris Bogdan Alexandru Duca pe Facebook.

„Am adormit cu greu cu gândul la prietenul meu de pe Facebook, domnul Constantin Gheorghe, care ne-a părăsit ieri.
Nu mi-am putut scoate din cap ca l-am pierdut, nu eram pregătită, nu încetez sa întreb cum a putut sa se întâmple una ca asta? M-am trezit foarte de dimineața cu același gând ca Dumnezeu l-a luat la El înainte sa-l cunosc personal, înainte sa știu cum e viața lui, sau daca îl doare ceva… abia acum, când, din nefericire, nu mai pot sa-i spun toate astea, îmi dau seama ca deja țineam la dansul ca la un frate mai mare, ca la un tata, ca la o figura masculina care impune respect…deși cred ca avem, aveam, aceeași vârsta, n-am fost curioasa sa-i cercetez starea civilă, căci nu obișnuiesc sa scormonesc in viețile oamenilor … în fine.
Încă vorbesc despre el la prezent, încă îl simt aici cu noi, cu toți cei care l-am prețuit. Îi așteptam postările zilnic. Sunt cu lacrimi in ochi de aseară și nu pot sa plâng de furie, încă nu a coborât durerea in inima, încă o simt în minte, in toate gândurile astea care ma bântuie de aseară, e o durere care se oprește în gât, cu lacrimile alea din gât care ma sufoca si nu vor sa iasă afara, sa ma elibereze.
Învățam atât de multe de la el, și nici măcar n-am apucat sa-i spun asta, nu i-am spus poate de rusine, sau poate pentru ca din bun simt nu voiam sa-i pun o povara pe spate. De aseară, de când am aflat vestea asta care m-a lovit în moalele capului am avut timp sa ma gândesc la ceea ce nu scria niciodată: poate era bolnav, poate suferea, poate era singur, poate îl durea ceva, poate îl durea inima si sufletul – dar el nu vorbea niciodată despre suferința, niciodată. Lucru mare, care acum îmi întărește convingerea ca nu era doar un om cu o inteligenta cu mult peste a multora care ne expunem idiosincraziile și egourile gonflate pe-aici, nu era doar un om cult și curajos care spunea lucrurilor pe nume, dar era, a fost, iată, trebuie s-o spun, da, a fost si nu mai este aici printre noi, a fost un OM de o discreție și un bun simț cu totul si cu totul aparte. Acum, când scriu toate astea de-a valma căci nu ma pot aduna încă, ma gândesc de fapt la suferința pe care probabil o avea, o simțea, dar nu o lăsa sa iasă afara pe-aici, pe Facebook, printre străini, nu voia sa-l știm bolnav, nu voia sa-l compătimim sau sa ne fie mila. Când ma gândesc la aceata latura a personalității sale ma identific cu el, iar lucrul aceasta pur si simplu ma paralizează. Ma opresc caci nici nu știu daca sunt coerenta. Probabil nu. Ma doare sufletul.
Da, sunt furioasa ca Dumnezeu l-a vrut la el, ca ni l-a luat înainte sa-l cunoaștem personal, dar sper ca Dumnezeu sa ma ierte pentru starea asta.
Nu ne rămâne decât sa mergem sa-l conducem măcar pe ultimul drum, sa ne adunam acolo lângă el toți cei care l-am prețuit, sa ne cunoaștem măcar noi, cei rămași, sa ne luam la revedere și sa lăsam lacrimile sa curgă.
Drum bun printre stele, prietene!”, a scris Gigi Ghinea, vineri, pe Facebook.

„Multi oameni il stiu pe Constantin Gheorghe din postarile de pe Facebook. Eu il stiu ca un unchi, un om cu o personalitate unica, inteligent, putin excentric, caruia ii placea sa citeasca si sa scrie. Pentru mine, va ramane unchiul care venea sa ma ia de la gara cand imi vizitam bunicii in Bucuresti, care se enerva repede in trafic, care putea sa vorbeasca ore intregi despre absolut orice, care era mereu dispus sa ofere un sfat. Era un om cu un ras molipsitor si cu o personalitate puternica. A fost un om deosebit si ne va lipsi”, a scris Alexandru Gheorghe pe Facebook.

„Mulțumesc tuturor celor ce au spus cuvinte frumoase despre fratele meu Constantin Gheorghe, voi prietenii lui,cu care încerca să schimbe ceva în țara asta, în felul de a gândi al oamenilor și al clasei politice, de care era foarte dezamăgit, și-a iubit mult țara, a făcut tot ce a crezut că e bine pentru ea și spera ca împreună cu voi, să schimbe ceva, folosind singura posibilitate ce o avea la îndemână, scrisul.
El atât a putut, rămâne ca voi să faceți ce e mai bine pentru țara asta…să spuneți adevărul și numai adevărul .
Vă mulțumesc că existați, că ați fost prietenii lui, vă mulțumesc pentru tot, Dumnezeu să vă binecuvânteze!”, a scris și Danut Gheorghe pe Facebook.

„L-am citit mereu cu plăcere, chiar și când nu eram de acord cu ce scria.
A fost un spirit incomod, cum îi stă bine unui intelectual.
M-a șocat moartea sa, dar, din păcate, încep să mă obișnuiesc cu șocurile, că așa-i curva de viață!
Drum lin, Constantin Gheorghe!”, a consemnat scriitorul Alexandru Petria pe Facebook.

„Aflu că mi-a plecat azi un om din listă. Era unul dintre putinii pe care-i am pentru care merita sa postez. Stiti, genul ala de oameni cu care in momente in care nu erai pe aceasi lungime de unda, zicea ceva destept, sau amuzant. Niciodata cu hate.
Nu l-am cunoscut real, insa mi-a facut mereu placere sa fim in schimburi oneste de idei. Si desi am renunțat să postez de ceva vreme, opiniile lui Constantin Gheorghe imi vor lipsi mereu atunci cand…
Imbatranim pana si pe facebook.
Drum bun prietene…”, a scris Ildi Topai.

„M-a întristat tare astăzi vestea morții unui prieten, Constantin Gheorghe. Deși noi nu am interacționat altfel decât in mediul virtual, atunci când interactionezi cu cineva timp de peste 10 ani și te mai regăsești in gânduri și simțiri, parcă nu poți fi altfel decât prieten. „Prietene” mă apela și el, atunci când îmi împărtășea ideile sau atunci când aveam opinii contrare. Eu am învățat enorm de la acest om, un om cu o vastă experiență si o mare capacitate de analiză. Imi vor lipsi toate aceste lucruri și modul său unic de a descrie și de a critica lumea in care trăim. Adio, prietene!
Dumnezeu să il odihnească și condoleanțe familiei!”, a urat Cristian Mosoiu.

„Am aflat cu tristețe de moartea domnului Constantin Gheorghe, cu ale cărui opinii, împărtășite nouă, prietenii lui virtuali, rezonam. Îi admiram elocința, rigoarea și logica analizelor sale, dar și sensibilitatea, care reieșea adesea din fotografiile unor colțuri pline de armonie. Regret că nu l-am cunoscut decât virtual, dar, cel mai mult, regret că un astfel de OM pleacă dintre noi, lăsându-ne mai singuri.
Dumnezeu să-l odihnească!
P.S. Voi adăuga o fotografie dintre cele care i-au încântat zilele”, a scris și Iulian-Laurentiu Stefan pe Facebook. (articolul continuă dedesubt)

„Suntem prinși în vâltoare egocentrici, pentru că ceea ce ni se întâmplă nouă e cel mai important, mai trist, mai grav, definitiv.
Am citit aici și tot nu-mi vine să cred, nu e prima oară când trebuie să recunosc că viața e nedreaptă ca o glumă proastă și îl aud și acum graseind ușor: „copile, vezi-ți de treabă!”
„Din butoiul cu melancolie:
”Dileme universale.
Mi-am amintit, căutând în bibliotecă o carte care a făcut deliciul copilăriei mele(Winnetou, dacă vreţi să ştiţi!), de nerăbdarea cu care aşteptam vacanţele, pentru a mă cufunda în lectură. Locuiam la Piteşti, şi vacanţele mi le petreceam la bunici, într-un sat la vreo douăzeci de kilometri de oraş, un sat prăfuit, în care electricitatea a pătruns foarte greu, dar în care la inevitabilul MAT( de la Monopolul Alcoolului şi Tutunului, moştenire de la burghezo-moşierime, împreună cu secărica „Te-am zărit printre morminte!”, cu care se trotila bunică-meu din când în când) avea la vânzare cărţi din colecţia BPT. De acolo mi-am cumpărat „Iliada”, cu banii luaţi pe ouăle furate din cuibar, că tot la MAT se schimbau produse agricole pe diverse bunuri.
Mirosurile amestecate ale acelor dughene mă urmăreşte şi acum: ulei vărsat în butoaie metalice, uşor rânced, care se scotea cu o pompă ca de bicicletă, gazul lampant, hamsiile sărate, marmelada, în lădiţe de lemn, măslinele, tot în butoaie, mirosul de cauciuc al gumarilor sau cel al camerelor de bicicletă( de acolo cumpăram ventil la metru, un soi de maţ din cauciuc, şi petice reci, pentru camere, fără de care bicicleta devenea un obiect inutil), mirosul de pânză coaptă de soare al stămburilor. Şi tot de acolo cumpăram bateriile de lanternă, fără de care nu se putea imagina mersul în siguranţă în RFG şi cititul în răcoarea nopţii înmiresmate de mirosul pelinului de sub cearceaf(soluţie anti-pureci!) şi al reginei-nopţii, care creştea în straturi sub fereastră.
Nu pot uita ritualul de fiecare seară, cel al aprinsului lămpii cu gaz. Aveam două modele: unul cu o sticlă mai mare, cu rezervor cu picior, care se punea pe masă, şi alta mai mică, de agăţat în cui, care avea şi un soi de reflector, o oglindă. Se scotea fitilul, se curăţa, la nevoie se schimba, se completa gazul, după care urma curăţarea sticlei de lampă, un obiect delicat, uşor de spart, dacă nu erai atent. Şi potrivirea lungimii fitilului era o trebă grea, altminteri lampa fila şi sticla se murdărea de funingine.
Acolo, în casa bunicilor, în geamlâcul cu geamuri multe şi cu ardei în ghivece, unde se aflau putineiul şi oalele de pământ cu laptele pus la prins, şi unde, învelite în ştergare, stăteau la răcit pâinile scoase din ţest, l-am citit pe Karl May( şi exemplarul pe care îl căutam este cel de atunci!), pe Dumas, pe Homer, dar şi Timur şi băieţii lui, Cerul Balticii, pe Hemingway, pe Steinbeck, pe Sadoveanu, Coşbuc şi Eminescu, Radu Tudoran( şi acum mi-e greu să aleg între Ultima poveste şi Toate pânzele sus!).
De ce citeam atât de mult în copilărie şi în adolescenţă? Doar pentru că nu aveam altceva de făcut? Greşit! Vacanţa avea doar trei luni, după care urma întoarcerea la civilizaţia modernă. Aveam ce face!
Am avut televizor încă din 1961 sau 1962, iar emisiunile pentru copii şi adolescenţi erau superbe(Căpitanul Val-Vârtej, Paganel, vă mai amintiţi de ei?), în oraş erau destule săli de cinema, cu grădină de vară, un teatru, un teatru de păpuşi excelent, se putea face sport, mergeam la Casa Pionierilor, la cercul de aeromodelism, vara nu lipseau taberele la munte şi la mare.
Am citit atât de mult pentru că întâi învăţătorii, apoi profesorii de limba şi literatura română au ştiut să ne îndrume lecturile şi să ne facă să intrăm în universul literelor, fără ca asta să ni se pară o corvoadă. Buba cu lipsa de apetit a adolescenţilor de azi trebuie căutată în şcoală, în felul în care se predă limba şi literatura română, în conţinutul programei.”
Constantin Gheorghe”, a scris și Ileana Cornea, citând o postare mai veche a regretatului jurnalist.

„Parca nu-mi vine sa cred ca nu o sa-ti mai vad postările Constantin Gheorghe . Ma bucuram sa-ti citesc fiecare postare. Atunci când erai blocat îți simțeam lipsa, noroc cu prieteni care repostau de pe VK ce scriai. Fără sa-ti dai seama zi după zi ai lăsat o părticică din tine în fiecare din noi. Dumnezeu sa te ierte și într-o zi ne vom vedea acolo în ceruri”, a scris și Valeriu Farcas.

„Nu-mi revin, trebuie să beau ceva.
Constantin Gheorghe , pe care-l consider unul dintre puținii oameni de onoare care scriu analiză politică militară, la noi, a pus condeiul pe birou și a plecat. În 2007, când apăruseră platformele pentru bloguri, ne-am cunoscut cu toții, mulți, puțini, talentați sau nu, preocupați de diverse pasiuni, pe blogurile „vedetelor” politice, la comentarii. „Conștiința unui liberal de stânga” se distingea clar, net, de departe, ca aparținând unui om realist și informat, priceput la scrisul ordonat și logic, de analiză.
În toți anii aceștia, în care blogurile au încetinit și ne-am mutat cu toții pe platforma asta stupidă unde poți fi blocat cu lunile, unde totul este frivol, frugal și în viteză, chiar și lucrurile serioase, el a continuat să spună adevărul lui, fără străbatere. Ca o profesiune de credință. Era unul dintre cei pentru care deschizi facebook-ul. Informația lui era certă, verificată, interpretată corect. Analizele lui, lucide, realiste, documentate.
Și iată cât de repede murim.
Îmi pare imens de rău, sunt în stare de șoc. Cum e posibil, totuși, și de ce?
Dumnezeu să-l odihnească!
Condoleanțe familiei!”, a scris Gabriela Savitsky într-o postare anterioară.

„Dumnezeu să te aibă in pază, Constantin Gheorghe !
FB nu va mai fi la fel fără comentariile tale, fără analizele tale lucide, fără postările tale de picturi și animăluțe.
Nu mă așteptam să ne lași așa, repede, ca un trăznet.
Drum bun alături de părinții tăi pe care i-ai iubit și i-ai prețuit”, a urat Doina Manea.

„Trăiască lupta pentru pace și ciorba de potroace!
Prietenii știu de ce, din nefericire!
Facebook a fost, cel puțin pentru mine, o deschidere în care am cunoscut oameni, oameni buni, intelectuali deosebiți, personalități, dar și o categorie pe care o numesc, simplu, prieteni.
Am căutat, în acești ani (vreo șase), să-i cunosc personal. Asta venea dintr-o ciudată trăsătură pe care, cel mai bine, a descris-o Arghezi: „vreau să te pipăi și să urlu: Este!”.
Am cunoscut, bătînd la uși (uneori cu un pic de impertinență), mulți oameni care-mi sînt, acum, prieteni de-adevăratelea. Se cunosc! Are, fb, și o parte bună!
Cu prietenul Constantin Gheorghe n-am apucat să mă cunosc față în față. Am schimbat mesaje in privat, s-a scuzat din motive de sănătate (și ceea ce, la început, mi s-au părut a fi doar o legitimă neîncredere în fața unui necunoscut, a fost pînă la urmă o suferință dramatică) și nu ne-am văzut niciodată.
Rostul acestei postări este, însă,bde a mărturisi o mare bucurie: plecarea unui prieten ADEVĂRAT a generat un val uriaș de empatie, de solidaritate!
Prietene Constantin Gheorghe, ceea ce ai scris, ceea ce ai avut curajul și tăria de a afirma, nu a fost în zadar!
Prieteni, dacă auziți o bătaie în ușă, deschideți fără teamă!”, a scris Radu Enache pe Facebook.

„De Constantin Gheorghe m-a legat o prietenie virtuală de aproape un deceniu. Un reper lucid când aveam nevoie de certitudini. A fost genul acela de prezența vie, ancorată realist în evenimentele din jur, o voce distinctă care îți creează sentimentul că va fi acolo mereu… De aceea acum acest gol, o tristete apăsătoare, o tăcere asurzitoare și o lipsă acută de cuvinte… Drum bun, prietene! Știu că ai plecat mâhnit dar demn!
Condoleanțe familiei!”, a urat și Gabriela Ionita.

„CONSTANTIN GHEORGHE
Incredibil! Aflu acum despre trecerea la cele veșnice a fostului meu coleg, Constantin Gheorghe. Încă nu-mi vine să cred…
Între 2001 și 2004 am fost amândoi consilieri de stat la Administrația Prezidențială. O minte complexă ce producea, spectaculos și eficient, idei, observații discursuri, analize, evaluări și soluții.
Un iubitor de frumos, un iubitor de viață… Să te odihnească Dumnezeu, prietene!”, i-a urat Șerban Nicolae.

„Sunt în șoc! Prietenul meu drag Constantin Gheorghe tocmai ne-a părăsit! Nu pot să cred că a plecat după prietenul lui, Rinaldo Mihăescu, alături de care a lucrat în aviație! Omul care a luptat alături de noi in ultimii ani!
Omule drag și bun, și tu? Ce dracu glumă proasta mai este și asta? Atât de dor îți era de Rinaldo, colegul și prietenul tau si sufletul meu drag, încât te-ai grăbit să pleci la el? Să aveți drum cu lumină, oameni buni! Vă îmbrățișez cu sufletul meu încă o dată, îndoliat! Opriti-va, oameni buni! Vă rog, opriti-va! Încetați cu plecărilor astea năucitoare! Nu mai am putere!

Să ne revedem cu bine într-o lume mai bună! Rinaldo te așteaptă să beți un vin bun și să stați la povești!
Îți mulțumesc pentru tot!
Sincere condoleanțe familiei îndoliate!”, a urat Alexandra Mihaescu-Goldstein.

„Sunt fără grai!
O voce rațională, lucidă și demnă până mai acum câteva ore, a plecat dintre noi!
Un om remarcabil!
Dumnezeu să te odihnească în pace, domnule Constantin Gheorghe!
Condoleanțe familiei”, a scris Gabriela Ghiban.

„Ne iluzionăm că nu contăm prea mult unii pentru ceilalți. Și, în destul de multe cazuri, chiar așa este. Ștergi oameni din listă pentru că te-ai grăbit să dai accept unora cu care nu ai absolut nimic în comun, blochezi și ești blocat și iar nu prea contează, uneori nici nu observi sau nu observă celălalt. Dar există un nucleu de oameni pentru care deschizi facebookul, de a căror reacție te bucuri, pe ale căror judecată și analiză te bazezi nu pentru că gândesc ca tine, ci pentru că ți-au arătat perspective pe care tu nu aveai cum să le vezi. Inteligent, lucid, informat și extrem de uman. De astăzi, Constantin Gheorghe nu mai este printre noi. Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească!”, a comentat și Monica Agapie.

„in actuala lume romaneasca cand sunt promovati drept mari ganditori tot felul de politruci cu trese, sa mai dai peste opinii oneste, argumentate, curajoase si transante e un fel de exercitiu de arheologie cu penseta; cu toate astea, de prin coclaurile facebookului, acum niste ani mi-a rasarit in lista un om cu opinii puternice, chiar virulente, dar excelent conturate! fara apel la ideologii sau la sentimentalisme sulfuroase, nu mai stiu cine pe cine descoperise primul, stiu doar ca am gasit repede repere comune. pt mine oricum e simplu, apreciez oamenii care stiu sa gandeasca si au un bun-simt al propriei fiinte.
nu stiu daca voua va plac razvratatii sau macar cei care nu inghit orice scenariu imbecil, dar eu am nevoie de oameni semeti care au curajul opozitiei, imi ofera confortul de a nu ma simti singur inconjurat de lasi sau inculti, acesta este si motivul pt care aduc infimul meu omagiu unui om care a avut darul unei minti lucide si al unei coloane vertebrale neinclinate de la verb la coerent.
si mai stiu ca si tu postai adesea picturi pe criterii aleatorii, dar intotdeauna efervescent cromatice, asa ca domnule Constantin Gheorghe pentru mine vei ramane transpus in zarea unui tablou de Vermeer. Adieu, l’ami!”, a scris Paul Stoica. (articolul continuă dedesubt)

„Sunt uluit și intristat la aflarea veștii fulgeratoarei dispariții a celui ce a fost pana cu cateva ore in urmă,
Constantin Gheorghe! Sincere condoleanțe familiei si celor apropiati! Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace!”, a comentat Sorin Mester.

„Un om pe care nu l-am cunoscut decât aici dar pe care îl Indrageam de câțiva ani și a cărui plecare ma afectează foarte tare. Nu uita niciodată sa îmi ureze la mulți ani cum nici eu nu uitam. Îi citeam zilnic analizele lucide, admiram picturile frumoase pe care le selecta și ii prețuiam sufletul iubitor pentru animalute. Scria frumos despre părinți și despre copilărie. Un om cum îmi plac mie oamenii. Rămas bun, dle Constantin Gheorghe. O sa ma rog pt Dvs, prieten drag ! Si o sa va duc lipsa !”, a scris Nicoleta Deac.

„DESPĂRȚIREA DE UN PRIETEN
Aflu, cu o gheară în inimă, că mi-a murit un prieten. Un prieten bun și căruia nu voi avea niciodată prilejul să-i strâng mâna. O inteligență vie, o conștiință vie… și cum, Doamne Dumnezeule, să-mi intre în cap că a murit o CONȘTIINȚĂ ATÂT DE VIE?
Și cât o să ne lipsească textele lui lucide, scrise parcă pentru a ne trezi din somn!
Am fost, știu, de aceeași parte a „baricadei” civice. Și-n tranșeele aceluiași război cu o lume pe care ne era greu s-o mai recunoaștem. Eu, simplu soldat… Dar cred că armata noastră a pierdut azi un general…”, consideră Luminița Arhire.

„Am văzut postarea fiului lui în primele trei minute. Am rămas siderată. Sincer, credeam că e o farsă…până să mă dumiresc.
Făcuse astăzi vreo trei postări. Corecte, lucide ( in exprimare și editare)…nimic nu prevestea ceva rău să se întâmple.
Dumnezeu sa il odihnească in Lumina Lui, alături de cei buni și drepți
O minte sclipitoare! Brici.
Maitre, ne va fi greu fără tine, fără postările, analizele, comentariile tale.
A fost unul dintre cei mai cerebrali, lucizi si verticali prieteni pe care i- am avut in Universul meu virtual. Un profesionist!
Un inginer cu o cultură vastă…din școala veche. Foarte aplicat. Citeam cu sufletul la gură postările, comentariile chiar dacă uneori depășeau tehnic puterea mea de înțelegere pentru ca erau pe domeniul aeronauticii, tehnicii militare, strategiilor militare.
Ne vor lipsi comentariile politice – critice, lucide, corecte, fără menajamente…adesea in stil pamfletar.
Ne vor lipsi picturile alese.
O, Doamne, nu pot să cred…sunt siderată!
Drum lin spre stele, Maitre!”, a comentat și Iuliana Chifu.

„A fost ultima imagine postată pe instagram de Domnul Constantin Gheorghe. Nu numai ce scria era plin de substanță, ci reușea să surprindă și vizual frumusețea sau durerea lumii ăsteia. Nu l am cunoscut personal, este pierderea mea! Dar și asa, doar de pe fb și tot am învățat multe. Să vă odihniți în pace!”, a scris și Cristiana Faur.

„Odată cu moartea lui Constantin Gheorghe pentru mine Facebook-ul devine mai sărac. M-am împrietenit virtual cu dânsul cu ocazia campaniei din 2012, și de atunci l-am urmărit cu plăcere peste tot pe unde scria: blog, Facebook, VK. Întotdeauna lucid, necruțător cu proștii, corect și documentat în ceea ce scria, nonconformist. Nu l-am cunoscut personal, dar știu deja că îmi va lipsi. Dumnezeu să-l ierte”, a urat Lucian Sarbu.

„Prietene Constantin Gheorghe sa te odihneasca Dumnezeu in pace.
Inca un om care a ars prea tare pentru cauze si oameni care nu merita.
Luati totul mai usor oameni buni.
Viata si timpul sunt atat de pretioase.
Nu le risipiti.
Mergi in pace spre lumina prietene.
Ma voi ruga pentru sufletul tau.
„Pomenește, Doamne, pe cei ce întru nădejdea învierii și a vieții celei ce va să fie au adormit, părinți și frați ai noștri și pe toți cei care întru dreapta cre­dință s-au săvârșit, și iartă-le lor toate greșelile pe care cu cuvântul sau cu fapta sau cu gân­­dul le-au săvârșit, și-i așază pe ei, Doamne, în locuri lumi­noase, în locuri de verdeață, în locuri de odihnă, de unde au fugit toată dure­rea, întristarea și sus­­pinarea, și unde cercetarea Feței Tale veselește pe toți sfinții Tăi cei din veac.
Dăruiește-le lor și nouă Împă­răția Ta și împărtășirea bunătăților Tale celor negrăite și veș­nice și des­fătarea vieții Tale celei ne­sfâr­șite și fericite.
Că Tu ești învierea și odihna ador­­­mi­ților robilor Tăi (numele), Hris­toase, Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm, împreună și Celui fără de început al Tău Părinte și Prea­sfân­tului și Bunului și de viață făcă­to­ru­lui Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.”
” – Daniel Iereus.

„A murit Constantin Gheorghe, unul din cei mai dragi oameni pe care îi aveam pe aici, fără să îl fi cunoscut vreodată în persoană….
Unul din cei mai inteligenți, capabili de analiză și competenți oameni de pe aici.
În mulții ani de când l-am citit și ne-am „împrietenit” mi-a câștigat respectul și prietenia.
Iar plecarea lui mă întristează cum nu mă așteptam….
Dumnezeu să îl ierte și să îl odihnească! Care sunteți preoți, poate îl pomeniți pe la liturghii. Nu le avea el cu Biserica dar avea un suflet bun….”, a scris Bogdan Alexandru Duca într-o postare anterioară.

„Constantin, tatal meu, s-a stins din viata in ziua de azi, 5 ianuarie. Sunt sigur ca v-a fost recunoscator pentru atentia acordata, pentru conversatiile avute.
Maine, 6 ianuarie, va fi depus la capela cimitirului Adormirea Maicii Domunului, Soseaua Giulesti nr 335. Inmormantarea va avea loc sambata, 7 ianuarie, la aceeași adresa.
(aceasta va fi ultima postare de pe acest cont, facuta de mine, Catalin, fiul lui, de la calculatorul gasit pornit)”, a scris fiul decedatului, Cătălin, joi, 5 ianuarie 2023.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *