
Singurul care a contat a fost Cuza. Cum descria acum 150 de ani revista Le Monde Illustré funeraliile primului domnitor al României moderne
Am răsfoit întreaga colecție a prestigioasei reviste franțuzești Le Monde Illustré din anul 1873, dintr-o pură întâmplare. Mi-au căzut în mână câteva numere din perioada 1871-1882 și cercetând online am constatat că este integral digitalizată pe portalul https://gallica.bnf, ca parte integrantă din patrimoniul cultural al Franței.
În 2023 se împlinesc exact 150 de ani de atunci și prima curiozitate a fost să aflu dacă există vreo mențiune despre Principatele Române. Revista apărea săptămânal și acoperea evenimente de pe întreg mapamondul prin corespondenții săi de presă și gravorii care realizau ilustrațiile.
Un singur eveniment de la noi a atras atenția – unul singur: funeraliile domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Trimisul special în Moldova relata așa:
Fostul principe domnitor al României a decedat subit pe 15 mai la Heidelberg. Știm ce rol important a jucat principele Cuza în această țară și imensele servicii pe care le-a adus acestei nații aflată în avangarda gintei latine în Orient. Numit în funcția supremă de un dublu vot din partea Moldovei și Valahiei, Ioan Alexandru I a reunit aceste două principate sub numele de România, ce răspunde mai bine la originea acestui popor provenit din legiunile romane pe care Traian le-a trimis pentru a coloniza Dacia și a cărui robustețe a supraviețuit războaielor și revoluțiilor de toate felurile pentru care provinciile dunărene au fost teatru de desfășurare. În timpul unei domnii de șapte ani, prințul Cuza a eliberat trei milioane de țărani și i-a împroprietărit prin legea rurală; justiția venală și arbitrară a latifundiarilor a înlocuit-o cu codul Napoleon; a înființat Universitatea din Iași, facultățile de litere, științe, drept, medicină și a constituit o armată care ar putea, la un moment dat, să ofere un sprijin util armatelor europene. Cunoaștem cum, prin intrigile Prusiei care au precedat viitoarea sa politică de prădare, acest prinț a fost destituit cu violență în 1866 dând dovadă de demnitate și detașare față de putere. Un singur cuvânt, un semn de acceptare și întreaga Românie s-ar fi ridicat în favoarea lui. Acest cuvânt a refuzat să-l pronunțe, nedorind să lezeze țara sa care-l adora. Moartea sa a produs în România o imensă durere. Deși a refuzat să se întoarcă în țară de teama că prezența sa ar putea fi subiectul unor agitații, s-a contat în secret pe revenirea lui și am aflat dintr-o dată că rămășițele sale pământești aveau să se întoarcă la castelul său din Ruginoasa, după șapte ani de exil voluntar. Din toate colțurile României, în pofida zelului stângaci depus de jandarmii prințului de Hohenzollern, țăranii și-au întrerupt munca și au venit să își salute pentru ultima dată eliberatorul, trecând pe lângă sicriu. Am plecat în compania câtorva jurnaliști, pentru a asista la funeraliile prințului și am participat la un spectacol emoționant al unei națiuni întregi care își plânge prințul destituit, care le-a condus atât de fericit destinele. La Cernăuți, în Bucovina, mica provincie românească ce aparține de Austria, a avut loc o primă slujbă religioasă chiar pe peronul gării, în fața vagonului funebru, deschis special pentru ocazie. La plecarea din Suceava, granița României, am văzut alergând, la fiecare stație, mulțimi de țărani îmbrăcați în costumele lor pitorești, bărbați, femei, copii, bătrâni; unii călare, alții îngrămădiți în căruțe, cei mai mulți mergând pe jos. În fiecare stație a trenului s-a oficiat câte o slujbă religioasă. Un episcop a însoțit sicriul până la frontieră, a rostit rugăciunile împreună cu alți preoți și a intonat cântecele religioase specifice cultului ortodox. Odată ceremonia încheiată, țăranii au rupt cordonul de soldați însărcinați să îi țină la distanță și ridicându-se unul pe altul s-au cățărat pe vagonul decorat cu frunziș pentru a săruta cu evlavie sicriul eliberatorului. Aceste scene emoționante s-au repetat până la stația Ruginoasa unde se află proprietatea prințului defunct și unde îi vor fi depuse rămășițele pământești. Nu exagerez deloc dacă spun că peste 10.000 de oameni așteptau la gară. Defunctului i s-au acordat onorurile militare. Sosirea trenului a fost salutată cu salve de artilerie și cu muzică militară intonată de un regiment de linie. Prințesa Cuza, îmbrăcată în doliu, a insistat să vină să primească trupul soțului ei. Ea a mers în fața prelaților din Iași, conduși de mitropolit urmat de episcopi. În momentul în care sicriul a fost scos din vagonul trenului pe brațele țăranilor care urmau să-l transporte la biserică, s-a produs în mulțime o explozie de durere care nu poate fi descrisă în cuvinte; s-au auzit gemete din toate părțile, lacrimile curgeau de pe toate fețele; părea că e sicriul unui tată primit de copiii săi și aceasta era de fapt percepția țăranilor vizavi de el. Conform tradiției românești, sicriul transportat în biserică, drapat în negru și înconjurat de flori, a fost deschis și trupul prințului, îmbălsămat de un medic din Heidelberg, a fost expus pentru a fi venerat de supuși. La picioarele sicriului, pe perne, au fost depuse distincțiile sale militare, cascheta, sabia și epoleții. Timp de două zile biserica din Ruginoasa s-a umplut cu mulțimi de țărani care veneau să sărute mâna mortului. Am văzut mame cu copii care atingeau sicriul, țărani aspri care îngenuncheau și priveau cu înverșunare chipul palid al mortului, în timp ce o lacrimă le brăzda fața sănătoasă; am văzut femei suspinând și vârstnici tremurând în timp ce îngenuncheau în fața binefăcătorului lor. Ce alt comentariu mai elocvent decât această durere a unui întreg popor! În ziua funeraliilor, sicriul a fost depus sub un cort unde s-au oficiat ultimele slujbe și s-au ținut mai multe discursuri. De partea oficială a ceremoniei s-a ocupat generalul Florescu – ministrul războiului și fost ministru al lui Cuza; Costache Negri – fost ministru, unul dintre cei mai importanți politicieni ai României, Mihail Kogălniceanu – fost președinte al Consiliului de Miniștri; Vasile Alecsandri – marele poet român, rectorul Universității din Iași, Arthur Baligot de Beyne – fost șef de cabinet și prieten cu prințul Cuza; colonelul Pisotski – aghiotantul său; Nicolae Catargi – prefectul din Galați și un țăran, fost deputat în Adunarea Constituantă din 1859, reprezentant a trei milioane de oameni emancipați de legea rurală. Ofițerii au purtat insignele prințului în jurul sicriului înfășurat în drapelele facultăților pe care le-a fondat. După discursul funebru ținut de episcopul Suhopan, Kogălniceanu i-a adus un ultim omagiu printr-un discurs improvizat, în cuvinte emoționante. Întreaga audiență a izbucnit în plâns, până atunci reprimat, pentru că vorbitorul fusese ecoul fidel a 30.000 de români care au înconjurat sicriul într-o contemplare tăcută. Această moarte este departe de a consolida dinastia Hohenzollern Sigmaringen. Prințul Carol a declarat: «Vestea este cea mai mare nenorocire pe care am aflat-o. De fapt el trăiește. Moartea sa lasă ușa deschisă competitorilor împotriva cărora ruda împăratului Wilhelm nu este nici suficient de puternică, nici suficient de populară pentru a face față.»
Un articol de Bianca R. Karda, preluat cu acordul autoarei, căreia îi mulțumim, de pe history052.blog . La aceeași adresă puteți găsi mai multe articole pasionante pe diverse teme istorice, naționale și internaționale, grupate sub denumirea de „Kadre cu Karda”.
De interes, pe aceeași temă: 24 Ianuarie, Ziua Unirii Principatelor Române: Când sărbătorim Unirea lui Cuza ne aducem aminte și de Bugeac, ajuns astfel parte din România. Județele Ismail, Cahul și Bolgrad se află azi în Ucraina din cauza raptului rusesc din 1940
One thought on “Singurul care a contat a fost Cuza. Cum descria acum 150 de ani revista Le Monde Illustré funeraliile primului domnitor al României moderne”