Cerul, Codrul și Pârăul

Muzeul Locomotivei cu Aburi din Sibiu. De ce se degradează locomotivele istorice pe zi ce trece – FOTO EXCLUSIV

23 martie, 202316 mai, 2023 vlad

Despre locomotivele cu aburi am aflat din desene animate sau filme. Cei mai bătrâni dintre noi și le amintesc și de pe căile ferate ale patriei, unde au funcționat până prin 1970. Ocazional, până prin anii ’90, au mai fost folosite pentru substituirea modelelor Diesel-electrice în caz de avarie sau cu ocazia unor înzăpeziri de care locomotivele mai noi nu puteau trece. Însă aburul cald eliberat pe sub roți sau angrenajele de tip plug de zăpadă ale vechilor mașinării pe cărbune făceau minuni în acest sens. (articolul continuă sub foto)

Astăzi, mai există locomotive cu aburi în serviciu doar pe liniile înguste cu destinație turistică: Maramureș, Bucovina, Hunedoara, Sibiu, Covasna etc. De obicei, e vorba de liniile montane ce deserveau foste exploatări forestiere, dar nu numai. De pildă, traseul Mocăniței Hârtibaciului unea satele de pe valea unui râu din județul Sibiu, trecând prin Agnita și având drept capete Sibiul și Sighișoara. Era o linie de transport călători, dar și marfă, inaugurată la 1910 în Transilvania de fosta administrație austro-ungară. Zece ani mai târziu, ea trecea din patrimoniul MAV în cel al CFR. În 1965, partea dinspre Agnita spre Sighișoara s-a desființat, în timp ce tronsonul Agnita-Sibiu a mai fost operat de CFR cu locomotive Diesel până în anul 2001, când a fost închis din lipsă de rentabilitate (firmele de transport rutier reușind să asigure viteze mai bune la prețuri acceptabile). Începând din 2007, Asociația „Prietenii Mocăniței Hârtibaciului” a reușit să înscrie linia ferată cu ecartament îngust dintre Sibiu și Agnita în lista de monumente istorice a statului român, punând, astfel, o stavilă furturilor de „fier vechi”, care au făcut linia nesigur de circuat în afara unor mici tronsoane mai bine conservate. În paralel, voluntarii asociației au reparat daunele provocate liniei de mâna lungă a hoților, extinzând an de an numărul de kilometri pe care se poate circula: mai întâi cu o ciclo-drezină, apoi cu o drezină motorizată, apoi cu o locomotivă Diesel, renovând și câteva dintre vechile vagoane de călători. În 2010, cu ocazia împlinirii Centenarului liniei ferate înguste Sibiu-Agnita, Prietenii Mocăniței Hârtibaciului au închiriat o locomotivă cu aburi, realizând deplasări cu aceasta și unul dintre vagoanele CFR pe un traseu de numai câțiva kilometri, între Agnita și Hosman. Ulterior, traseul practicabil a fost extins an de an, inclusiv pe partea lui dinspre Sibiu, între Cornățel și Vurpăr. De atunci, deplasările cu locomotivă de epocă se realizează o dată pe an, între 10 și 11 septembrie, iar celelalte trenuri turistice funcționează în weekenduri sau la cererea unor grupuri organizate. (articolul continuă sub foto)

„Locomotiva cu aburi de cale îngustă seria 763.148: Locomotiva pentru cale ferată îngustă (760 mm) a fost produsă în 1923 de Societatea „Orenstein Koppel” din Germania. Ea a fost cumpărată de o firmă particulară din Regatul României și utilizată psentru liniile forestiere de exploatare a pădurilor din Valea Argeșului. În anul 1948, prin naționalizare, trece în proprietatea IFET Curtea de Argeș, care o folosește până în 1972, când este retrasă și expusă în fața sediului instituției timp de 25 de ani, până în 1997, când este donată Muzeului Sibiu”, se arată în foaia explicativă ce însoțește exponatul.

Muzeul Locomotivelor cu Aburi din Sibiu – avem de toate!

Dar, să ne întoarcem la povestea Muzeului Locomotivelor cu Aburi din gara Sibiului! Aici au fost adunate începând cu anul 1994 peste 10 exemplare, de toate mărimile, vechimile și proveniențele: de la micile mocănițe de linie îngustă cu viteze de 15 km/h până la locomotive uriașe, cu „iuțeala maximă” de 60 – 90 km/h, de la exemplare austro-ungare de secol XIX târziu și până la locomotive germane sau românești interbelice ori postbelice.

Prima locomotivă care ne întâmpină pe alee este o mocăniță din Galiția anului 1908, un teritoriu care astăzi aparține Ucrainei. Faptul nu are nici o legătură cu propaganda actualului război, căci locomotiva „ucraineană” a fost expusă pe aleea principală a muzeului sibian în ultimii aproape 30 de ani.

„Locomotiva cu aburi de cale îngustă seria 6845. A fost livrată în anul 1908 de Uzinele Borsig din Berlin pentru firma ucrainiană Huszko, Lozinsky & Co. din Kiev. În timpul Primului Război Mondial, locomotiva este capturată de trupele austriece și utilizată la operațiunile de pe frontul din Galiția. Sfârșitul Războiului găsește această locomotivă pe teritoriul României în Ardeal, de unde va fi preluată de trupele române și, începând cu anul 1920, inclusă în parcul CFR. Din cauza faptului că, la acea dată, locomotivele particulare nu purtau un număr de circulație, a fost înregistrată după numărul de fabricație – 6845. A fost repartizată Depoului Sibiu, unde a efectuat manevră (fiind o locomotivă tender) până în anii 70, când este retrasă din circulație și garată la remiza de cale îngustă a Depoului Sibiu până în anul 1994, când va fi restaurată și expusă în Muzeu”, se arată în afișul lipit pe exponat. (articolul continuă sub foto)

Dacă mocănița aceasta era folosită pe linii cu ecartament îngust, așa cum existau în mai toate provinciile montane ale defunctului Imperiu Austro-Ungar, prima locomotivă din stânga porții de intrare, aflată cumva în plan secund, este o mașinărie mai impozantă, de linie ferată cu ecartament normal, dispunând și de un mecanism cu cremalieră pentru a face posibilă înaintarea pe trasee în pantă. Aceasta e renumită și pentru că a fost folosită la turnarea filmului românesc „Artista, dolarii și ardelenii„.

„Locomotiva cu aburi de cale normală seria 40.004: Locomotiva seria 40.004 face parte dintr-o serie de 7 locomotive construite în anul 1908 de Wiener Lokomotivfabriks AG, Florisdorf, special pentru liniile cu cremalieră (respectiv liniile cu declivitate foarte mare, unde, între firele căii de rulare, mai exista o linie cu dantură care angrena cu o roată dințată pusă în mișcare de forța aburului locomotivei și care ajuta la deplasare pe linia respectivă), linie care exista în țara noastră între Sucetate și Bouțari. Acest tip de locomotivă are două mecanisme motoare independente, dintre care unul acționează roțile locomotivei, iar celălalt acționează asupra roților dințate care angrenează cu cremaliera. Locomotiva a fost retrasă din circulație după ce, în anii 70, a participat la turnarea seriei de filme „…, dolarii și ardelenii”, realizate în zona Sibiului”, se arată în foaia explicativă ce însoțește exponatul. (articolul continuă sub foto)

Cea de-a treia locomotivă e o clasică bunicuță austro-ungară de linie îngustă din ultima jumătate a secolului al XIX-lea. Este înmatriculată cu numărul CFR 389-001 și avea viteza maximă de numai 30 km/h. Aceasta ar fi prima piesă care a intrat, din punct de vedere cronologic, în colecția muzeului sibian, la finele anilor 1960, după ce activase pe Valea Hârtibaciului, pe ruta Sibiu – Agnita (- Sighișoara).

„Locomotiva cu aburi de cale îngustă seria 389.001

Seria: 389.001
An fabricație: 1885
Nr. fabricație: 3061
Proveniența în Muzeul din Sibiu: Depoul Sibiu

În anul 1885, Uzinele Wiener Neustadt livrau pentru căile ferate de pe Valea Taracz (Taraczvölgyi Vasút, astăzi în Ucraina) trei locomotive cu trei osii cuplate și tender separat. Inițial, locomotivele purtau doar nume, ele primind numere de circulație după preluarea de către MAV (compania maghiară de transport feroviar) în anul 1911 (seria 389). Locomotiva 389.001 (denumită inițial TARACZVÖLGYI) a fost preluată de CFR după încheierea Primului Război Mondial și repartizată Depoului Sighet, fiind destinată remorcării trenurilor pe liniile Sighet – Șugatag și Sighet – Costiui. După preluarea acestor linii de către Ministerul Silviculturii (1950), locomotiva a fost repartizată Depoului Sibiu, unde a efectuat serviciu până în anul 1970 pe linia Sibiu – Sighișoara, iar în anul 1973 a fost expusă în fața clădirii administrative din depoul Sibiu, fiind prima piesă a viitorului muzeu”, se arată în foaia explicativă ce însoțește exponatul. (articolul continuă sub foto).

Alte comori ale muzeului sunt un plug pentru îndepărtat zăpada și o macara, ambele acționate de forța aburului. Cea de-a doua și-a dovedit utilitatea în al Doilea Război Mondial, când a intervenit pentru reparații la liniile afectate de bombardamente. Majoritatea locomotivelor expuse în aer liber au fost vedete fie în primul, fie în al doilea război mondial, dar și pe timp de pace, transportând lemnul din zonele forestiere sau chiar și remorcând banalele vagoane de persoane pe cuprinsul țării. Ele au aparținut unor depouri precum Sibiu, Brașov, București, Galați, Bacău, Iași etc. Pe mai multe modele se pot vedea însemnele Atelierelor Reșița. (articolul continuă sub foto)

„Macaraua cu aburi seria WMA 65/4
An fabricație: 1938
Nr. fabricație: 1024
Societatea producătoare: Adeltwerke Eberwald (Gernania)
Proveniența în Muzeul Sibiu: Depoul Sibiu
Macaralele cu aburi sunt utilaje feroviare care, spre deosebire de locomotivele cu aburi, utilizează forța aburului nu pentru deplasare, ci pentru ridicare. Macaraua din muzeul sibian face parte dintr-o serie de 14 macarale cu aburi de 65 tone capacitate, fabricate între anii 1937 – 1940 de societatea „Ardelt Werke Eberswald” din Germania, cumpărate de administrația CFR și repartizate după anul 1939 depourilor: București, Brașov, Iași, Galați. Perioada lor de glorie a fost între anii 1942 – 1944, când au fost utilizate cu foarte mare succes la restabilirea circulației (ridicări de material rulant deraiat și lucrări de artă), ca urmare a bombardamentelor aeriene. Macaraua din muzeul sibian a efectuat serviciu la depourile Brașov, Galați și Sibiu, de unde în anul 1994 a fost retrasă din serviciu și expusă”, se arată în foaia explicativă ce însoțește exponatul. (articolul continuă sub foto)

„Plugul de zăpadă cu aburi seria WPZA 22
An fabricație: 1906
Nr. fabricație: 4632
Societatea producătoare: VGBH SICLIM (Suedia)
Proveniența în Muzeul din Sibiu: Depoul Bacău.
Plugurile de zăpadă, ca și macaralele cu aburi, sunt utilaje care folosesc forța aburului nu pentru deplasare, ci pentru a pune în mișcare alte subansambluri, respectiv pentru rotirea axului pe care sunt fixate paletele cu care este curățată zăpada de pe linie, în cazul plugurilor de zăpadă. Fabricat în Suedia în anul 1906,plugul de zăpadă din muzeul sibian a fost adus de către armata germană în timpul celui de Al Doilea Război Mondial (1943 – 1944) la Bacău, pentru deszăpezirea liniilor din spatele frontului. A efectuat serviciu la Depoul Bacău până în anul 1944, când a fost retras din serviciu și transferat la Muzeul din Sibiu”, se arată în foaia explicativă ce însoțește exponatul. (articolul continuă sub foto)

În afara celor expuse lângă depoul gării mari, mai există o mașină cu aburi care își doarme bătrânețile în Muzeul Satului din Dumbrava Sibiului: e vorba de locomobila pe roți de tractor, folosită cândva ca utilaj agricol, punând în mișcare o batoză acționată de forța aburului. (articolul continuă sub foto)

Ecologia prost înțeleasă duce la distrugerea unor exponate de muzeu

Din păcate, Muzeul Locomotivei cu Aburi de lângă Depoul Sibiu este un muzeu în aer liber. Asta înseamnă că vechii monștri de fier ai liniilor CFR sunt parcați sub cerul plin cu stele, dar și cu ape. Pe carcasa locomotivelor de epocă nu doar timpul, ci și ploile, intemperiile, ba chiar și depunerile vegetale și-au lăsat amprenta. La zece ani de când am vizitat pentru prima dată acest muzeu, am fost surprins să constat că exponatele sunt mult degradate, rugina dându-le aspectul de mormane aflate în curs de descompunere. Un angajat al instituției aflat în trecere mi-a deslușit taina acestei răzbunări a timpului: (articolul continuă sub foto)

„Terenul ăsta e al Infrastructurii, liniile sunt ale statului, locomotivele astea sunt ale stației Sibiu, ale Regionalei Brașov. Singura care e a depoului e aia micuță de-acolo, din colț. (articolul continuă sub foto)

Noi le-am mai întreținut, dar au venit ăștia de la Garda de Mediu sau cum se cheamă și au zis că nu avem voie. Noi le dădeam cu ulei ars, le stropeam ca să le conservăm – au zis că nu avem voie, că trebuie soluție specială. Atunci, faceți-le voi, le-am spus. Și a rămas o colecție așa… Pe Facebook găsiți câteva date despre ele, avem o pagină acolo: Muzeul de Locomotive cu Aburi sau Depoul Sibiu. Acolo este o descriere. Ar trebui și acum pe ele să găsiți pe fiecare lipită câte o povestioară, dar văd că nu prea mai sunt: au venit și au plecat cu ele, li s-au „lipit” de mână! Au mai plecat și cu câte-un felinar, au mai plecat și cu câte-un număr – că și-acuma sunt dosare penale, la poliție nu mai sunt, dar la București. Că de exemplu și-asta era într-un dosar, că i-a furat numerele! I-am făcut poză și le-am trimis să vadă că sunt, probabil că și-au luat șablonul și și-au turnat (după ele). Așa-s oamenii! Am avut și camere de supraveghere, dar ar trebui mai multe, să bată peste tot”, a explicat un ceferist care lucra la birourile de lângă muzeu. (articolul continuă sub foto)

Motorul cu aburi, primul tip de motor termic – mult mai vechi decât motorul Diesel sau cel cu ardere internă (Otto)

Când ne gândim la locomotiva cu aburi, ne gândim la un fel de sobă cuplată la un cazan cu apă aflat sub presiune, totul instalat pe o platformă cu roți, având un far și un coș de evacuare impozant (el trebuia să fie cât mai lung, pentru ca fumul gros și negru să fie evacuat pe deasupra acoperișului cabinei și a vagoanelor din spate. Cărbunii sau lemnele și apa sunt ingredientele pe care le consumă o locomotivă cu abur pentru a funcționa. Combustibilul solid e stocat în partea din spate a cabinei, într-un recipient numit tender. (articolul continuă sub foto)

Apa era furnizată în fiecare gară printr-un stâlp compus din țevi metalice și având în vârf un felinar. Focul din focarul amplasat în cabină ridica temperatura și presiunea apei din cazanul orizontal care formează botul locomotivei. Aceasta nu putea porni până când presiunea nu creștea suficient, lucru măsurabil printr-un cadran numit manometru, motiv pentru care focul trebuia aprins cu mult timp înaintea orei de plecare (locomotiva nu era o mașină capabilă să demareze instant). Atunci când apa atingea căldura de fierbere, ajungând din stare lichidă în stare gazoasă, aburul provenit din cazan era eliberat controlat printr-o supapă, declanșând un piston care acționa roțile locomotivei. (articolul continuă sub foto)

În afară de energie cinetică, mașinăria producea energie electrică pentru faruri și energie termică – aburul rezidual putea fi captat și distribuit printr-o instalație care, cuplată la instalația vagoanelor, asigura încălzirea acestora în sezonul rece. Inutil să spunem că încălzirea personalului operant era asigurată tot timpul anului – din păcate chiar și în lunile toride de vară, ceea ce putea face condusul locomotivelor un iad. (articolul continuă sub foto)

Spre deosebire de locomotivele moderne, conduse de un singur om, cele cu aburi aveau nevoie de doi coechipieri: mecanicul care se ocupa de condus și fochistul care întreținea arderea din focar. (articolul continuă sub foto)

El avea numele de „chauffeur” (încălzitor) la primele autoturisme care foloseau același tip de motor termic, de unde ne-a rămas până azi cuvântul „șofer”. Evident, „șofeurul” nu se ocupa de „șofat”, ci de alimentarea focarului, condusul revenind orgoliosului proprietar al mașinii, de obicei un latifundiar, bancher sau ofițer superior – căci nu oricine își permitea un automobil la începutul secolului XX, supra-numit și „secolul vitezei”. (articolul continuă sub foto)

Deși motoarele cu aburi erau atât de simple și de bune la toate, aspectul lor deficitar era dependența de cărbune și de un întreg sistem minier de extracție și aprovizionare, iar reziduurile eliberate în atmosferă în urma arderii combustibilului fosil erau destul de poluante. Pe de altă parte, un tren cu aburi putea fi observat de la mare depărtare după coloana de fum negru pe care coșul locomotivei o elibera în aer, alături de inconfundabilul șuierat al claxonului, acționat, bineînțeles, tot de forța expansiunii aburului. O amintire de neuitat pentru câteva generații de oameni din epoca industrială, alături de pufăitul locomotivei și aerul său de mister dat de eliberarea presiunii pe sub roți, la capătul peronului. Așa-i că vă vine să vă întoarceți în timp, pe vremea străbunicilor voștri? (articolul continuă sub foto)

Muzeul Locomotivei cu Aburi din Sibiu poate fi vizitat fără bilet și fără programare – este doar o parcare în aer liber a unor relicve metalice care, cu jumătate de veac în urmă, încă înghițeau distanțele dintre orașe, trăgând pe șine vagoanele CFR, companie considerată cândva „a doua armată a țării”.