28 noiembrie 1989: Se naște în Cer Părintele Arsenie Boca. O întrebare iubirii. Pentru Pace. Amintiri de-ale contemporanilor

La 28 noiembrie 1989 se muta la Domnul, retras la Sinaia, fostul duhovnic al Mănăstirilor Brâncoveanu și Prislop, fost deținut politic și surghiunit de comuniști din monahism, mare duhovnic, pictor și scriitor. Unii ar spune și mucenic, date fiind condițiile morții sale subit petrecute încă în plină dictatură. Un om de o cultură complexă, îmbinând teologia cu artele plastice și chiar cu medicina. O personalitate ortodoxă care până astăzi naște reacții vii, de bine sau de rău, printre cei de aproape sau de departe, dovadă că dosarul lui de canonizare având ca posibil orizont anul 2025 încă nu este dus la capăt de Patriarhia Română. Care ar trebui, mai înainte de a purcede sănătos la Canonizarea Sfinților Închisorilor, să facă pocăință referitor la atitudinea obedientă a unora dintre vârfurile sale din timpul regimului de tristă amintire. Fapt ce s-a repercutat în epocă și asupra mult-încercatului ieromonah și stareț ardelean. Am ales, pentru edificare, câteva amintiri și mărturii ale contemporanilor Părintelui Arsenie, precum și citate despre Iubire și Pace din caietele de tinerețe ale marelui duhovnic, singurele mărturii scrise care ni s-au păstrat din opera lui, nedestinate inițial publicării (ca toată literatura „de sertar” din timpul terorii comuniste), dar care ne dau o imagine succintă și clară despre înălțimea sa morală și spirituală.
.

Părintele Teofil Părăian: Părintele Arsenie avea acel „încă ceva” pe lângă cultură

„Părintele Arsenie Boca, pe numele din botez Zian Văleanu, s-a născut în Vața de Sus, o localitate din Munții Apuseni, din părțile Bradului, în 29 septembrie 1910, dintr-o familie de oameni simpli, de la țară, dar foarte credincioși. A urmat școala primară în satul natal, liceul la Brad, iar Teologia la Sibiu, pe care a terminat-o în 1933. După aceea, a mai urmat încă o școală la București, școala de Belle-Arte, care astăzi se numește Școala de Arte Plastice, unde a învățat pictura și sculptura, fiind trimis la București de către Mitropolitul Nicolae Bălan care, observând că are talent, a vrut să folosească acest talent spre binele Bisericii. A urmat și alte cursuri la Facultatea de Medicină, în special anatomie, fiziologie și genetică. Apoi, în 1939 s-a așezat la mănăstirea de aicea, de la Sâmbăta de Sus, ctitorie a voievodului-martir Constantin Brâncoveanu, după ce s-a întors de la Sfântul Munte, unde a fost trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan pentru a cunoaște trăirea monahală de acolo. La Sfântul Munte a stat la Schitul Ipatie, la părintele arhimandrit Antipa Dinescu.

Era diacon făcut de Mitropolitul Nicolae Bălan din 1935, iar la Mănăstirea Sâmbăta a stat până în 1948. A intrat în monahism în anul 1940 depunând votul monahal aici, la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, la izvor. Deci, stadiul de noviciat, călugăria, diaconia și preoția au decurs în Mănăstirea Brâncoveanu. În 1942 a fost făcu preot tot la izvor. Aici a activat până în 1948, fiind cunoscut ca un om deosebit, iar credincioșii îl știau ca pe un om cu mare dar de la Dumnezeu. Avea un cuvânt hotărât, avea o privire pătrunzătoare, avea intuiție, avea niște calități cu care a fost înzestrat nativ de la Dumnezeu și pe care și le-a pus în valoare și prin anumite exerciții și prin anumite angajări. Sigur că au contribuit foarte mult și cunoștințele de artă, cunoștințele de fizionomie pe care le-a dobândit studiind arta, dându-și seama de multe ori de așezarea sufletului oamenilor prin ceea ce a exprimat privirea lor, fața lor, și cu asta a lucrat aicea, la mănăstire.

În mănăstire, Părintele Arsenie a fost ca stareț, dar nu a avut o numire oficială. Oricum, părintele era mare prin tot ce putea el să facă, pentru că îi depășea pe toți în toate privințele, și ca inteligență, și ca intelect, și ca posibilități de cunoaștere și de investigație, deci era un om deosebit din toate punctele de vedere. Așa că, chiar dacă părintele nu ar fi fost nimic în mănăstire, el tot era cel mai mare în mănăstire. Credincioșii se orientau după cuvântul lui, se interesau de opinia părintelui și părintele, fiind la îndemână, le răspundea.

După 1948 a plecat la Mănăstirea Prislop, trimis fiind de Mitropolitul Nicolae Bălan. Mănăstirea Prislop a fost zidită de Sfântul Nicodim de la Tismana pe la 1400. La Prislop, părintele a rămas până în 1959, cu o întrerupere de ceva timp când a fost arestat, persecutat, ținut în temnițe și, apoi, trimis la Canalul Dunăre – Marea Neagră. După o perioadă de timp, Mitropolitul Nicolae Bălan l-a chemat pe părintele înapoi la Sâmbăta, deoarece Mănăstirea Prislop trecuse în subordinea Episcopiei Aradului. Dar părintele l-a rugat pe mitropolit să-l lase acolo, la Prislop.

La Mănăstirea Prislop a fost preot slujitor și duhovnic la maici până în 1959, când statul [comunist, n.r.] i-a pus în vedere să plece de la Prislop acasă (deoarece, prin odiosul articol [decret, n.r.], a desființat multe mănăstiri, or, el nu mai avea casă și, atunci, a plecat la București, iar, cu sprijinul stareței de atunci, Maica Zamfira, părintele a rămas în București și a lucrat la atelierele Patriarhiei ca pictor de icoane. În București a stat până în 1989, când a murit (de fapt, a murit în 29 noiembrie la Sinaia) și a fost înmormântat la Prislop în data de 4 decembrie 1989.

La Sinaia erau o parte din călugărițele pe care le-a avut părintele sub patrafir la Prislop, care au cumpărat o vilă și au lucrat acolo la Arta Manuală. Era un fel de așezământ cvasi – mănăstiresc.

Părintele a fost un om cu o pătrundere deosebită. Când, într-o zi, fiind aici la mănăstire în fața epitafului pictat de Părintele Arsenie cu Adormirea Maicii Domnului de la stăreția veche, i-am spus unui cadru universitar că Părintele Arsenie este un geniu, el a răspuns că asta înseamnă că are o cultură perfectă „și încă ceva”. Și eu i-am spus că nu știu dacă are o cultură perfectă, dar, în mod sigur, are „încă ceva” pe lângă cultura pe care o are.

Părintele a fost un preot foarte rugător, care s-a impus în conștiința oamenilor prin viața sa personală și prin ceea ce a făcut pentru oameni. Adică nu el a căutat să se înfigă în conștiința omului, ci viața pe care a avut-o el, trăirea și capacitatea pe care a avut-o și a manifestat-o față de credincioșii care i-au cerut ajutorul prin rugăciune către Dumnezeu în diferitele lor necazuri l-au impus în viața lor.

În timpul vieții, părintele nu a publicat nimic, iar cartea „Cărarea Împărăției”, care a apărut [postum, n.r.], sunt niște însemnări personale în care el și-a manifestat cunoștințele și experiențele. Cartea este una de început, nu de sfârșit, că dacă această carte a fost definitivată în 1949, asta înseamnă că din 1949 până în 1989 au trecut 40 de ani, timp în care părintele a mai câștigat și alte experiențe, alte constatări, or lucrurile acestea nu sunt trecute într-o carte de început [precum „Cărarea Împărăției”, n.r.].”

Mănăstirea Brâncoveanu, date biografice despre Părintele Arsenie Boca, relatate de Părintele Teofil Părăian.

(Din învățăturile Părintelui Arsenie Boca: UCIGAȘA CETATE, ed. „Credința strămoșească”, 2002, pag. 5 – 8)
.
„O întrebare iubirii
.
„Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât și pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat (spre jertfă) ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16).

De ce L-a dat Dumnezeu pe Fiul Său Iisus ca jertfă, ci încă Jertfă pe Cruce?

Pentru că singurul grai care mai poate răzbi la inima oamenilor s-a dovedit că nu mai rămâne decât jertfa cuiva pentru ei.

Când moare cineva pentru tine, pe acela nu-l poți uita niciodată.

La începutul unuia dintre războaie ieșise o lege că poți lipsi de la război dacă îți găsești un înlocuitor. Greu de găsit un înlocuitor de la moarte!

Era undeva un om cu o casă de copii, dar necredincios, și trebuia să plece la război. Când era gata de plecare, iată că vine la el un tânăr și-i spune: „Eu sunt singur, chiar dacă mor, după mine nu plânge nimeni, merg eu în locul dumitale la război!”. Și s-a dus tânărul. După oarecare vreme, tânărul cade rănit de moarte și, cum ajunge acasă, moare.

Mormântul său era mereu împodobit cu flori și nimeni nu știa cine i le pune până când, într-o noapte, a fost găsit necredinciosul că-i duce flori la mormânt.

„-Bine, dar tu crezi în Dumnezeu?
-Ba acum cred, fiindcă numai Dumnezeu i-a putut da tânărului iubirea aceasta de mine și de copiii mei, ca să meargă el în locul meu la moarte, și asta numai Dumnezeu a mai făcut-o când a trimis pe Fiul Său să moară în locul nostru.”

Ne frământă întrebarea:
Dacă așa de mult ne iubește Dumnezeu, cum se face că viața aceasta e așa de apăsată de tot felul de încercări? Sau, punând întrebarea cu cuvintele Scripturii: de ce „pe cel pe care-L iubește Dumnezeu îl ceartă, iar pe cine-l primește îl bate”?

Cu alte cuvinte, dacă așa de mult ne iubește Dumnezeu, de ce-i viața noastră așa de necăjită?

Fiindcă „pe cât sunt de departe răsăriturile de apusuri, așa sunt de departe judecățile Mele de judecățile voastre” – zice Domnul (Isaia 55, 8 – 9)

Ca pildă: astfel sunt judecățile unui tată care-și ia la rost copiii, decât e socoteala copiilor. Dar, când copiii vin la mintea deplină, atunci înțeleg care a fost judecata tatălui lor când le-a dat bătaie.

Așa și noi, cât suntem înfășurați în trup suntem destul de legați într-o înțelegere trupească a vieții, suntem prunci cu înțelegerea. Dar când vom scăpa de muritorul acesta de pe noi, atunci cu mare recunoștință vom zori a mulțumi lui Dumnezeu pentru toate încercările la care ne-a supus cât eram în lume.

Trebuie, prin urmare, să lungim vedera până dincolo de zarea vieții acesteia și în cealaltă împărăție, că altfel nu putem pricepe nevoile vieții acesteia și, nepricepând-o pe aceasta, pe cealaltă n-o putem răbda. Dar, dacă o înțelegem așa cum este, pe una în legătură cu cealaltă, ne întărim cu răbdarea și, atunci, oricum ar fi de necăjită, viața aceasta capătă o valoare neprețuită. Și atunci se întâmplă un lucru minunat: omul iubește necazurile și pe toți cei ce-l necăjesc îndeosebi. De acum, creștinul stă liniștit pe conducerea lui Dumnezeu și vede că orice cruce a vieții sale este o mărturie a iubirii părintești a lui Dumnezeu, orice cruce este o treaptă a desăvârșirii.

Deci, dacă des ne împărtășim cu Sfânta Jertfă a Domnului, ne împărtășim cu Taina iubirii supreme a lui Dumnezeu, împărtășire care, printre alte daruri, are și pe acesta: că ne ridică de la înțelegerea pruncească a vieții la înțelegerea pe care o avea Iisus, în temeiul căreia Îi suntem următori convinși și liniștiți, oricât de neliniștită ar fi marea vieții de aici. La cârma Bisericii e Tatăl nostru.

Știm cui credem și știm Cine-i la cârmă.”

(Pr. Arsenie Boca)
Sursa: Din învățăturile Părintelui Arsenie Boca: UCIGAȘA CETATE, ed. „Credința strămoșească”, 2002, pag. 67 – 69).
.
„Pentru Pace
.
(…) o dezvoltare a apelului de la Stockholm, apel pentru pace lansat în lumea întreagă, pentru interzicerea armei atomice.

Cu acest prilej, din punct de vedere creștin, putem adăuga următoarele:

1.Că Biserica de Răsărit totdeauna s-a rugat, în Liturghiile ei, „pentru pacea a toată lumea”. Însăși Liturghia se săvârșește pentru pacea lumii, pentru pacea Bisericii, iar pentru stăpânirile constituite, oricare ar fi ele, preoții se roagă: „Dă-le, Doamne, pașnică domnie, ca și noi, întru liniștea lor, viață lină și fără de ceartă să viețuim!” (Rugăciunea după Axion)

2.Că Biserica Ortodoxă a considerat războiul o crimă. Și, ca atare, unul din marile păcate ale societății omenești.

Simpla dorință a războiului e o cădere din creștinism, căci, cel ce se nădăjduiește în război, se nădăjduiește pe rezultatele morții; -o nădejde a vieții în moarte; -o deznădejde; -o absurditate; -un păcat.

Cum mai poate rămâne cineva creștin când crede că-și poate cruța viața, dorind altuia moartea?

Cei ce doresc războiul sunt deja niște învinși ai morții. Războaiele nu au rezolvat niciodată problema suferinței omenești; dimpotrivă, totdeauna au mărit-o.

Războaiele sunt zvârcolirile de moarte ale păcatului de tot felul, între oameni. Scriptura spune că moartea este plata păcatului. Răul pe sine și prin sine însuși se distruge.

Ieșiți, deci, din credința deșartă în războaie!

Cei ce cred în războaie cred în știința lor deșartă care a ajuns la nebunia cea mai de pe urmă, care acum este în stare să aducă adevărate catastrofe pe capul societății omenești. Aceasta este arma atomică. Niște mici bombe care explodează catastrofal. Materia din ele nu se mulțumește să-și mărească fulgerător volumul, ci, deodată cu aceasta, aduc materia din ele la starea focului din soare. Zdruncinarea echilibrului materiei și transformarea ei fulgerătoare în fenomene atomice, cum a fost aceasta la obârșia lumii, e o îndrăzneală a științei de o nebunie fără seamăn. Și e nebunie fiindcă ucide oamenii și poate că, până la urmă, pune și chibrit la lumea aceasta.

N-aș vorbi lucrurile acestea, de aici, dacă n-am avea în Scriptură atragerea profetică aminte despre această ispravă modernă a științei.

Scriptura prevede pur și simplu ardera lumii.

„Ziua Domnului va veni ca un fur. Atunci cerurile pieri-vor cu vuiet mare; stihiile (elementele chimice ale științei), arzând, se vor desface și pământul și lucrurile de pe el de istov (fulgerător) vor arde, se vor mistui”. (II Petru 3, 10 – 12).

Preocuparea aceasta a științei, de a provoca materia lumii la o explozie atomică, își are semnificația ei religioasă.
Oamenii de pace din lumea întreagă vor să preîntâmpine o catastrofă a pământului. Și conștiința noastră de creștini o refuză.

Asta-i situația. Deci cei ce sapă, cu știința lor criminală, groapă oamenilor, nu vor cădea și ei într-însa?

Noi trebuie să refuzăm această conștiință de gropari! Conștiința noastră de creștini o refuză. În conștiința noastră de creștini nu vrem să săpăm mormântul nimănui. Noi suntem pe punctul de vedere al lui Dumnezeu, Care nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui.

Noi, creștinii, propunem lumii întregi „pacea lui Hristos!” – Pacea care covârșește toată mintea. Pacea Împăratului Păcii – Hristos! Iar fiindcă „lumea” nu vrea să fie pe pacea lui Hristos, ci pe „pacea ei” – de aceea are războaie. Războaiele au zbuciumat întotdeauna viața omenească.

Unul din rosturile pentru care Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume a fost și acesta, să pacifice oamenii. Chiar cântarea îngerilor, la Nașterea lui Iisus, avea cuvintele „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace!”.

Din aceste cuvinte e limpede: că pacea pe pământ e în funcție (în legătură) de mărirea care I se dă sau I se refuză lui Dumnezeu.

Dumnezeu a dat multe lucruri oamenilor, dar trei lucruri nu le-a dat în întregime. Acestea sunt: Viața, Adevărul și Pacea.

Toată istoria oamenilor pe pământ dovedește că singuri, cu de la ei putere, nu-și pot asigura nici Viața, de vreme ce e mereu pândită de moarte, – nu-și pot asigura nici Adevărul, și, tot așa, – nu-și pot asigura singuri nici Pacea.

Dar le au oricând, când oamenii sunt pe pace cu Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este și Adevărul și Viața și Pacea.

Iată cuvinte de temelie pentru pace.

Pe altă temelie decât Hristos nu rămâne nimic statornic în lume.

Rugămu-ne Ție, Împărate al Păcii, sălășluiește-Te în conștiința societății omenești, că nu vedem altă întemeiere a Împărăției Păcii, decât pe Tine!”

(Pr. Arsenie Boca)

Sursa: Din învățăturile Părintelui Arsenie Boca: UCIGAȘA CETATE, ed. „Credința strămoșească”, 2002, pag. 77-80.

De interes, pe teme înrudite:

2 thoughts on “28 noiembrie 1989: Se naște în Cer Părintele Arsenie Boca. O întrebare iubirii. Pentru Pace. Amintiri de-ale contemporanilor

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *