Ion Popescu Topolog, omul care sfințește locul. La Brașov s-au inaugurat o sală care-i poartă numele și o placă memorială. Evocările profesoarei Cristina Onose și ale ucenicului Vlad Pârău
O serie de evenimente în cinstea scriitorului Ion Popescu-Topolog (1933 – 2021) a avut loc la Brașov, miercuri, 27 decembrie 2023, zi în care acest om de seamă al cetății ar fi împlinit 90 de ani. După slujba din a treia zi de Crăciun, oficiată la Biserica „Schimbarea la față” din cartierul „Astra” (fost „Steagul Roșu”, în zona Lidl), la ora 13:00, s-a dezvelit în apropiere, la blocul în care a locuit literatul român, o placă memorială (str. Neptun, nr. 28, sc. B, ap. 6). După-amiază, începând cu ora 17:00, la etajul întâi al Centrului Cultural „Apollonia”, de pe strada Michael Weiss nr. 22, a fost inaugurată Sala „Ion Topolog”. Apoi, în cadrul „Băncii de Cultură Apollonia”, la etajul al doilea al aceleiași clădiri, în Sala „Doina Cornea”, mai multe personalități din mediul cultural brașovean au împărtășit impresii despre cel care a fost profesorul, scriitorul, editorul și omul de cultură Ion Topolog. Printre cei invitați să ia cuvântul se numără părintele prof. dr. Vasile Oltean, prof. Ruxandra Șaramet, prof. univ. dr. Adrian Lesenciuc, prof. Viorica Popescu, prof. univ. dr. Ioan Vlad, prof. univ. dr. Carmen Gheorghe, prof. univ. dr. Virgil Borcan, editor Gabriela Daraban. Intrarea a fost liberă.
Dacă părintele Vasile Oltean și universitarul Adrian Lesenciuc nu au reușit, „din binecuvântate pricini”, să participe la întâlnire, au fost, în schimb, prezente în sală și alte personalități care au evocat amintiri despre scriitorul Ion Topolog. Printre acestea, doamna Cristina Onose, profesoară de Limba Franceză la Colegiul Național „Andrei Șaguna”, care l-a avut pe dl. Topolog atât ca profesor, cât și coleg de cancelarie. Totodată, acesta i-a prefațat o carte de poezii mai tinerei sale urmașe în arta mânuirii condeiului. Redăm, mai jos, cu acordul autoarei, omagiul pe care doamna profesoară Onose i-l aduce domnului Topolog:
„Domnului profesor, cu dragoste.
Prima mea întâlnire cu domnul profesor Ion Popescu Topolog s-a petrecut acum 59 de ani, atunci când m-am hotărât să mă transfer în clasa a IX-a (am fost ultima promoţie cu unsprezece clase) de la Liceul V. Alecsandri din Galaţi la Liceul numărul 1 din Braşov (actualul C. N. „A. Şaguna”).
La Galaţi l-am avut profesor de limba română în clasa a VIII-a pe Laurenţiu Bourceanu care m-a încurajat în încercările mele literare şi mă obişnuise numai cu nota 10. Cu domnul profesor Topolog situaţia s-a schimbat, în sensul că, pe trimestrul al II-lea (deşi participasem la Olimpiadă unde făcusem o figură frumoasă), am avut media 8, cea mai mică medie la limba română din toţi anii de liceu şi facultate. Nota de la teză m-a pus pe gânduri (adevărul este că, neplăcându-mi subiectul, am scris ceva în dorul lelii şi domnul profesor m-a taxat). Aş vrea să menţionez că la fel de defavorizat în privinţa notelor a fost şi colegul meu Eduard Huidan, pe care domnul profesor l-a ţinut în şah în toţi cei patru ani de liceu (fiindu-i unic profesor la clasă). În ultimii doi ani de liceu, la clasă, l-am avut profesor pe domnul Florin Marcu, şi nu a trebuit să depun un efort prea mare ca să obţin numai note mari.
Cu domnul profesor Topolog m-am revăzut după şapte ani, când, în urma repartiţiei, am devenit colegi de cancelarie.
În anii în care mi-a fost coleg şi director ne-am apropiat destul de mult, având, zic eu, o relaţie profesională mai mult decât colegială, în sensul în care ne împărtăşeam uneori dificultăţile şi reuşitele legate de elevii noştri pe care-i consideram talentaţi şi pe care domnul profesor îi susţinea necondiţionat. Nu voi aminti decât două nume: Vlad Pârău şi Ioana Hodor, pentru publicarea cărţilor cărora s-a zbătut din răsputeri, implicându-mă nu numai pe mine, ci şi pe mulţi alţi colegi din cancelarie.
Vlad a fost elevul nostru încă de la gimnaziu şi, după ce l-a ajutat să-şi publice câteva plachete de versuri, mi l-a „încredinţat”, sugerându-mi că împreună „vom face treabă frumoasă şi în franceză”. Aşa a şi fost: în anii 2006 şi 2007, Vlad a obţinut premiul I în cadrul concursului ”Poésie en liberté” cu două poezii în limba franceză.
Odată, la un banchet, mi-am luat inima-n dinţi şi i-am amintit domnului profesor de „suferinţele” mele şi ale lui Edi Huidan din clasa a IX-a; a zâmbit maliţios, spunându-mi: „Păi, nu v-aţi dat seama că am pipăit stofa din voi şi de aceea n-am vrut să vă las să zburdaţi?!”.
M-au impresionat mult cuvintele pe care le-a rostit la moartea colegului meu; după comemorare, ne-am strâns pe o bancă în jurul domnului profesor foştii colegi ai lui Edi şi, cu această ocazie, ne-a spus cât este de dureros pentru el să asiste la dispariţia prematură a foştilor lui elevi.
Venea la toate întâlnirile cu foştii lui elevi. A venit şi la toate întâlnirile promoţiei mele; de la ultima, atunci cînd am împlinit 50 de ani de la terminarea liceului, avem şi înregistrarea discursului pe care ni l-a ţinut în Sala Festivă.
Mă întreba mereu ce-mi face băiatul, dar mai ales dacă am mai scris sau am mai tradus ceva. În revista „Dealul melcilor” le-a oferit colegilor şi foştilor elevi din diferite generaţii oportunitatea să-şi publice articolele, creaţiile sau traducerile. Am în faţă revista numărul 1 din iulie 1998 în care apar, printre altele, nume cum ar fi: Florina Sofian-Oţet, Ligia Manolache, Corina Bugeanu, subsemnata (colegi de cancelarie); Academicianul Alexandru Surdu, Mihaela Ursu, Eduard Huidan, Mihaela Malea Stroe, Marius Petraşcu ( „şagunişti”); Oltiţa Stiuj, Aurel Ioan Brumaru, Darie Magheru (oameni de cultură braşoveni).
Prin 2010 m-a sunat şi mi-a dat întâlnire la Biblioteca Judeţeană unde mi-a vorbit cu înflăcărare despre proiectul lui de a scrie povestea de iubire dintre George Enescu şi Maria Cantacuzino. Mi-a arătat corespondenţa dintre ei în limba franceză şi mi-a propus să fac traducerea acestor scrisori. Cum nu puteam să-l refuz pe domnul profesor, m-am pus pe treabă şi am tradus toate scrisorile pe care mi le-a înmânat. Erau înduioşătoare prin încărcătura sentimentală pe care o transmiteau. El îi scria ”Chère princesse aimée” sau ”Mon adorée”, cuvinte tandre, pe care scriitorul Topolog le-a păstrat, în limba română, în cartea sa.
La lansarea cărţii, care a avut loc în Piaţa Sfatului, am primit, odată cu cartea şi o dedicaţie de suflet.
În 2019 am reuşit, în sfârşit, să-mi adun poeziile pe care le-am scris de-a lungul timpului. Am îndrăznit să-l rog pe domnul profesor să-mi scrie câteva cuvinte pentru prefaţa cărţii. N-a ezitat nici o clipă şi mi-a trimis (în manuscris) „Cuvânt la o poezie altfel”. Dedicaţia pe care i-am făcut-o atunci când i-am înmânat cartea, odată cu mulţumirile mele, a fost: „Domnului profesor, cu dragoste”. Am simţit cum i se umezesc ochii şi, înainte de a ne despărţi, mi-a spus că aşteaptă de la mine următoarea carte. După ce i-am lăsat a doua carte la farmacia din blocul în care locuia (aşa era convenţia), m-a sunat şi mi-a spus: „Cristino, dă-i înainte, că faci treabă bună!”.
Din păcate, ultima mea întâlnire cu domnul profesor a fost în ziua de 16 august 2021, când cu toţii ne-am luat rămas bun de la el la Cimitirul de pe Livada Poştei. Marele regret al generaţiei mele a fost că, la întâlnirea de 55 de ani din vara anului 2022, domnul profesor a fost absent.” – Cristina Onose, februarie 2023
O altă participantă de seamă la întâlnirea comemorativă a scriitorului Ion Topolog a fost și profesoara univ. Ioan Pârvulescu, scriitoare și brașoveancă totodată, a cărei mamă a fost profesoară la liceul „Șaguna”. Din păcate, aceasta nu a dorit să mai ia cuvântul, preferând să rămână o prezență discretă.
Printre invitații neoficiali ai întâlnirii în memoria profesorului Topolog s-a numărat și tânărul scriitor Vlad Pârău, fost șagunist, redactorul principal al publicației online „Cerul, Codrul și Pârăul”, care a evocat următoarele amintiri:
Ion Popescu-Topolog, omul care sfințește locul
„L-am cunoscut pe domnul profesor Ion Popescu-Topolog în primăvara anului 1997. Eram școlar în clasele primare, mă jucam cu rimele și cuvintele, atrăgând atenția alor mei, cărora le-a venit ideea să-mi adune versurile și să publice o carte – „Poeziile Copilăriei”. Neavând experiență și necunoscând pe nimeni din domeniu, s-au apucat să bată, pe rând, la ușile mai multor edituri. La a doua încercare, au dat peste domnul Topolog, care pe-atunci era directorul Uniunii Scriitorilor din Brașov, sufletul Editurii „Dealul Melcilor”, precum și director și profesor de Limba Română la Liceul „Andrei Șaguna”. Țin minte și acum prima întâlnire, la care am asistat și eu, în micul sediu din curtea Casei „Baiulescu”. Ne-a primit politicos, dar, aflând de ce îl căutăm, inițial nu ne-a dat nici o șansă, fiind de părere că eram doar un copil care mai trebuia să citească multă literatură română și universală înainte de a se apuca să scrie el ceva nou. Îi spusese textual mamei mele că „cioara-și laudă întotdeauna puiul ei”, dar asta nu face un vultur din el. Am plecat descumpăniți, lăsându-i, totuși, un manuscris și un număr de telefon. Personal, deja îi pusesem eticheta de senior încremenit în mentalități învechite. Pentru că nu era primul de la care auzeam un asemenea verdict intransigent și devenisem alergic la astfel de opinii… „obtuze”. Dar, eu însumi se vede că aveam prejudecăți în privința dânsului, deși vârsta n-ar fi trebuit să mă predispună la așa ceva. Și, nu multe zile mai târziu, aveam să-mi dau seama cât de mult mă înșelasem în privința acestui Om.
Ne-a sunat după citirea manuscrisului, cu un entuziasm ieșit din comun. Mă vedea ca pe un fel de geniu precoce, maturizat înainte de vreme, se bucura că am verb și adâncime, că poeziile mele nu sunt simple versificări puerile și că vârsta și povestea copilului din spatele paginilor bătute la mașina de scris vor fi ingrediente care vor contribui la succesul viitoarei cărți.
La a doua întâlnire, deja am pus împreună la cale un plan de bătaie despre cum putem găsi sponsori și fundații care să ne ajute financiar, familia mea fiind una modestă, și despre cum urma să-mi ilustrez singur poeziile pentru a economisi din banii cu care ar fi trebuit să plătim un grafician. M-a îndemnat să public până una-alta prin diverse reviste locale sau naționale, subliniind că măcar la acelea nu mă costă nimic și pot, între timp, să mă fac cunoscut într-o Românie încă neconectată pe deplin la Internet. Ceea ce nu știam atunci era faptul că, din cauza lipsurilor și a întârzierilor, tot procesul realizării primei mele cărți avea să dureze câțiva ani buni. Dar timpul acesta avea să fie unul extraordinar de util relației personale care s-a clădit între noi. Am ajuns să avem întâlniri săptămânale, când la sediul Uniunii Scriitorilor, când în pauze la Liceul „Șaguna”, ba chiar și la dânsul acasă ori duminica la biserică, deoarece am descoperit că eram, fără să știm, vecini de cartier. Mi-l amintesc mereu având la îndemână covrigi sau alte bunătăți de ronțăit și, mai ales, de împărțit, spunându-mi că trebuie să „bag la ghiozdan” dacă vreau să cresc mare și voinic. „Pită cu măr!” era transpunerea în sentință a generozității sale înnăscute.
Prin urmare, a devenit un fel de bunic mereu jovial și binevoitor pentru mine, iar, în anii maturizării mele, un mentor valoros. A ajuns să-mi prefațeze nu doar cartea de poezii, ci și următoarele apariții editoriale, pe care le-a găzduit la „Dealul Melcilor” și „Pastel”. Și-a exprimat sincera satisfacție aflând că scriu și proză, considerând că aceea avea să fie adevărata mea vocație ulterioară. Dânsul e cel care m-a îndrumat să mă înscriu la gimnaziu la „Șaguna”, într-o epocă în care fostul liceu de abia devenise colegiu, intrându-se prin concurs, cu mare bătălie pe locuri. Mi-a vegheat evoluția și după admitere, intervenind discret în medierea unora dintre problemele de adaptare pe care le-am avut în primul an, când încă eram marcat de rigiditatea anumitor profesori de liceu nu prea dispuși să-și adapteze stilul de predare față de copiii de gimnaziu, ce încă tânjeau după atenția cu care îi obișnuiseră învățătoarele.
Pe scurt, domnul Topolog m-a întâlnit copil și m-a ajutat să parcurg drumul spre maturizare. Am admirat la dânsul deschiderea omului simplu, autentic și lipsit de vanitatea funcțiilor pe care le-a ocupat cu mare folos pentru comunitatea brașoveană. Fie din fotoliul de scriitor, fie din biroul de director al diferitelor instituții de cultură, el a rămas pentru mine aceeași persoană caldă, umană și dătătoare de încredere. Mi se pare aproape de neconceput pentru lumea sălbatică de azi existența aproape contemporană a unui Om cu o asemenea deschidere, familiaritate și lipsă de interese meschine: tot ceea ce a dăruit a fost din simpla bucurie a comuniunii, neașteptând niciodată nimic în schimb. Mi-l amintesc prin toate locurile pe care le-a marcat prin prezența lui: curtea Casei „Baiulescu”, treptele și holurile Liceului „Șaguna”, camera plină de manuscrise de la parterul Inspectoratului Școlar, biroul de la Consiliul Județean și, înainte de plecarea mea la facultate, chiar poziția de director a Centrului Cultural „Reduta”. Peste tot pe unde a activat, domnul Topolog și-a pus amprenta asupra instituției și, mai ales, a oamenilor cu care a lucrat.
Singurul meu regret e că nu l-am avut, din păcate, niciodată profesor la clasă, dar am avut, totuși, norocul să asist la o singură oră de Literatură Universală pe care a predat-o unor colegi liceeni pe vremea când eu eram încă la gimnaziu, în anul în care Colegiul „Șaguna” se afla în exil la „Tractorul” din cauza reparațiilor la clădirea sa istorică din centrul orașului. Cu atât mai mult cu cât nu mi-a fost profesor sau diriginte, consider că purtarea de grijă a domnului Topolog asupra mea a fost un dar rar cu care m-a binecuvântat Providența.
Dacă ar fi să-l caracterizez într-o singură propoziție pe Omul de cultură, mentorul, dascălul, directorul, scriitorul, prietenul și pasionatul povestitor Ion Popescu-Topolog, aș spune că el a fost pentru Brașov – cu atât mai mult cu cât nu era ardelean de origine – întruchiparea vie a expresiei „Omul sfințește locul”. Așa îl voi păstra mereu în amintirea mea și sper ca și eu, la rândul meu, să pot cândva să fac la fel de mult bine pentru mai tinerii mei colegi de drum cât mi-a făcut mie „Topo”. Veșnica lui pomenire!” – Vlad Pârău. (articolul continuă sub foto)
Date biografice
Ion Popescu Topolog (pseudonim al lui Ion D. Popescu) s-a născut la 27 decembrie 1933, în satul Berislăveşti, comuna Scăueni, judeţul Vâlcea. Este fiul Floarei (născută Diaconu) şi al lui Dumitru Popescu, ambii părinţi fiind ţărani. Frecventează şcoala primară în satul natal, apoi este elev al Şcolii Normale de Băieţi „Andrei Şaguna” din Sibiu, pe care o absolvă în anul 1952, după care urmează cursurile Facultăţii de Filologie-Istorie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, pe care o absolvă în anul 1956, cu rezultate foarte bune. Încă din anii de studenţie de la Cluj, publică scrieri literare în ziarul „Făclia”, revistele „Steaua” şi „Tribuna”, luându-şi pseudominul de Ion Topolog.
După licenţă, lucrează în continare la „Făclia”, iar după câteva luni este angajat profesor de Limba şi Literatura Română la Liceul „Şt. O. Iosif” din Rupea.
Între anii 1960 şi 1962, este, succesiv, sufleur şi secretar literar-muzical la Teatrul Muzical „Gheorghe Dima” din Braşov, dar revine în învăţământ, între 1962-1999, ca profesor la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov, unde, din 1991 până în 1996, este director. Îndrumă revista şcolară „Muguri” şi contribuie la realizarea unui anuar al liceului. Între 1996-2001, este profesor de Literatură Universală şi Istoria Artei la clasele umaniste ale aceluiaşi colegiu național.
În 1996 este profesor-colaborator al Facultăţii de Filologie Braşov, Curs de Estetică pentru anul IV de studii. Coordonează Cenaclul literar „Astra”, între anii 1968 şi 1987. În 1996 întemeiază Editura „Dealul Melcilor”, iar în 1998 devine director fondator al editurii şi revistei cu acelaşi nume.
După 1994 este lector la Facultatea de Filologie a Universităţii din Braşov, iar din 2002 până în 2004, lector la Facultatea de Jurnalism a Universităţii Româno-Canadiene. (Continuarea biografiei poate fi citită pe pagina web 7-zile.com)
De interes, pe aceeași temă: