27 martie / 9 aprilie 1918: Basarabia în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră și Cernăuți, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa, România
La data de 27 martie (stil vechi) / 9 aprilie 1918 (stil nou), Sfatul Țării (adunarea parlamentară reprezentativă de la Chișinău) a votat Unirea Moldovei dintre Prut, Nistru, Dunăre și Mare (Basarabia) cu Regatul României.
„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară Republica Democrată Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria (care administrase până la 1918 întreaga Bucovină – n.r.), ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și a dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa, România”, se arăta în rezoluția Sfatului Țării, votată de majoritatea deputaților, reprezentanți ai tuturor etniilor ( 86 de voturi pentru, 3 voturi împotrivă, 36 de abțineri + 13 absențe; altfel spus, 86 de atitudini pro și 52 împotrivă).
Actul de la 9 aprilie 1918 (s.n.) a fost încununarea unui proces mai îndelungat, cristalizat spre finele Primului Război Mondial și pe reacția popoarelor din componența Imperiului Țarist la dezagregarea acestuia în urma Revoluțiilor Ruse din 1917, soldate cu victoria bolșevicilor și zorii noului imperiu, viitoarea URSS. Astfel, unele popoare au decis să iasă din constructul federativ rusesc (cazul românilor basarabeni), iar altele au decis sau au fost forțate să rămână părtașe (cazul ucrainenilor și al altora).
În teritoriul dintre Prut și Nistru, mișcarea națională s-a coagulat în jurul Partidului Național Moldovenesc (format în aprilie 1917), condus de Vasile Stroescu, ce milita pentru autonomia acestui teritoriu, folosirea limbii române în administrație și în școală, libertatea presei. Mișcarea de emancipare națională era susținută de largi categorii socio-profesionale: intelectuali, preoți, militari, țărani, meseriași, studenți ș.a.
Începând cu aprilie 1917, în Chișinău și în celelalte centre urbane s-a trecut la organizarea unor întruniri la care se discuta despre atitudinea ce trebuia luată în noul context determinat de Revoluția Rusă. Ideile fundamentale erau obținerea autonomiei, menținerea ordinii, alegerea unor organe reprezentative ale populației românești, înfăptuirea reformelor economico-sociale: la întrunirea delegaților cooperativelor sătești (aprilie 1917) s-a solicitat autonomia administrativă, religioasă, școlară și economică pentru Basarabia; cu ocazia Marii Adunări de la Odesa din 18 aprilie / 1 mai 1917, la care au participat peste 10.000 de militari români, precum și numeroși profesori, preoți și studenți, s-a hotărât formarea „cohortelor ostășești” pentru menținerea ordinii publice, tulburate de trupele rusești aflate în dezagregare și bolșevizare; congresul preoțimii, organizat la Chișinău pe 19 aprilie / 2 mai – 20 aprilie / 3 mai 1917 a solicitat formarea unui „Înalt for cu atribuții legislative și executive”; dascălii basarabeni cereau introducerea alfabetului latin în școală.
Dacă în primăvara anului 1917 predomina ideea de autonomie a Basarabiei în cadrul statului federativ rus (atitudine determinată de teama de Rusia și de urmările în planul mentalității produse de îndelungata stăpânire țaristă, începută la 1812), treptat, sub impulsul unui puternic proces de redeșteptare națională, a devenit predominantă aspirația unirii cu Regatul României.
Procesul de redeșteptare națională a fost încurajat de diverși factori: rolul mobilizator al gazetei „Cuvânt moldovenesc”, care-i chema pe basarabeni la „deșteptare din somnul de moarte”; hotărârea voluntarilor ardeleni și bucovineni de a lupta în Armata Română pentru înfăptuirea Marii Uniri (manifestul de la Darnița, aprilie 1917); contribuția intelectualilor din Ardeal, Bucovina și vechiul Regat (refugiați în Basarabia) la tipărirea unor cărți și abecedare în limba română, organizarea cercurilor de istorie, geografie și cântec românesc, editarea ziarului „Ardealul” sub redacția lui Onisifor Ghibu (octombrie 1917); întâlnirile soldaților basarabeni cu românii din celelalte teritorii pe front, în spitalele de răniți, în lagărele de prizonieri.
În vara anului 1917, Partidul Național Moldovenesc s-a străduit să dea coerență acțiunilor populației dintre Prut și Nistru și să apere Basarabia atât de pretențiile naționaliștilor ucraineni, care ar fi vrut s-o integreze într-o Ucraină independentă, cât și de cele ale bolșevicilor ruși, de câștigare a norodului de partea revoluției proletare și ancorare a provinciei românești în sfera de influență a Moscovei.
În acest context, la 25 septembrie / 8 octombrie 1917 a avut loc Congresul ostașilor moldoveni, care a proclamat autonomia Basarabiei și alegerea unei adunări reprezentative, numite Sfatul Țării. În decembrie 1917, Sfatul Țării (prezidat de Ion Inculeț), reprezentând structura etnică a provinciei (150 de deputați, dintre care 70% români și 30% aparținând minorităților etnice), a proclamat Republica Democratică Moldovenească (Basarabia). Puterea executivă era exercitată de Consiliul Director condus de Pantelimon Erhan. În fața dezordinilor provocate de soldații ruși ce se retrăgeau de pe front, Consiliul Director de la Chișinău a cerut sprijinul Guvernului României, refugiat la Iași în acea perioadă. Răspunzând acestei solicitări, Armata Română a intrat în Basarabia, punându-se la dispoziția Sfatului Țării. La 24 ianuarie / 6 februarie 1918, Sfatul Țării a proclamat independența Republicii Democratice Moldovenești față de Rusia. La 27 martie / 9 aprilie 1918, deputații de la Chișinău au votat Unirea cu Regatul României (86 de voturi pentru, 3 împotrivă, 36 abțineri, iar 13 deputați au absentat).
În Actul citit de deputatul Ion Buzdugan erau formulate „bazele” pe care se realiza Unirea: Sfatul Țării urma să funcționeze până la înfăptuirea Reformei Agrare; Basarabia își păstra autonomia provincială; drepturile minorităților trebuiau respectate; această provincie era reprezentată în Consiliul de Miniștri de doi miniștri fără portofoliu, iar în Parlamentul României de un număr de deputați proporțional cu totalul populației din acest teritoriu; erau garantate drepturile și libertățile cetățenești.
La 10 / 22 decembrie 1918, Sfatul Țării a declarat Unirea necondiționată a Basarabiei cu Patria-Mamă. Importanța actului început la 27 martie / 9 aprilie 1918 la Chișinău este aceea că a deschis drumul către unirile succesive ale tuturor provinciilor românești cu Țara (aveau să facă același lucru Bucovina la 28 noiembrie 1918 și Ardealul la 1 Decembrie 1918). Practic, Reîntregirea României, definitivată la Alba Iulia pe 1 Decembrie 1918, a fost declanșată de actul curajos de pe 9 Aprilie de la Chișinău (stil nou).
Sursa: „Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi„, coord. Ioan Scurtu, colab. Marian Curculescu, Constantin Dincă, Aurel Constantin Soare, ed. PETRION, București, 2000, paginile 151 – 153.
Eu credeam că noi dorim Unirea, doar că ei n-o consimt! (au avut referendum despre Reunificare cu România mai demult și a câștigat partida „independenței” moldoveniste)