Corigent la Limba Română din cauză că era mai fustangiu decât profesorul. Cronică de carte: Ion Minulescu
Ce să fac mai bine într-o primăvară ploioasă ca un sfârşit de octombrie decât să plonjez în fotoliu şi să îmi regăsesc prieteni vechi precum cărţile? Pentru că l-am redescoperit recent pe Ion Minulescu în ipostaza lui de poet, am continuat să mă delectez şi cu bucăţile lui de proză. „Corigent la Limba Română” este romanul (sau jurnalul autobiografic?) minulescian pe care l-am primit cadou de la naşii mei pe vremea când eram licean. Fiind însă un volum post-nouăzecist, s-a întâmplat să aibă un defect care m-a făcut să abandonez lectura: la un moment dat se repeta un calup de pagini, lipsind în schimb restul de pagini care ar fi trebuit să curgă în continuare. Decât să citesc o carte incompletă, mai bine am lăsat-o deoparte. Nu că eram pretenţios, dar chiar voiam să nu pierd nimic din acţiunea care mă captivase şi despre personajele pe care le îndrăgisem. Câţiva ani mai târziu, când eram deja student, am avut o altă tentativă de a citi cartea în format PDF de pe un laptop care nu scala paginile, astfel că din nou am abandonat lectura după un timp. În fine, ieri căutam o carte care pur şi simplu intrase în pământ şi, în timp ce luasem la puricat biblioteca, numai ce-mi alunecă de pe raft volumul „Corigent la Limba Română”, cumpărat cândva de la taraba anticarului Doru din piaţa teatrului sibian. Îmi zic că e un semn, cauţi ceva şi găseşti altceva, în mod sigur cartea care nu-mi apărea se ascundea de mine, iar asta de Minulescu mă căuta din proprie iniţiativă. Sunt absolut convins că va apărea şi cealaltă, dar cu siguranţă mă va căuta ea atunci când eu o voi fi uitat!
Aşadar, „Corigent la Limba Română”, o carte la a treia lectură, de data asta completă. Mi-a luat o seară şi o dimineaţă să-i epuizez cele circa 220 de pagini. Cum spuneam, e foarte captivantă, ajungi să n-o mai laşi din mână, reprezintă o autoficţiune sau o autobiografie a elevului, studentului şi junelui intelectual Minulescu. Nu m-am lămurit încă dacă a scris-o ca pe un jurnal sau ca pe o fabulaţie, prin urmare nu mă voi referi la Ion Minulescu, ci la personajul-narator care povesteşte la persoana întâi, timpul trecut. Cu toate că criticul și istoricul literar George Călinescu descrie lucrarea ca „interesantă şi ca document”. Document biografic minulescian sau frescă socială a Regatului României de la sfârşitul secolului al XIX-lea? Nu ni se precizează clar. Eu l-aş defini ca pe un roman erotic sau ca pe o cronică a ratării unui personaj foarte talentat, putred de egoist, care se minte pe sine în acelaşi timp în care se ruinează. Calitatea operei rezidă în fresca socială pe care o face statului român incipient, proaspăt ieşit din Războiul de Independenţă, precum şi societăţii corupte şi bârfitoare, dar caragialesc vesele din târgurile de provincie şi capitală. Un alt merit al acestei cărţi sunt autoironiile care alternează cu introspecţii filosofice şi descrieri poetice asemănătoare întrucâtva cu cele din romanele lui Ionel Teodoreanu. În schimb, deşi primele capitole sunt mai dense şi te fac să trăieşti cu sufletul la gură situaţiile, ba chiar să te ataşezi de unele personaje, în partea a doua, când personajul-narator pleacă din ţară, relatările devin episodice, iar relaţiile interumane, schematice. Spre final ai impresia că personajele secundare sunt pur şi simplu abandonate, fapt care pentru un roman ar fi impardonabil, dar, pentru un jurnal subiectiv, care urmăreşte întâmplările aşa cum le aduce cursul vieţii, pare a fi mai în logica lucrurilor. În calitate de consumator de literatură, însă, nu-l pot ierta pe Minulescu pentru felul cum îşi încheie cartea, cu o totală lipsă de respect pentru satisfacerea curiozităţii cititorului-companion, care e lăsat în plata Domnului la fel ca majoritatea personajelor în afara celui principal. Acesta din urmă primeşte la final o ofertă susceptibilă să-i normalizeze viaţa sau, dimpotrivă, să i-o încurce şi mai tare – dar cititorilor le place să se amăgească cu speranţa unui happy-end! Senzaţia e, însă, că Minulescu galopează prin ultimele capitole cu graba unui autor hăituit de editor să predea manuscrisul la tipar sau, mai rău, cu dibăcia unui penitent care vrea să fenteze finalul spovedaniei. Oricum ar fi, pentru mine, unul, finalul nu încununează opera, ci naratorul şerpuieşte printre întâmplări din ce în ce mai sporadice pentru a lăsa finalul deschis, dar fără închiderea prealabilă a trecutului. Impresia pentru cititor e aceea a unui turist lăsat în câmp de un taximetrist care ar fi trebuit să-i facă turul oraşului şi al împrejurimilor.
Revenind la cadoul făcut de naşii mei, mă încumet să opinez că volumul respectiv nu s-ar cădea să fie dăruit unui băiat prea tânăr, care nu şi-a pierdut încă „inocenţa”, pentru că îi va da multe idei despre cum să şi-o piardă mai repede. Totodată, nu e un roman pentru femei, decât dacă eventualele cititoare au trecut deja de vârsta idealismului sau doresc să fie „ajutate” să dispreţuiască definitiv specia masculină. Inutil să adaug faptul că nu toţi bărbaţii sunt nişte tauri comunali care consideră femeile obiectul unor plăceri pasagere sau perene, dar în orice caz dispensabile / interschimbabile. „Corigent la Limba Română”, în ciuda pudorii specifice perioadei Belle Epoque, poate lăsa în rezumat impresia că (mai) toţi bărbaţii sunt nişte porci în călduri şi (mai) toate femeile sunt nişte cârpe interesate de „iubire” în forma ei monetizabilă. Desigur, problema e mai mult în mintea personajului-narator masculin, un tip cu vădite complexe de superioritate mascate sub pretenţia de scriitor şi ocupaţia de „prădător”, cheltuitor fără ţintă a averii părinteşti şi care recunoaşte senin că nu cunoaşte nici un alt mod de a aborda o femeie în afară de tentativa de a o seduce. Astfel, începând din clasa a şasea şi până la facultate, el „topeşte” toate femeile care îi ies în cale şi cedează „farmecelor” lui, de la o slujnică tuciurie dar talentată (Margareta) din casa maică-sii din Piteşti şi până la verişoara lui măritată din Slatina (Steluţa), fetele lui Madam Gutuie de la stabilimentul de pe „Strada Libertăţii” din Piteşti, tânăra soţie a căpitanului Ceauşoglu, Kety, cu casă în centru, dar lăsată mai mereu singură de un bărbat prea des plecat în misiuni, spălătoreasa Mary a pensionului bucureştean unde e trimis după corigenţă, Lizica, sora lui Cotan, cel mai devotat coleg de bancă din gimnaziul piteştean, cu care are o aventură la Paris unde ar fi trebuit să studieze Dreptul (dar toacă banii părinţilor pe o viaţă nocturnă prea puţin studioasă) şi, în fine, doamna Wendy, soţia bancherului american Woods, care călătoreşte singură cu trenul spre Milano, unde studiază pe viu sculptura şi pe înserate plăcerile carnale, în speranţa acumulării cunoştinţelor necesare plămădirii unei statui ecvestre a lui George Washington la întoarcerea în SUA, unde nu ştiu ce municipalitate lansase un foarte bănos concurs de proiecte cu această finalitate. Cam ăsta ar fi pe scurt „body count”-ul (de la Mircea Badea citire) personajului-narator în decurs de câţiva ani – şi sper că nu am omis pe cineva! Singura relaţie de durată va fi cu Kety, care se chiar îndrăgosteşte temeinic de junele nestatornic, însă el pare a o abandona temporar când pleacă în Franţa / Italia şi definitiv la final, când dă de înţeles că s-ar muta în Dobrogea pentru un angajament profesional, primul din viaţa lui, boemă până atunci.
Întâmplările îi au ca protagonişti pe narator şi pe colegii lui de bancă / şcoală de la gimnaziul piteştean, alte personaje secundare şi câţiva membri ai familiei personajului-narator. Un fel de saga personală pe care n-am s-o detaliez aici, vă las (ne)plăcerea s-o citiţi voi singuri. Ca să nu mai dezvălui prea multe din firul epic, mă voi mulţumi să explic titlul: de ce „Corigent la Limba Română”? În ciuda comportamentului său tumultuos, personajul principal nu este nicidecum nedotat intelectual – manifestând chiar veleităţi scriitoriceşti precoci -, ci cade victima persecuţiei profesorului său de Română, un ins orgolios şi, se pare, gelos pe faptul că îşi surprinsese elevul în ipostaze intime cu nevasta căpitanului, de odaia căreia nici dascălul nu părea străin. Ocazia răzbunării se iveşte la un examen dat în clasă, unde novicele îşi permite o interpretare originală, dar bine argumentată, a poeziei patriotice „Umbra lui Mircea – La Cozia” (de Grigore Alexandrescu), moment numai bun pentru dascălul „idolatru” de a-l scoate afară pe „blasfemiator” şi de a-i provoca, ulterior, corigenţa, nedându-i nici mai apoi şansa de a trece clasa, în ciuda capacităţilor lui intelectuale reale. Nenorocirea îl va determina pe elev, sprijinit de familie, să părăsească Piteştiul pentru a se înscrie la o şcoală-internat privată din Bucureşti, la care va avea posibilitatea de a promova doi ani şcolari într-unul singur, spre a nu rămâne în urma foştilor săi colegi din oraşul natal. Cum, după bacalaureat, vechii lui camarazi se îndreaptă spre Capitală pentru facultate, junele deja încrezător în sine şi sătul de Bucureşti se hotărăşte să urmeze Dreptul la Paris. Dar noua cetate a deliciilor (combinată cu firea lui instabilă, bipolară) îl va face să piardă nu un an faţă de colegii lui rămaşi în ţară, ci chiar mai mulţi ani, precum şi contactul cu lumea mică şi bârfitoare din sânul căreia pare să se fi desprins pentru totdeauna, inclusiv după repatrierea lui odată cu epuizarea averii părinteşti.