27 iulie: Sfântul Mare Mucenic și Vindecător Pantelimon. La mulți ani celor care îi poartă numele!

Sfântul Pantelimon, al cărui nume înseamnă „întru tot milostiv”, a pătimit și a murit pentru credința în Iisus Hristos în timpul domniei împăratului Maximian, mare apărător al păgânismului și persecutor al creștinilor. Sfântul doctor era originar din cetatea Nicomidiei, din provincia romană Bitinia din nord-vestul Asiei Mici (în Turcia de astăzi). El se trăgea dintr-o familie mixtă: tatăl lui, Evstorghie, era un fervent închinător la idoli, însă mama lui, Euvula, era creștină.

La naștere, i-au pus inițial numele de Pantoleon – „cu totul leu” -, dorindu-i să crească mare și curajos precum un leu, însă, mai apoi, i-au schimbat numele în Pantelimon – „întru tot milostiv” -, pentru că, învățând el tainele medicinii, a arătat milă față de bolnavii cei săraci, vindecându-i fără de plată, dar și față de săracii care nu erau bolnavi, ci doar nevoiași, cărora le împărțea cu dărnicie din averile părintești sau din câștigurile sale. O trăsătură de bază pentru mulți sfinți creștini este pornirea către milostenie, Sfântului Pantelimon adăugându-i-se și știința medicală, pe care o practica fără a lua bani de la pacienții săraci. https://bibleatlas.org/bithynia.htm

Câtă vreme a fost copil, a fost crescut și educat de mama lui în buna credință creștină, ca să cunoască pe Unul și adevăratul Dumnezeu, Care este în ceruri, pe Domnul nostru Iisus Hristos; să-I placă Lui cu lucruri bune, să creadă într-Insul și să se abată de la închinarea idolilor celor mulți, practicată de tatăl lui. Deci copilul lua aminte la învățătura mamei sale și cunoștea în parte pe Adevăratul Dumnezeu, atât cât putea înțelege în anii copilăriei. Însă, din păcate, Euvula muri de tânără, cât încă fiul ei era mic copil, neapucând să-l crească până la vârsta și înțelegerea cea desăvârșită. După mutarea ei la Domnul, copilul a mers lesne pe urma rătăcirii tatălui său, fiind dus adeseori de el la idoli și învățându-se cu păgânătatea lor.

Parte din cultura păgână era și educația științifică și filosofică, astfel încât Evstorghie l-a dat pe copil mai întâi să studieze gramatica, apoi filosofia și, în cele din urmă, știința medicală, pe care a deprins-o ucenicind pe lângă Eufrosin, un celebru doctor păgân, cu mare trecere inclusiv la curtea imperială. Pantelimon s-a arătat foarte dornic de învățătură și a deprins în scurt timp și cu mare ușurință meșteșugul doftoricesc, depășindu-i pe cei de o vârstă cu el și aproape asemănându-se cu dascălul său. A ajuns iubit de toți pentru înțelepciunea sa, purtându-se și vorbind frumos cu toată lumea și fiind, pe deasupra, și frumos la chip. Astfel încât l-a remarcat până și însuși împăratul Maximian, care locuia în acea vreme în cetatea Nicomidia, unde venise pentru a-i persecuta pe creștini, și la praznicul Nașterii lui Hristos, a ars în biserică douăzeci de mii de sfinți mucenici (care sunt pomeniți la 28 decembrie), iar pe Sfântul Antim episcopul (care este pomenit la 3 septembrie) și pe mulți alții i-a omorât în urma a felurite și groaznice torturi.

Cum doctorul Eufrosin, pe lângă care ucenicea Pantoleon înainte de convertirea sa la creștinism, era mereu prezent cu leacuri și doftorii pe la curtea și printre oamenii păgânului Maximian, uneori dascălul își lua cu sine și pe ucenicul cel silitor, astfel încât împăratul l-a remarcat pe acesta și, întrebându-l de unde este și al cui fiu este și aflându-i toată situația și i-a poruncit învățătorului să-l învețe pe copil bine toată știința medicală, vrând să-l aibă pe lângă sine ca slujitor.

În vremea aceea, era în Nicomidia un preot bătrân, pe nume Ermolae, care se ascundea de persecuțiile păgânilor, împreună cu puțini creștini, într-o casă oarecare, mică și neștiută. Întâmplarea face că drumul lui Pantoleon de la casa sa la cea a dascălului Eufrosin trecea pe lângă umila casă a preotului, care, privind pe fereastră, îl tot vedea pe tânăr ducându-se și venind pe același drum. Dându-și seama după chip că era un om bun și cunoscând cu duhul că va fi vas ales al lui Dumnezeu, i-a ieșit o dată în cale și l-a poftit să-i treacă pragul casei, unde l-a întrebat de neam, de părinți, de credință și de întreaga lui viață.

Tânărul i-a răspuns că mama lui, care murise, era creștină, iar tatăl lui, rămas în viață, trăia după credința grecilor antici, venerându-i pe zei și silindu-l și pe el să îi calce pe urme, ba, mai mult, să ajungă în anturajul împăratului păgân, când va fi deprins de la magistrul său învățătura lui Asclipie, a lui Hipocrate și a lui Galen, avea promisiunea că va putea să vindece cu ușurință toate bolile oamenilor.

Atunci Sfântul Ermolae, luând pricină spre vorba cea de folos, a început a semăna în inima tânărului, ca într-un pământ fertil, sămânța cea bună a cuvintelor lui Dumnezeu. Deci i-a zis: „Cre-de-mă pe mine, tinere, că învățăturile și meșteșugurile lui Asclipie, Hipocrate și Galen sunt mici și puțin pot să ajute celor ce lucrează cu ele! Incă și zeii pe care îi cinstesc împăratul Maximian, tatăl tău și ceilalți elini sunt neputincioși, fiind povești și înșelăciuni ale celor cu minte puțină. Iar adevărat și Atotputernic Dumnezeu este Unul Iisus Hristos, în Care de vei crede, apoi, numai cu chemarea Preacinstitului Său nume, vei putea tămădui toate bolile! Pentru că Acela orbii a luminat, pe leproși i-a curățit, morților le-a dăruit viață, iar pe diavolii care sunt cinstiți de elini ca „zei” i-a izgonit din oameni cu puterea cuvântului.

Dar nu numai singur Hristos, ci și hainele Lui erau dătătoare de vindecări. Pentru că o femeie, fiind bolnavă de curgerea sângelui de 12 ani, numai cât s-a atins de marginea hainelor Lui, îndată s-a tămăduit. Dar cine poate să spună cu de-amănuntul toate lucrurile Lui cele minunate? Căci precum nu este cu putință a număra stelele cerului, nisipul mării și picăturile de ploaie, tot așa nu se pot spune nici minunile și măririle lui Dumnezeu. El este și acum ajutător tare robilor Săi, că mângâie pe cei mâhniți, vindecă pe cei bolnavi, izbăvește din primejdii și scoate din toate răutățile potrivnice, neașteptând să fie rugat de cineva; ci întâmpinând mai înainte de rugăciune și chiar de pornirea inimii! El dă celor ce-L iubesc pe El putere să facă unele ca acestea, încă le dăruiește și mai mari faceri de minuni, iar la urmă le dă lor desăvârșit viață fără de sfârșit, întru slava cea veșnică a împărăției cerurilor”.

Pantoleon asculta cu atenție și plăcere cuvintele preotului Ermolae și, punându-le la inimă și adâncindu-le cu mintea, a recunoscut: „Eu pe acestea de multe ori le-am auzit de la mama mea și am văzut-o adeseori rugându-se și chemând pe acel Dumnezeu, de Care tu vorbești”.

De atunci, Pantoleon a început să poposească zilnic pe la sfântul bătrân, în drumul lui spre dascălul Eufrosin, precum și la întoarcere, neducându-se acasă fără a-l vizita pe noul său învățător, de la care primea cuvinte folositoare de suflet.

Într-o zi, după ce a plecat de la doftorul păgân și îndreptându-se spre casa preotului Ermolae, abătându-se puțin din drum, i s-a întâmplat să întâlnească un copil mort, ce tocmai fusese mușcat de o viperă mare, aflată încă în apropiere. Șocat de această situație și dorindu-și să-l salveze pe micuț, dar neștiind cum, tânărul Pantoleon s-a gândit: „Acum mi se cade mie să încerc să aflu dacă sunt adevărate cele grăite de bătrânul Ermolae”. Și, căutând spre cer, a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, măcar că nu sunt vrednic a Te chema, însă de voiești ca să fiu robul Tău, arată-Ți puterea Ta și fă ca, întru numele Tău, pruncul acesta să învie, iar vipera să moară!”. Atunci, pe dată, copilul s-a sculat ca dintr-un somn adânc, iar vipera de lângă el a crăpat în două și a rămas moartă. Pantoleon, văzând această minune săvârșită prin simpla invocare a numelui lui Iisus Hristos și cu puterea Celui-de-Sus, a fost impresionat până peste poate, acesta fiind momentul în care a crezut pe deplin în Adevăratul Dumnezeu.

A alergat degrabă la preotul Ermolae pentru a-i istorisi cele întâmplate și, căzând la picioarele lui, l-a rugat să îl boteze și pe el în numele Sfintei Treimi. După ce sfântul a mers împreună cu ucenicul să-i arate vipera moartă și pe pruncul înviat, au slăvit cu toții pe Dumnezeu, mulțumind pentru minunea petrecută spre luminarea lui Pantoleon. Întorși la casa preotului, acesta l-a botezat pe tânăr în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh și i-a dat numele de Pantelimon. Apoi, săvârșind Sfânta Liturghie acasă, în camera cea mai dinăuntru, l-a împărtășit pe tânăr cu dumnezeieștile Taine, cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.

După primirea Sfântului Botez, Pantelimon a petrecut lângă preotul Ermolae șapte zile, învățând dumnezeieștile cuvinte care i se grăiau prin gura bătrânului. Deci, adăpându-se ca dintr-un izvor cu apă vie, și-a pregătit sufletul spre îmbelșugarea roadelor duhovnicești cu darul lui Hristos.

Iar din a opta zi, s-a întors la casa tatălui său, fără a-i mărturisi convertirea sa la creștinism, ci spunându-i că a fost alături de dascălul său la palatul împărătesc pentru a vindeca și veghea un bolnav. Însă aici îl numea dascăl pe preotul Ermolae, împărat pe Iisus Hristos, palat Biserica și bolnav, sufletul său dinainte de a fi botezat. Cu toate că nu i-a descoperit pe față părintelui său că el a devenit slujitor al adevăratului Dumnezeu, a început a-l convinge din ce în ce mai mult pe acesta să nu se mai închine zeilor mincinoși, lucru pe care l-a reușit în mare parte, dar fără a-i schimba acestuia, deocamdată, și credința.

Umplându-se de darul lui Dumnezeu, fericitul Pantoleon a reușit să redea în mod minunat vederea unui orb în numele lui Iisus Hristos, fără a apela la tratament medical omenesc – pe care, de altfel, orbul îl primise în multe feluri de la nenumărați doctori – inclusiv de la Eufrosin, dascălul lui Pantoleon -, însă nereușind să-și redobândească vederea, ba chiar pierzând-o și pe cea puțină pe care o mai avea. Sfântul i-a zis: „Dacă toată averea ai dat-o acelor doctori de la care n-ai avut folos, apoi de vei primi tămăduire de la mine și de vei vedea, ce-mi vei da mie?”. Orbul a răspuns: „Cea mai de pe urmă rămășiță care o am, ți-o voi da negreșit”. Sfântul a zis: „Darul vederii luminii ți-l va da Tatăl luminilor, Dumnezeul cel adevărat, prin mine, nevrednicul robul Său. Iar tu, ceea ce-mi făgăduiești, să nu-mi dai mie, ci să împarți la săraci”.

După aceea, s-a atins cu degetul de ochii orbului, zicând: „În numele Domnului meu Iisus Hristos, Care a luminat pe cei orbi, caută și vezi!”. Atunci îndată s-au deschis ochii orbului și a văzut. Din acel ceas, chiar și Evstorghie, tatăl lui Pantoleon, care era de față, a crezut în Iisus Hristos, împreună cu nevăzătorul care și-a redobândit vederea, și au fost botezați de Sfântul Ermolae, preotul. Din acel moment s-au umplut de mare bucurie duhovnicească, pentru darul și puterea lui Hristos.

Atunci Evstorghie a început a sfărâma toți idolii care erau în casa lui, iar la acel lucru îl ajuta și fiul său, Sfântul Pantoleon, și zdrobindu-i, i-a aruncat într-o groapă adâncă și i-a acoperit cu pământ. După aceea, Evstorghie mai trăind puțină vreme, s-a mutat la Domnul. Deci Pantoleon, rămânând moștenitor al bogatei averi părintești, a dăruit libertate robilor și roabelor sale, dându-le multe daruri, iar bogăția a început a o împărți celor nevoiași: săracilor, scăpătaților, văduvelor și sărmanilor. Și vizita închisorile, cercetând pe toți cei ce pătimeau în lanțuri, pe care îi mângâia cu doctoriile și cu alte daruri trebuincioase. Și era doctor nu numai de răni, ci și de sărăciile omenești, căci toți primeau de la dânsul milostenie îndestulată. Iar la vindecări îl ajuta mai ales darul lui Dumnezeu, căci i se dăduse de sus darul tămăduirilor, și nu atât tămăduia cu doctoriile cele cumpărate, pe cât cu chemarea numelui lui Iisus Hristos.

Atunci Pantoleon s-a arătat că este Pantelimon, adică „întru tot milostiv”, prin nume și cu fapta, arătând la toți milă și nelăsând pe nimeni să plece de la el nemângâiat. Căci celor lipsiți le dădea daruri fără plată, iar pe bolnavi îi vindeca. Deci era lăudat în popor numele doctorului celui milostiv și fără de plată, iar ceilalți doctori erau defăimați și luați în râs. Din această pricină, multă ură și vrajbă s-a ridicat de la doctori împotriva sfântului, încă din vremea în care a fost tămăduit acel orb pomenit mai sus. Și aceasta a început astfel, că umblând orbul cel vindecat prin cetate, doctorii la care apelase mai demult și care îl cunoșteau, dar nu reușiseră să-l ajute, l-au întrebat cine e cel care i-a redat vederea. Iar el a răspuns că Pantelimon. Iar acei doctori, știind despre el că este ucenic al lui Eufrosin, ziceau: „Mare este ucenicul marelui dascăl!”. Dar ei nu cunoșteau puterea lui Hristos, care lucra prin Pantelimon. Deci, chiar dacă în necunoștință de cauză, ei au mărturisit adevărul, că Pantelimon este marele ucenic al Marelui Invățător (Iisus Hristos). Cu toate astea, lauda lor era fățarnică, deoarece în ascuns îl invidiau și căutau pricină ca să-l piardă.

Astfel, medicii rivali, observând că Pantelimon vizita pușcăriile și adeseori vindeca rănile creștinilor persecutați pentru credință de păgânul împărat Maximian, l-au pârât acestuia că se face complice al „hulitorilor zeilor”, cum îi numeau ei pe creștini din cauză că aceștia refuzau să se închine altcuiva decât la Unul Dumnezeu. L-au mai acuzat pe sfânt și „că meșteșugul doctoricesc pe care îl are și tămăduirile pe care le face, nu le socotește ca ale lui Asclipie sau ale vreunui alt zeu, ci ale unui oarecare Iisus Hristos, și, astfel, toți care sunt vindecați cred în Acela”.

Auzind acestea, împăratul a poruncit ca mai întâi să fie găsit și adus înaintea lui pentru a fi cercetat orbul ce fusese vindecat de Pantelimon în numele lui Iisus Hristos. Fiind întrebat despre cum a reușit Pantelimon să facă ceea ce toți ceilalți doctori, inclusiv dascălul său, nu putuseră face, el a mărturisit: „A chemat numele lui Hristos, s-a atins de ochii mei și am văzut îndată!”. Dar, mai mult, fostul orb s-a arătat și apărător al credinței în Iisus Hristos: „O, împărate, socotește tu singur și vezi care doctor este mai bun și mai adevărat: oare Asclipie cu ceilalți zei, care au fost chemați de mulți vreme îndelungată și nimic n-au putut să ajute, sau Iisus Hristos, Care, o dată fiind chemat de Pantelimon, îndată m-a tămăduit?”. La auzul acestor vorbe, împăratul a încercat să-l convingă pe cel vindecat să abandoneze credința în Iisus Hristos și să se întoarcă la păgânism. Cerere înfruntată cu mult curaj de către fostul orb, care a ajuns chiar să-l mustre pe împărat pentru necredința și perseverența lui în amăgire, îndrăzneală care avea să-l coste viața, transformându-l în mucenic sau martir pentru credință. Și fiind tăiat capul bunului mărturisitor al numelui lui Iisus Hristos, acesta s-a dus să vadă față către față, în neînserata lumină cerească, pe Acela pe Care L-a mărturisit pe pământ. Iar Sfântul Pantelimon, răscumpărând trupul lui de la ucigași, l-a îngropat lângă tatăl său.

Chemându-l apoi pe Pantelimon la anchetă, împăratul a încercat mai întâi să-l convingă cu binișorul să se lase de credința în Iisus Hristos și să aducă jertfe în public zeilor panteonului roman. Înfruntându-l curajos și refuzând idolatria, sfântul i-a propus împăratului un pariu: să fie adus un bolnav aflat pe moarte, căruia doctorii nu îi mai pot face nimic. Să fie aduși și slujitorii idolești care să-i cheme pe zeii lor, iar Pantoleon să cheme numele Domnului. Și Dumnezeul aceluia care va reuși să-l vindece pe bolnavul irecuperabil să fie mărturisit ca Dumnezeu adevărat, iar ceilalți să se lepede de zeitatea lor. Zis și făcut. De ochii lumii, împăratul s-a învoit. A fost adus un bolnav „slăbănog de mulți ani, care era nelucrător cu toate mădularele sale, întocmai ca un lemn nesimțitor”. Pe el au încercat să-l vindece mai întâi slujitorii idolești, invocând unul pe Asclipie, altul pe Die, altul pe Artemida și alții, pe alți diavoli. Dar rugăciunile lor nefolosind la nimic, a venit la urmă Pantelimon și a chemat numele Dumnezeului celui adevărat. Și rugându-se sfântul, a luat de mână pe cel slăbănog, zicându-i: „în numele Domnului nostru Iisus Hristos, scoală-te și fii sănătos!”. Și îndată sculându-se slăbănogul, s-a făcut sănătos cu tot trupul și umbla bucurându-se; apoi, luându-și patul, s-a dus la casa sa, întocmai ca slăbănogul din Evanghelie, pe care Însuși Hristos l-a vindecat numai cu cuvântul, spunându-i „ia-ți patul și mergi!”.

Această minune văzând-o mulți din cei ce stăteau de față, au crezut în Iisus Hristos. Iar slujitorii idolești scrâșneau din dinți împotriva creștinului Pantelimon și ziceau către împărat: „Dacă acesta va mai fi viu, jertfele zeilor vor fi zadarnice și vom fi de râs creștinilor! Deci, împărate, dă-l pe el la moarte”. Mâniindu-se împăratul, a uitat de rămășagul făcut, cum că toți vor crede Dumnezeului celui ce-l va fi tămăduit pe slăbănog și, negândindu-se nici la rușinea de a-și încălca promisiunea făcută de față cu atâta lume, i-a poruncit în schimb tot lui Pantelimon să-și renege credința lui și să jertfească zeilor care se dovediseră neputincioși. Sfântul cu atât mai mult n-a ascultat porunca împăratului, știindu-se biruitor asupra lui în rămășagul făcut. Atunci necredinciosul Maximian a ordonat ca Pantelimon să fie supus mai multor feluri de torturi, până când fie va renunța la credința creștină, fie va muri de greutatea chinurilor.

Prima dată, a fost dezbrăcat și spânzurat pe lemn, zdrobindu-i-se trupul cu unghii de fier și fiindu-i arse coastele cu lumânări aprinse. Sfântul a îndurat totul cu bărbăție, rugându-se și mai puternic lui Dumnezeu. Atunci i s-a arătat lui Domnul în chipul preotului Ermolae și i-a zis: „Nu te teme! Eu sunt cu tine!”. Și, minune mare, mâinile călăilor au slăbit și ei s-au făcut ca morți; uneltele de tortură au căzut din mâinile lor, iar lumânările s-au stins. Însă necredinciosul împărat, văzând minunea, și mai tare s-a întărit în necredință: în loc să recunoască puterea Dumnezeului creștinilor, îl acuza în mod mincinos pe sfântul doctor de vrăjitorie, promițându-i și mai mari pedepse.

A doua oară, mucenicul lui Hristos a fost aruncat într-o căldare mare de fier, plină cu plumb încins, în care chinuitorii sperau să i se topească trupul. Rugându-se el cu credință, din nou i s-a arătat Domnul în chipul preotului Ermolae și, luându-l de mână, a intrat alături de el în căldare. Pe dată, focul s-a stins, plumbul s-a răcit, iar mucenicul a rămas viu și nevătămat, cântând slavă lui Dumnezeu. Dar necredinciosul împărat nu se cutremura de o așa mare minune, ci mai mult îl acuza pe sfânt de vrăjitorie.

A treia oară, Pantelimon a fost dus pe o ambarcațiune în largul mării, unde a fost aruncat cu o piatră de moară legată de gât. Și de data aceasta, la rugăciunile lui i s-a arătat Iisus Hristos în chipul preotului Ermolae, iar piatra de la grumajii mucenicului s-a făcut ușoară ca o frunză, care plutea deasupra apei, și mucenicul umbla cu ea ca pe uscat, purtat fiind de mâna Domnului, asemenea Sfântului Petru. Deci a ieșit teafăr la mal, cântând și slăvind pe Dumnezeu, și s-a înfățișat împăratului.

A patra oară, s-a pregătit în afara cetății o mare priveliște, unde sfântul să fie dat spre mâncare unor fiare sălbatice și înfometate. Și de această dată Pantelimon s-a arătat neînduplecat la șantajul lui Maximian, voind ca mai bine să fie mâncat de fiare, decât să trăiască o viață în miniciună și idolatrie. Deci l-au aruncat fiarelor sălbatice, dar Domnul arătându-i-Se și acolo sub asemănarea preotului Ermolae, a închis gurile fiarelor și le-a făcut blânde ca pe niște miei, astfel încât veneau cu bucurie la sfânt, lingându-i picioarele și întrecându-se să-și întindă capul la mâna sfântului, care le mângâia. Iar poporul care privea la acea minune se mira și striga cu glas mare: „Mare este Dumnezeul creștinilor! Eliberat să fie tânărul cel drept și nevinovat!”.

Atunci împăratul, umplându-se de mânie, a trimis ostași cu săbiile scoase împotriva celor ce-L slăveau pe Mântuitorul Iisus Hristos și, omorând pe mulți din popor care au crezut în Dumnezeu, a poruncit să fie ucise și toate fiarele. Iar mucenicul, văzând acest lucru, a strigat, zicând: „Slavă Ție, Hristoase Dumnezeule, că nu numai oamenii, dar și animalele mor pentru Tine!”. Și a plecat împăratul de la priveliște dezamăgit și scos din minți, iar pe mucenic l-a aruncat din nou în temniță. Iar trupurile animalelor omorâte fiind aruncate pe la răspântii, au rămas neatinse de câini sau de păsări prădătoare și nici nu au putrezit, astfel încât împăratul a dat poruncă să fie strânse, aruncate într-o groapă și acoperite cu pământ.

A cincea oară, a fost pregătită o roată înfricoșătoare, plină de fiare ascuțite, lângă care l-au legat pe sfânt și au început a o întoarce (după cum aveau să fie, peste ani, trași pe roată haiducii Horea, Cloșca și Crișan în Transilvania). Dar îndată roata, cu o putere nevăzută, s-a sfărâmat în bucăți, rănind de moarte pe mulți dintre cei ce stăteau împrejur; iar mucenicul s-a coborât întreg și nevătămat. Deci i-a cuprins frica pe toți pentru niște minuni ca acelea, prin care Dumnezeu Se preamărea prin sfântul Său.

Iar împăratul l-a întrebat pe sfântul Pantelimon cine l-a învățat să facă astfel de „farmece”, iar el a spus că acelea nu erau vrăji, ci puterea credinței creștinești, indicându-l pe învățătorul său, preotul Ermolae. Fiind adus bătrânul în fața împăratului, acesta a răspuns că nu trăia singur, ci mai avea alți doi ucenici, pe Ermip și Ermocrat. Fiind cu toții înfățișați la judecată, împăratul s-a prefăcut că ar vrea să-i ierte de pedeapsă, cu condiția ca ei să-l întoarcă pe Pantelimon de la credința creștinească la închinarea idolilor. Dar ei mai tare mărturisindu-L pe Iisus Hristos, și-au întors toată mintea lor spre Dumnezeu și au început a se ruga, ridicându-și ochii spre cer. Atunci li S-a arătat Mântuitorul de sus și îndată s-a cutremurat locul acela, iar un slujitor împărătesc a venit în goana mare de la capiștea idolească să anunțe că toți zeii lor au căzut la pământ și s-au risipit ca praful. Bine-nțeles, o asemenea minune a fost socotită de necredinciosul împărat drept încă o lucrare de „vrăjitorie” a creștinilor, care, astfel, puneau în pericol ordinea și bunurile imperiului.

De aceea, a dat poruncă să-i despartă pe cei patru creștini: pe preotul Ermolae și pe cei doi ucenici, torturându-i cu alte multe chinuri, în cele din urmă i-a omorât prin decapitare, în timp pe Pantelimon l-a închis în temniță. De unde iarăși scoțându-l, împăratul a încercat să-l mintă că, în urma torturilor, cei trei și-ar fi lepădat credința și ar fi acceptat să jertfească zeilor, ceea ce l-a sfătuit și pe Pantelimon să facă. Însă sfântul, cunoscând cu duhul de ce fel de sfârșit s-au învrednicit sfinții, i-a cerut împăratului să-i aducă de față. Când acesta a mințit că i-ar fi trimis în altă cetate să ia plată bogată, Sfântul Pantelimon i-a răspuns: „Iată, chiar fără să vrei, ai spus adevărul, că i-ai trimis de aici, prin sfârșitul cel de moarte, și s-au dus la cetatea cea cerească a lui Hristos, ca să primească asemenea bogății pe care nici un pământean nu le-a văzut pe pământ”.

Deci văzând împăratul că mucenicul nu se pleacă în nici un chip la păgânism, a poruncit să fie rupt în bătaie, după care l-a osândit la moarte prin tăierea capului, iar trupul lui să fie ars în foc. Deci luându-l ostașii, l-au dus afară din cetate cale de o stadie și l-au legat de un măslin, iar călăul, apropiindu-se, l-a lovit pe sfânt cu sabia peste grumaji, însă fierul s-a îndoit ca ceara, iar trupul sfântului n-a fost rănit, pentru că nu-și sfârșise încă rugăciunile. Și rugându-se mucenicul din destul, a venit un glas de sus către dânsul, întărind schimbarea numelui său, căci Domnul l-a numit Pantelimon, în loc de Pantoleon, dându-i lui dar arătat, ca să miluiască pe toți cei ce aleargă la dânsul din toate primejdiile și întristările. Și l-a chemat Domnul pe el la cele cerești, iar sfântul, umplându-se de bucurie, a poruncit ostașilor să-l taie. Iar unul dintre ei s-a apropiat, a ridicat sabia și a tăiat capul mucenicului. Însă, în loc de sânge, a curs lapte. Iar în același ceas, măslinul s-a umplut de roade de la rădăcină până la vârf și mulțimea de popor care a fost de față la tăiere, văzând aceasta, a crezut în Hristos. Iar minunile care se făcuseră le-au spus împăratului și împăratul a poruncit ca îndată să fie tăiat măslinul și, făcut bucăți, să fie ars împreună cu trupul mucenicului. Dar stingându-se focul ca prin miracol, credincioșii au luat din cenușă trupul sfântului, nears de flăcări, și l-au îngropat cu cinste pe moșia lui Adamantie Scolasticul, aflată în apropiere. Și au fost consemnate aceste fapte minunate de Lavrentie, Vasoi și Provian, casnicii mucenicului, spre folosul celor ce citesc și ascultă și spre slava lui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sursa: Doxologia.ro

One thought on “27 iulie: Sfântul Mare Mucenic și Vindecător Pantelimon. La mulți ani celor care îi poartă numele!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *