Laurențiu Cazan are ceva de spus și dincolo de cântecul „Say something”
Laurențiu Cazan, un muzician cât o formație, a participat prin Skype la emisiunea „Poveste Folk” de la Național FM joi, 13 februarie 2025, tocmai de Ziua internațională a Radioului. Autorul cântecului „Say something” a povestit despre începuturile sale în lumea muzicii, la vârsta de 6 ani, când se prefăcea a cânta la chitară pe o vioară, care a fost primul lui instrument muzical. Lucru care avea să-i definească un stil aparte ulterior, când avea să devină și chitarist. El este convins că, la fel ca în cazul învățării limbilor străine, cântatul pe mai multe instrumente face posibilă învățarea mai ușoară a unui nou instrument. Așa se face că omul a devenit și pianist, dar nu numai. Iată câteva dintre destăinuirile lui în dialog cu Lucian Teofil Boar și Dorin Andone (al doilea suplinindu-l de această dată pe Adrian Vascu, absent motivat):
Întors din Olanda în România, lucrează la două albume noi, dintre care unul, pe vinil
„Acum sunt în Buzău cu mama mea. Dacă pe tatăl meu nu-l mai am din 2001, de când a plecat la stele, o am pe mama mea aici. Că toată lumea mă întreabă: nu mai ești în Olanda? Ba da, sunt și în Olanda, sunt și aici, dar, de o perioadă, mai mult aici. Ați observat că foarte mulți artiști au revenit în România? Ce fac eu… nu-mi ajunge timpul, vă spun sincer! Acum sunt într-un home studio, o cameră cu mai multe instrumente, lucrez de dimineața până seara. […] Lucrez la un nou album, de vreun an și ceva, poate doi ani… El e gata, dar nu-i gata fizic. Se numește „Magic”. Nu voi putea să cânt la voi aici din album, pentru că sunt foarte multe piese scrise în engleză, dar unele și în limba română. În schimb, am adus piese de pe albumul ăsta nou, pe care eu l-am mai promovat, le am aici în listă, sunt niște piese instrumentale. Lucrez și la un alt album, problema este că eu nu sunt gata cu el fizic, vreau să fie pus și pe suport de vinil acum.” – Laurențiu Cazan.
Povestea cântecului Noaptea în Vis din repertoriul trupei „Sfinx”
„Povestea, pe scurt: asta e o piesă compusă în 1989, cu puțin timp înainte de a pleca cu trupa „Sfinx” în turneu în Olanda, cu puțin timp înainte de Revoluție. Pe noi ne-a prins Revoluția în Olanda cu Sfinx. Ei, piesa asta am compus-o și vorbeam cu Mișu Cernea: Hai să continuăm așa ceva din spiritul lui Dan Andrei Aldea! De altfel, prima piesă pe care ați difuzat-o voi, „Albastru” se numește, eu o consider un fel de tribut adus celui ce a fost, este și va rămâne geniul muzicii românești, Dan Andrei Aldea, care, de altfel, se identifică foarte mult cu trupa Sfinx. Ei, și Mișu a ascultat piesa, zice: bine, hai să facem textul! I-a trimis piesa sub formă de demo lui Alexandru Andrieș, care este un geniu, a făcut textul ăsta. Eu când l-am ascultat am rămas uimit ce-a putut să îi treacă lui prin cap: „Șapte porumbei dresați, la caleașcă înhămați, bat din aripi și te-aduc lângă patul meu de nuc”. Cum au putut să-i treacă prin minte? Eu, când am auzit, am zis: E minunat ce omul ăsta este! Ei, acolo mai auziți solo-ul de chitară al lui Florin Ochescu, la înregistrare m-a ajutat foarte mult Doru Căplescu – Dumnezeu să-l odihnească! -, acolo cu clapele îl mai auziți și pe Mihai Coman, care mult timp a cântat, după ce a plecat de la Sfinx, și cu Holograf.
Ei, așa a fost piesa! Ea a avut și un parcurs interesant pentru vremurile acelea: A fost interzisă o perioadă la radio pentru că noi acolo amintim de Paradis și Paradisul era un cuvânt interzis pe vremea aia. Și, cum a venit Revoluția, cum au dat piesa asta în heavy rotation, în anii ’90 era foarte des dată [la radio]. Cam asta este povestea cu Noaptea în Vis!” – Laurențiu Cazan. (Articolul continuă sub video)
Prima lui chitară a fost vioara
„Eu am aici și vioara asta sfert cu care am început și vioara întreagă. Eu n-am început să cânt întâi la chitară, de aceea eu cânt [la chitară] cu degetul. Ei, de ce cânt eu așa? Pentru că eu mai întâi am luat vioara și, în loc să cânt așa, am cântat pe ea cum aș fi cântat pe chitara pe care n-o aveam și mi-am dezvoltat eu tehnica asta pur și simplu neintenționat. Dar, dacă așa am cântat la vioară mereu, așa mi-am dezvoltat eu tehnica asta pe care o vedeți și toată lumea se miră de ce cânt eu așa. Acuma, mai este unul în Italia, Matteo Marcusso, care cântă și-așa și-așa.
Băcăuan de la Buzău
Eu la Bacău m-am născut, sunt originar din Buzău, de-aici, din zona Munteniei, și părinții mei au locuit acolo 9 ani sau 10 ani și acolo m-am născut eu, acolo am copilărit și tatăl meu era eroul meu: foarte talentat și la desen, el era cu caricaturile, cu muzica și cu dansul. El m-a învățat să cânt la muzicuță prima dată, deci primul instrument la care am cântat la vârsta de 3 ani a fost muzicuța.
Apoi, la 6 ani m-a dus la școală acolo, la Bacău, la școala de muzică și acolo am învățat concomitent vioara și pianul. Și știți cum e: în momentul în care ai cunoștințe de învățare a unui instrument – cu atât mai mult vioara, despre care se spune că este regina instrumentelor -, poți să înveți și singur [să cânți la un nou instrument, n.r.]. Eu am învățat singur chitara. Sigur, am și ascultat foarte mult, am mai și luat lecții de la unul, de la altul, dar, de fapt, cam tot ce am învățat eu cu tehnica asta a mea neobișnuită se vede că am învățat singur. Ei, apoi și alte instrumente: chitară bass, percuție, știți cum, ele sunt toate aici: cu cât înveți mai multe instrumente, le înveți și pe celelalte, care urmează, mult mai ușor.
Să fii poliglot e mai ușor decât să înveți o singură limbă străină. La fel e și în cazul instrumentelor muzicale!
Și aici le spun copiilor ceva care pare puțin ciudat: dacă înveți doar un singur instrument îl înveți mai greu decât atunci când înveți două – trei instrumente concomitent, simultan! Este valabil și pentru limbile străine. Asta vi-o spun pentru că sunt un iubitor de limbi străine și voi știți cum e cu noi, artiștii, suntem nevoiți să vorbim și alte limbi, mai ales atunci când și cânți cu vocea. Așa e și în cazul limbilor străine, am observat asta: dacă înveți o singură limbă străină, e mai greu! Dar, dacă înveți două – trei în același timp, le înveți mai ușor! E un paradox, dar așa e, asta vă confirm!” – Laurențiu Cazan.
Povestea cântecului Sunetul ploii
Picură ploaia încet peste noi,
Zarea se pierde în nori cenușii.
Vântul se joacă, fugind printre noi,
Frunzele au sclipiri argintii.
Refren :
E un vis, e-o minune,
Să alerg doar cu tine,
Să nu m-ascund de ploaie sau vânt.
Doar într-o clipă, râzând, ai fugit,
Alerg spre tine și-ncerc să te prind.
Iubirea mă cheamă iar la un joc,
Jocul de-a ploaia și-al ploii sărut.
Refren :…
Picură ploaia și vreau s-o ascult,
Mirajul ei să-l simt tot mai mult.
Tainice daruri, ce se-ascund în ea,
Vor fi cu tine și-n inima mea.
Refren :…
Muzică: Laurențiu Cazan
Versuri: Cristina Chiş & Laurențiu Cazan
„Eram în 1981 la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești, teatrul de estradă. Am fost angajat acolo, am fost coleg de teatru și cu Florin Călinescu și cu tatăl lui Ștefan Bănică. Acolo, într-o pauză, l-am văzut pe Ștefan Bănică Sr. cât de bine putea să cânte jazz la pian, am rămas surprins! Ei, acolo aveam un pian excepțional, îmi pare rău că nu l-am cumpărat după Revoluție, acum valorează foarte mult: Petrof. Sunt două firme mari la piane, printre cele mai mari: Steinway sau Petrof. Cum sunt la vioară Stradivarius și Guarneri sau Amati. Contează foarte mult calitatea pianului, cum cânți, te inspiră foarte mult calitatea unui instrument. […]
Așa eu cântam la pian. De aici a pornit totul: am compus piesa asta, era doar o melodie. Și acolo aveam o colegă – Dumnezeu s-o aibă-n lumină! -, Georgeta Mihalache o chema, și fata ei, Cristina Mihalache – acum îi spune Kiss, are o școală de dans și muzică – și ele, de câte ori mă duceam pe la ele pe acasă, mă înregistrau pe un magnetofon. Aveau magnetofon și aveau pian acasă și mă puneau să cânt ce-am mai compus. Printre care, și piesa asta.
Peste o zi sau două, Cristina mă cheamă și zice: hai să-ți arăt ceva! Mi-a cântat aproape integral o strofă și refrenul în totalitate este al ei. Asta a fost! Restul strofelor le-am făcut eu. Pe scurt, și tatăl meu are un cuvânt acolo – să fie-n lumină la Dumnezeu! La ultima strofă eu inițial am spus: Picură ploaia și-ncerc s-o ascult! Și el zice: Nu, spune „vreau”! Și așa a rămas: Picură ploaia și vreau s-o ascult! Și, de câte ori cânt piesa asta, îmi aduc aminte de el. De aia spun că sunt mulți oameni, de multe ori întâmplări care converg, care fac să se întâmple o piesă – poate mulți dintre ei nici nu știu!
Uite, un prieten al meu a venit la mine-aici, acasă și vorbeam despre una-alta și, când el a plecat, ne-am luat la revedere și-mi zice: Băi, Laurențiu, totuși să știi că, într-adevăr, omul de multe ori este mai vinovat în ceea ce i se întâmplă în viață decât alții! În momentul în care am auzit chestia asta, aveam o piesă – se numește „The winner” (Învingătorul) – și aveam un text scris în limba engleză, cu cuvinte scrise aleatoriu, aparent fără nici o legătură între ele. Omul a plecat, ne-am luat la revedere, am închis și am completat exact ca într-un joc de puzzle [textul meu cu panseul lui, n.r.].” – Laurențiu Cazan.
Povestea cântecului „Say something” începe cu Joanna de la restaurantul „Ponderosa”
„E foarte simplă povestea și am spus-o de multe ori și lumea încă mă întreabă, că asta e, eu mă identific din fericire sau din nefericire cu o singură piesă…
Și cu piesa asta „Hai, spune-mi!” în limba română, „Say something!” în engleză: eram în Olanda, acolo, la restaurantul Ponderosa din Assen – că eu am locuit 10 ani în Assen, în orașul de unde s-a furat tezaurul dacic, eu am locuit acolo pe o stradă la câteva case de muzeul ăsta, eu am rămas uimit când am auzit că s-a furat, că olandezii sunt oameni foarte O.K., eu îi iubesc foarte mult – și acolo la un restaurant românesc chiar de mare succes al unui prieten al meu am cântat cu intermitențe o perioadă.
Joanna, say something!
Acolo lucra o fată foarte deșteaptă, originară din Africa de Sud, ea fiind blondă cu ochi albaștri, dar născută în Africa de Sud și vorbea afrikaans, o olandeză de-asta mai ciudată, dar știa perfect British English, în fine, ea lucra acolo ca ospătăriță și bucătăreasă. Lumea credea că noi suntem împreună, da’ n-aveam nici o treabă – ea era drăguță, dar n-am avut niciodată nici…
Ea se comporta în public față de toți oamenii care veneau acolo… și toată lumea credea că noi avem ceva împreună. Și eu îi spuneam – Joanna o chema – „Măi, Joanna, nu te mai comporta de parcă noi am avea ceva împreună că strici toate ploile pe-aici”… Dar ea, nu știu ce-a fost în mintea ei… Îi plăcea să mă tachineze și toată lumea: E iubita ta?
Nu e, măi, iubita mea, ea e Joanna!
Și între noi exista gluma asta, îi spuneam: Măi, Joanna, zi, măi, ceva, suntem sau nu suntem iubiți? Măcar hai să fim prieteni dacă e… Și era tachinarea asta cu „Say something!” (Spune ceva!), era o glumă, era un salut: Say something, say something! Și tot glumeam, de aici a pornit piesa asta.” – Laurențiu Cazan.
Restul taifasului muzical puteți să-l ascultați pe pagina de Facebook a postului de radio Național FM.
Dacă v-a plăcut acest articol, puteți alege să sprijiniți presa independentă cu o cafea. Vă mulțumim!