Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut. Întoarcerea Fiului Risipitor. Comentariu la duminica a 34-a după Rusalii
Cu trei duminici înainte de începutul Postului Paștilor (adică în duminica a 34-a după Rusalii), ne este readusă în atenție parabola Întoarcerii Fiului Risipitor.
„Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Atunci el le-a împărțit averea. Dar nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o țară depărtată și acolo și-a risipit averea trăind în desfrânări. Și, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în țara aceea și el a început să ducă lipsă. Și, ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei țări și acesta l-a trimis la țarinile sale să pască porcii. Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-și în sine, a zis: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi. Și, ridicându-se, a venit la tatăl său. Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat. Atunci i-a zis fiul: Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slugile sale: Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui; apoi, aducând vițelul cel îngrășat, înjunghiați-l ca, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Și au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la țarină. Când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit cântece și jocuri. Atunci, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit și tatăl tău a înjunghiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a primit sănătos. Și el s-a mâniat și nu voia să intre; dar tatăl lui, ieșind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el vițelul cel îngrășat Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat pierdut era și s-a aflat.” (Luca 15, 11-32)
Părintele celor doi fii este Dumnezeu, Tatăl nostru. Fiul care-și cere partea de moștenire și pleacă într-o țară îndepărtată suntem fiecare dintre noi, atunci când rupem comuniunea cu Tatăl ceresc și dorim să ne realizăm, să ne împlinim în mod egoist și autonom, căutând voia noastră cea omenească, în răspăr cu Voia lui Dumnezeu. Această revoltă și desprindere de Tatăl ceresc, izvorul a tot binele, e făcută sub înrâurirea îngerului căzut, diavolul, artizanul dezbinării, care încearcă prin toate mijloacele să le imprime și oamenilor (anti)modelul lui: despărțirea de Dumnezeu pentru a căuta un bine de sine e o minciună, o iluzie promițătoare, dar deșartă – fiindcă nu există un alt bine în afară de Binele personificat, iar „binele” părelnic pe care suntem tentați să-l căutăm în afară de Dumnezeu este răul camuflat în așa-zisă diversitate, așa-zisă bunăstare, nimic altceva decât „întunericul cel mai din afară”.
Epuizându-și repede strălucirea înșelătoare, binele egoist al senzațiilor tari își vădește limitarea și goliciunea dezolante. Începem să suferim de o foamete și de o pustiire ce ne macină întreaga ființă, nu numai corpul fizic. Este senzația de uscăciune a sufletului lipsit de Dumnezeu-izvorul-Vieții: „Mâhnit este duhul în mine și inima mea, încremenită înăuntrul meu; […] Întins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu ca un pământ însetoșat” (Psalmul 142).
Cine cunoaște mai bine această angoasă a fiului plecat din casa părintească într-o țară îndepărtată, neospitalieră și bântuită de lipsuri, decât românul plecat peste hotare să-și caute bunăstarea materială, neputând, însă, umple cu nimic vidul sufletesc și dorul de casă? Comparația nu se referă la persoane, ci la starea de spirit pe care o resimte cel însingurat, deziluzionat de promisiunea în care își pusese toate speranțele. O frumoasă zicală ne amintește că nu pierim atât din cauză că am căzut atât de adânc în valurile potrivnice, cât din cauză că nu ne luptăm suficient pentru a ieși de sub apă.
Iată că personajul principal din parabola Fiului Risipitor, cu toate că își pierduse toată avuția, totuși nu rătăcise această ultimă licărire a conștiinței: el „își vine în sine”, încetează să se mai mintă singur, să se auto-amăgească, nu se mai complace în starea căzută, ci realizează faptul că unica salvare este întoarcerea înapoi din prăpastia pierzării.
Nu există alt bine în afară de Bine; Dumnezeu ne avertizează: „Tot cel ce nu adună cu Mine risipește” (Matei 12, 30). Foarte interesant e faptul că nu ne dăm seama de cât de mult am risipit până nu rămânem pe sec, pe zero. Fiul Risipitor își vine în sine doar atunci când începe să ducă lipsă și să îndure golul absolut de pe urma egoismului său nemăsurat, nechibzuit. Abia când se golește pe sine de toate acele lucruri care îi țineau mintea depărtată de Dumnezeu, voința, amorțită și puterea, împrăștiată.
POSTUL este cel care pregătește IEȘIREA (Paștile) din Țara Robiei. Momentul salvator, de maximă tensiune, e atunci când fiul risipitor devine fiul realist, își recunoaște și mărturisește starea decăzută, păcătoasă, incompatibilă cu viața. El este rușinat, copleșit de dimensiunile dezastrului personal, de remușcări și de căință – dar nu se lasă înfrânt, târât în deznădejde. El presimte că nu se mai poate numi fiu al Tatălui pe Care L-a dezonorat, dar speră că, întorcându-se, va avea parte de îngăduința de a fi primit ca rob al Domnului, stare preferabilă celei de slujitor vândut tiranicului stăpân din țara păcatului.
Stăpânul cel bun și tatăl din parabolă ar fi avut dreptul să nu-l primească, să-l refuze: ca fiu, își pierduse înfierea, iar ca argat, nu mai avea mare vrednicie în halul în care ajunsese. Nu astfel judecă, însă, Tatăl cel ceresc, în Care bate o inimă milostivă de părinte. Încă departe fiind el, tatăl său l-a văzut și I s-a făcut milă și, alergând în întâmpinarea lui, l-a luat de grumaz și l-a sărutat. Nici nu parcursese întregul drum de întoarcere, că Tatăl, Care așteptase cu îndelungă-răbdare și dor nestins întoarcerea lui, Se coborî El pentru a-i ieși în întâmpinare.
Pe acest fiu păcătos nu-l recomandă faptele sale, viața pierdută în desfătări și nedreptăți, ci îl recomandă pocăința, întoarcerea cu toată ființa lui înapoi la Dumnezeu. „Credința ta te-a mântuit! De acum înainte să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ție mai rău decât atât” pare să audă risipitorul întors, la fel ca altă dată bolnavul paralizat, femeia păcătoasă ori tâlharul cel bun.
Credința și întoarcerea cu sufletul smerit ne pot mântui și pe noi, chiar de-ar fi în al unsprezecea ceas, să ne grăbim și să nu ezităm să-L căutăm pe Dumnezeu, acest părinte milostiv, Care suferă pentru păcatele noastre și Se bucură de căința, urmată de întoarcere noastră spre Bine.
„Mai mare bucurie va fi în cer pentru un păcătos care se pocăiește, decât pentru 99 de drepți, care n-au nevoie de pocăință”.
Fratele cel drept se arată mirat de felul generos cu care Părintele îl întâmpină pe cel care „i-a mâncat avutul cu desfrânatele”, ba chiar este gata să se lase cuprins de o mânie sinonimă cu gelozia. Tatăl, însă, îi explică de ce i-a redat risipitorului care s-a căit nu doar indulgența de slujitor, ci toată cinstea de fiu:
„Trebuia să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat.”
Uneori se poate întâmpla să fie nevoie să te pierzi ca să te regăsești, cu mila lui Dumnezeu (căci, fără ea, se prea poate ca pierderea să rămână ireversibilă). Bucuria pe care o trăiește cel întors din moarte la viață, prin contrast, e nespus de mare prin comparație cu bucuria celui care a pășit mereu, cu pași mici și siguri, pe calea cea bună. De aceea, fericit este cel care n-a cunoscut căderea și s-a mântuit prin ascultare de poruncile sfinte! Fericit este cel care n-a trecut prin rănile și suferințele morții, ci a crezut și ascultat de Domnul Vieții Veșnice! Dar, cu atât mai fericit este cel care, căzut fiind, nu s-a lăsat pradă deznădejdii, ci a avut tăria de a-și veni în sine, apoi de a se întoarce la Tatăl ceresc pentru a-I cere iertare și ajutor! Primul pas spre îndreptare este recunoașterea greșelii, urmat de schimbarea minții și a relelor obiceiuri, pentru a se asigura nerepetarea greșelii.
Un fiu a fost răzvrătit, dar s-a întors în lacrimi. Alt fiu a fost întotdeauna ascultător, dar s-a lăsat și el biruit de egoism, fiind ros de gelozie față de mărinimia Părintelui și de neiubire față de fratele revenit acasă. Însă, dintre cei doi fii, aflați fiecare la polul opus unul față de altul, Tatăl cel a-tot-Bun a mântuit pe fiecare. Fiindcă Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut.
„Nesfârșita iubire de oameni a lui Dumnezeu se vede din răbdarea Lui cea mare, din iertarea Lui cea mare, din bucuria Lui cea mare. Asemenea dragoste își poate găsi pe pământ asemănare doar în dragostea de mamă.
Cine are răbdare mai mare decât o mamă? Cine se bucură mai mult de întoarcerea unui păcătos decât mama când copilul ei este cuminte? De la întemeierea lumii, dragostea de mamă a fost întrecută numai de dragostea Domnului nostru pentru neamul omenesc.” (Sfântul Nicolae Velimirovici)
Vlad Pârău.
Dacă v-a plăcut acest articol, puteți alege să sprijiniți presa independentă cu o cafea. Vă mulțumim!