Să azapez sau să azapostentez? Mai bine să m-adap din poeme de Azap
Cum am copilărit cu albumele pop-Folk ale formației Pasărea Colibri, pe alocuri presărate cu rock, ce-mi veni mie într-un weekend decât să caut tabulatura cântecului „Oprește-mă la tine”? Recunosc că, la vârsta la care serveam Colibri pe pâine – mai exact, pe casetofon -, eram elev de școală primară și, având urechea în formare, multe dintre versurile cântecelor nu le înțelegeam, iar apoi le potriveam! Așa a devenit în folclorul copilăriei mele brașovene un celebru han din București… „Hanul lui nimănui”!
Tot astfel, a treia strofă a cântecului lui Mircea Vintilă „Oprește-mă la tine!” căpăta un final nu lipsit de mirare: Șoptește-mi indulgente scrisori elefantine / Și leagă-mă de scaun cu alchimia ta! Mi-am propus să repar greșelile de înțelegere ce mă urmăreau din pruncie odată cu transcrierea tabulaturii oficiale, doar că mai tare m-am încurcat: „Șoptește-mi indulgențe hriso-elefantine / Și leagă-mă de scaun cu anemia ta!”. Convins în sinea mea că și cel care a transcris tabulatura suferea de aceeași copilărească surzenie ca mine, am apelat la sprijinul (că doar n-o să zic „suportul”!) prietenilor de pe Facebook. M-a lămurit Valentin Busuioc, un talentat poet craiovean și jurnalist cu o vastă cultură muzicală, că termenul „hriso-elefantine” se referă la niște sculpturi (idoli?) din Grecia Antică, plăsmuite din aur și fildeș. Sau fildeș placat cu aur, mai degrabă. Nemulțumit cu această explicație, părându-mi-se mie că și dacă ar fi valabilă tot nu s-ar lega semantic de restul frazei, am purces la ceea ce ar fi trebuit să fac din prima: căutarea poeziei și a autorului ei. (articolul continuă sub foto)
Două cântece, același textier
Au urmat o dezamăgire și un extaz, aproape concomitent. Dezamăgirea: versurile poeziei coincid 100% cu cele prezentate în tabulatură. Ca folksinger, pentru mine asta reprezintă un eșec: sunt condamnat fie să cânt ceva ce nu înțeleg nici eu, nici publicul meu, fie să mă abțin – ciudă mie! -să cânt o piesă foarte ritmată și bună, în rest. Pentru autor, probabil, o culme a năstrușniciei stilistice, dublată de o etalare a orizontului cultural personal.
Destul cât să mă intrige să caut cât mai multe alte texte ale poetului Gheorghe Azap – căci dânsul este autorul năstrușniciei „hriso-elefantine!”. Aveam să descopăr, aproape imediat, că tot el a dat versurile cântecului „Peste răbdări” (Mă lustruisem pe bombeu) al aceluiași corifeu, Mircea Vintilă. Și că dl. Azap a locuit în același județ cu tatăl meu, un alt mare pasionat de literatură, cu un destin destul de similar. „A trăit ca un veritabil poet, iubind poezia, viața. Era singur în „reședința” sa din Ticvani. Din când în când îl vizitam… A simțit cruntă sărăcie, se zbătea în jungla literară dominată de criticii care n-au scris un vers. Un destin tragic, a trăit și a sfârșit ca un mare poet”, destăinuia confratele său literar, Gheorghe Hobafcovici, la scurt timp după moartea acestuia.
Poetul fără facultate
De aceea, profit de ocazie să vă fac cunoștință cu poetul Gheorghe Azap: Născut la 26 iulie 1939 în Ticvaniu Mic, județul Caraș-Severin, a absolvit studii liceale (pe care le-a urmat la Oravița, Anina și Timișoara, după cele gimnaziale, efectuate în satul de baștină). Situația materială precară din anii de după Al Doilea Război Mondial nu i-a permis să urmeze o facultate, deși capacitate avea, ba chiar și „origini sociale sănătoase”, conform preceptelor epocii. A exercitat diferite meserii, precum cea de vopsitor, expeditor forestier, voiajor comercial, învățător suplinitor, pictor de firme, ba chiar și muncitor necalificat (1959 – 1971).
În 1972 se întoarce definitiv în satul natal, unde va trăi până la moarte, în 2014. Avea casa în apropierea Căminului Cultural. O vreme i-a purtat de grijă chiar mama lui, după moartea căreia a rămas solitar, însă vizitat de mulți prieteni de condei. În jurul gospodăriei lui țărănești s-a înfiripat o adevărată boemă literară și adeseori bachică. După cum povestește o ucenică de-ale sale (devenită muză fără voie), Maria Radu Novac, într-un interviu luat de Tomas Nicolae – membru U.Z.P.R.- pentru ziarul „Revoluționarul”, dl. Azap nu era deloc izolat în satul lui bănățean din apropiere de Oravița, fiind abonat la mai multe reviste care-l țineau la curent cu noutățile lumii literare de pe la noi.
Debutul în reviste, continuarea în volume, popasul la canea
De altfel, toată viața a colaborat cu o multitudine de publicații de profil: „Caraș-Severinul literar și artistic”, „Flamura”, „Timpul”, „Luceafărul”, „Orizont”, „Drapelul roșu”, „România literară”, „Semenicul”, „Steaua”, „Transilvania”, „Tribuna” ș.a. Prin articolul de azi, iată, și cu revista „De pe strune pe ștanțe”!
Câteva dintre volumele publicate sub semnătura lui Gheorghe Azap: „Maria – o caterincă zbuciumată” (versuri, Timișoara, ed. Facla, 1975), „Bocceluța cu plăpânde” (versuri, București, ed. Albatros, 1977), „Roxana, Roxana, Roxana” (versuri, București, ed. Albatros, 1978), „Ețetera” (versuri, Timișoara, ed. Facla, 1979), „Cântece ștrengărești” (versuri, București, ed. Cartea Românească, 1981), „Cuib’șorul nostru de nicicând” (versuri, Timișoara, ed. Facla, 1982), „Ultimul exemplar” (versuri, București, ed. Cartea Românească, 1987), „Vreo carte (Curriculum vitae)” (versuri, Timișoara, ed. Marineasa, 1995), „Tereremul ocarinei” (versuri, Timișoara, Editura de Vest, 1995), „Una sută de catrene drese-n damf de damigene. Pagini din viața mea cu popas lângă canea” (Reșița, ed. Modus P.H., 2001), „Poeme de cinci stele” (Cluj Napoca, 2002), „Versuri din veacul ICSICS” (ed. Dacia, Cluj Napoca, 2010).
Apariții în volume colective și antologii de poezie: „La cota fierbinte. Culegere de versuri” (Reșița, 1972), „Uneori zborul: șapte poeți tineri din Timișoara” (ed. Facla, 1973), „Purtând în noi eterna Românie” (Reșița, 1975), „Toată bucuria gliei” (Reșița, 1977), „O mie și una de poezii românești” (1997).
Creația sa a fost distinsă cu Premiul pentru poezie al Filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România (1995), Diploma de excelență a Filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România (1999), Premiul Opera Omnia, pentru întreaga operă, al Filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor, 2001.
Esenianul ironic
„Fiind un esenian, prin peisaj și structură, Azap depășește filonul pur nostalgic, deprimant la poetul rus, agitând în preajma sa mărgelele sunătoare ale unei autoironii, ale unei autocenzuri ștengărești și bățoase.
În poemele sale se tânjește perpetuu după o iubită și cuplul se face și se desface continuu, poetul însuși fiind într-o asemenea stare de grație și într-o stare de euforie erotică fără oprire.
Poetul este, totuși, tulburat în adâncuri, deși el poartă masca nepăsării și deși neologismul sau cuvântul neaoș sparg atmosfera patetică sau melancolia atotstăpânitoare printr-o codiță ironică, ce conferă adesea o turnură „neserioasă” finalelor de poem. Dar, cu toate acestea, cum ziceam, străfundurile poetice sunt tulburate, devin învâlvorate, poemele prind dramatism, amestecul tot țipă, versul devine vehement, plin de imprecații, momentele sunt dramatice, pentru ca, apoi, finalul să aducă de obicei iertarea sau blazarea sau închisoarea”, scria, el însuși cu un final ironic, prozatorul bănățean Ion Arieșanu pe coperta unui volum de poeme azapiene publicate înainte de 1990.
Alți critici despre Azap
„Gheorghe Azap este un lup singuratic rătăcit între promoţii şi grupuri literare, poezia – dacă citesc bine versurile sale – este pentru el un mod de existenţă. Şi, pentru ca existenţa să devină suportabilă, poezia recurge la ironie. Gheorghe Azap este, prin urmare, un ironist, mai trist şi mai profund decât alţii.” Eugen Simion (Flacăra, nr. 42/1978)
„Starea poetică şi sentimentală dominantă în volumele lui Gheorghe Azap pare să fie acel „râsu-plânsu” admirabil definit de Nichita Stănescu. Gheorghe Azap este un autor care merită să fie însoţit în peregrinările sufletului său „rural şi prodig”, înfometat de cultură şi poezie.” Mircea Martin (Flacăra, nr. 42/1978)
„Dar poezia erotică, „serioasă” în expresia de suprafaţă, în sensurile imediate, este minată în subtext de ironie, străpunsă de accentele parodiei. Gestul acesta sensibilizează lirica, scăpând-o de căderea în recuzita vetustă şi evitând clamoarea neîncetată ca a vechilor romantici despre dragostea neînţeleasă.” Alexandru Ruja (Orizont, nr. 38/1978)
Alți critici care au scris despre poezia lui Gheorghe Azap: Laurențiu Ulici, Mircea Iorgulescu, Cornel Ungureanu, Gheorghe Jurma, Ada D. Cruceanu.
După cum ne informează argument-cs.ro, din numele poetului au derivat verbele „azapează” și „azapostentează”, precum și adjectivul „azapian”.
Reclusul cu ochi albaștri din odaia cu reviste și cărți
Revenind la destăinuirile Mariei Radu Novac, una dintre muzele lui Gheorghe Azap, spicuim: „Casa părintească a poetului era vizavi de Căminul cultural al satului (Ticvaniu Mic, CS)… era fanfară, cor, pregăteam spectacole, teatru, am jucat piesele clasicilor români… Se organiza și joia tineretului… veneau studenții acasă la tatăl meu ca să mă invite la dans. Era respect. (…) După 1974, când m-am căsătorit cu un coleg, profesorul de sport Adam Ioan, l-am vizitat des pe Ghiță Azap la casa părintească. Avea o cameră separată de restul casei, înțesată cu cărți, reviste și ziare care erau lumea lui, pentru că era la curent cu tot ceea ce a apărut la edituri, cu cronicile literare… Era abonat la revistele literare și la ziarul local… faptul că locuia la sat nu l-a izolat de fenomenul literar.
Am păstrat cărțile lui cu autograf și știu data când l-am vizitat; făceam provizii de cafea pentru vizită ca să stăm să despicăm firul poeziei.
La Ghiță Azap te izbeau ochii lui albaștri, un albastru intens, ochii unui om inteligent. Te fixau ca o menghină…
Am făcut studii superioare filologice la Universitatea clujeană și am studiat scriitori ruși. Unii (Ioan Arieșanu, n.r.) l-au comparat pe Azap cu Esenin, un poet deprimant. Azap avea acoperiș deasupra capului, era cu părinții, mama Lena îi gătea… era un boem însurat cu Poezia, îmi asum când spun că nu era un poet deprimat. (…)
Muza pistruiată și degrabă măritată
Într-o revistă, nu-mi amintesc numele, o doamnă scria că poetul a iubit studentele de la Cluj. Am găsit în volumul „Ețetera” o strofă din poezia „Desigur că odată va fi ca niciodată”: „Te duci: – să bei din Someș un bolovan de Lethe; – să mă trezești în racla uitării vehemente; / Și-mi iei din sat pistruii celei mai bune fete, / Și serile parcurse cu dânsa-n farniente”. Cum eu am fost singura studentă la Cluj din sat, am citit doar… și am zâmbit. Nu mă fălesc cu poezii pentru că nu am știut că sunt muză. Eu mi-am văzut de carte… Am corespondat cu poetul care-mi urmărea parcursul jurnalistic și mă felicita pentru articolele publicate. Păstrez câteva scrisori cu scrisul lui elegant, caligrafic.
La moartea lui, din 9 noiembrie 2014 (conform altor surse, 3 noiembrie – n.r.), poetul a rămas în pământul satului natal. În memoria lui, poetul Costel Simedrea a scris: „Nea Ghiță mi-a fost tată, frate, prieten, / dar tot nu știu cine mi-a fost… / Știu cine nu e… / Omul acesta nici măcar nu e mort. / El este doar plecat într-un cer / și poate acolo este fericit”. Costel Simedrea vine des la mormântul poetului la Ticvaniu Mic, de cele mai multe ori însoțit de alți colegi, și recită din poeziile lor pentru cel care a fost un mare poet.
Gheorghe Azap a lăsat o lume plină de amintiri frumoase și undeva, în cer, bucură îngerii cu poeziile lui”, a relatat profesoara și publicista Maria Radu Novac pentru ziarulrevolutionarul.ro.
Poetul tânguirii din Ticvani a fost și romancier, chiar și pictor
„Poetul tânguirii din Ticvani”, plecat dintre noi la vârsta de 75 de ani, a slujit Limba și Literatura Română cu dragoste și vocație, lăsându-i versurile sale să o iubească pentru totdeauna și încă o Zi…”, ne asigură un articol de pe site-ul Radio Reșița.
La o slujbă de pomenire a acestuia, doamna Dorina Enuică sublinia și faptul că dl. Azap avea în lucru un roman autobiografic, niciodată încheiat, dar care ar merita publicat măcar în forma în care l-a curmat decesul poetului. Această remarcă a fost făcută anul trecut, când Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” din Ticvaniu Mic, la inițiativa Centrului Cultural Carașul din Grădinari, a dezvelit miercuri, 30 octombrie 2024, o placă memorială a poetului Gheorghe Azap (1939 – 2014).
„Nea Ghiță Azap nu a fost numai poet. Chiar ultima dată (când l-am întâlnit) lucra la un roman și-mi spunea: Măi, vreau să scriu și eu un roman, dar eu nu mi-s așa harnic ca tine, că tu ai scris ziua și capitolul, ziua și capitolul… Da-l duc eu până la urmă! A murit și nu știu dacă l-a gătat, dacă a reușit să-l mai scrie. Pe lângă toate astea, era și un bun pictor, să nu uităm că picta biserici! A vrut să facă un cerc de pictură la Oravița cu domnul Bota – aicea s-a frânt ce s-a frânt, sunt niște chestii care nu ne privesc, dar asta l-a făcut să se-nchidă și să nu mai aibă legătură cu lumea literară, cu lumea culturală niciodată”, explica Dorina Enuică, o angajată a Casei de Cultură George Motoia Craiu din Oravița.
„Numai cultura, grăuntele de aur al sufletului și minților curate, va răsădi ordinea, armonia și pacea ăstei lumi.” Gheorghe AZAP (1939-2014)
„lacrimile nu mă-ncap / a murit gheorghe azap / în gutui cu lacrimi sap / a murit gheorghe azap / văile o iau la trap / a murit gheorghe azap / bocetul ca un satrap / a murit gheorghe azap / dumnezeu poartă pe cap / sceptrul lirei lui azap”, scria în stil ludic și poetul Constantin Preda la data de 18 noiembrie 2014.
O sută una de poeme drese-n damf de damigene
Pui mâna pe condei… Viața asta! Iubito, voi pleca acuși. Desigur că odată va fi ca niciodată! Opreşte-mă la tine. Peste răbdări Ne vom iubi odată. Eşti iarăşi lîngă mine, De data asta-i ca şi ieri. Nici că mai sunt acum ca adineauri! Sunt indecent de singur. Să mă iubeşti! – iată o „poezie” realizată numai din înșiruirea câtorva titluri de poeme semnate de Gheorghe Azap. Le puteți savura pe îndelete în cele ce urmează:
Pui mâna pe condei…
de Gheorghe Azap
Pui mâna pe condei ca pe o armă;
Pui mâna pe condei ca pe-un dum-dum!
îndeplinindu-ți propria ta karmă,
Te simți justițiarul care farmă
Lichelele de ieri și de acum!
Pui mâna pe condei ca pe-o candoare
Din inocentul fir de brebenoc,
Și deslușești în sine-ți că răsare
O tihnă-afectiv-mântuitoare,
Și simți cum nervii ți-i aduni la loc.
Pui mâna pe condei ca pe-o cravașă,
Anume-n cioflingari să o pleznești:
în urma lor abjectă și trufașă,
Amirosind fetid a bulibașă
Care-ți insultă semenii onești.
Pui mâna pe condei părându-ți rază
Purceasă-n univers, ca un lăstun,
Și simți cum împăcarea se așează
în zodia-ți trecută de amiază.
Peregrinând spre un eon mai bun.
Pui mâna pe condei ca pe-o salvare
Chitind să-ți faci dintr-însul buzdugan:
Să tragi cu el în șișca aia care
Borăște scârnăvii peste altare
îngrețoșând miracolul uman!
Pui mâna pe condei ca pe-o făclie,
Ademenit de niscai fapte mari.
Și, privegherea iarăși te îmbie
La alt pahod spre kalokagathie,
Dar în osânda somnului dispari.
Viața asta…
de Gheorghe Azap
Viața asta, mai ales deșartă,
în care unii se consumă-n artă,
Uitându-și, zilnic, rânza la aman,
în timp ce alții, iuți ca hidrargirul,
Cu marafeți își ghiftuie chimirul:
Să-i toace-n vreun sejur de pandișpan.
Viața asta-ntreagă: netto, brutto,
Cu tot tacâmul, Doamne, n-am umplut-o;
De fapt, am pus într-însa mai nimic:
Vreo poezică, niscai sticle goale,
Pesmeți, trăscău, iluzii, angarale,
Tranchilizante, ceapă, tiriplic…
Viața asta,-n dor de șugubine,
M-a scărmănat în chip și fel pre mine,
Bușindu-mă adesea-n vreun podmol,
însă am fost, la rândul meu, înstare
Să-mi readun tendoanele-n picioare
Și, oțărât, din smârcuri să mă scol.
Viața asta, dreasă-n elegie,
Ursită fost-a silnică și mie,
Chit că să-i fac hatâruri m-am zbătut.
Ci, tam-nisam, oricât mi-ar da de furcă,
Dacă ar fi posibil pot să jur că
M-aș strofoca s-o iau de la-nceput.
Iubito, voi pleca acuși
de Gheorghe Azap
Iubito, voi pleca acuși,
La ora timpului nefost,
Spre țări cu fluturi și păpuși
Imaginate pe de rost.
Și-n larg, oriunde-o să purced,
Nici n-am să plîng, nici să mă mir
Că-ntr-un paraleliliped
Tu ai să dormi pe glaspapir.
Am să răzbat neabătut,
Sub cerga nopților de cocs,
Spre o bambina de năut,
Să-i dărui “submarinul DOX”.
Iar tu vei smiorcăi ciudat,
Însăilînd vreun astrolab,
Căutîndu-mă în lung și lat
Atunci cînd o să fiu navab.
Vibrînd seducătorii nuri,
Strigîndu-mă concomitent,
Oricît va fi ca să înduri
Eu n-am să-ți mai răspund: Prezent!
Și dacă n-o să mai exist,
Cu cine-o să prepari scoverzi?
Și-ți vei căzni năsucul trist
Și nasturii ai să ți-i pierzi.
Desigur că odată va fi ca niciodată
de Gheorghe Azap
Desigur că odată va fi ca niciodată:
O morsă masculină te va-nsemna pe gură;
Mânia mea va crește atunci, cât o săgeată,
Cum n-au visat nici cei ce produc literatură!
Presimt fatalitatea utreniei de mâine:
Îți propulsezi valiza spre burgul C., cocheto!
Ah, de-aș avea în suflet trei capete de câine,
Să tremuri ca piftia când aș răcni eu: VETO!
Te duci să bei din Someș un bolovan de Lethe;
Să mă turtești în racla uitării vehemente;
Să-mi iei din sat pistruii celei mai bune fete,
Și serile parcurse cu dânsa-n farniente.
Apoi mă vor străbate sobolii și ereții:
Pe deasupra unii; ceilalți pe de-din vale;
Iar tu, cu morsa aia-ți vei saluta gameții;
De l-oi pândi-ntr-o noapte: să-i bag un pumn în foale!
Opreşte-mă la tine
de Gheorghe Azap
Opreşte-mă la tine, când o să-mi vină criza
De a pleca departe făr’ aparat de bord –
Ascunde-mi pijamaua, cravata sau valiza,
Cu lacrimile tale adu-mă de acord.
Aprinde-încălţămintea, ce drumului o cere
Cu gânduri înnodate şi pumnul pe toiag
Şi din tulpina albă a boiului de miere
Fă-mi piedici iscusite, să mor la tine-n prag.
Ia-mi penele din aripi, când numai lângă tine
Regenerez sorbindu-ţi mirozna din pafta –
Şopteşte-mi indulgenţe hristo-elefantine
Şi leagă-mă de scaun cu anemia ta.
Ajută-mă o clipă, când zorile mă strigă
Sărută-mă domestic, sau crâncen, ca un drog
Mai fierbe nişte lapte, mai fă-mi o mămăligă,
Opreşte-mă la tine – opreşte-mă, te rog.
Peste răbdări
de Gheorghe Azap
Atunci când ai promis că vii
Mi-am pus cămaşa de nylon
Aceea cu pasmanterii,
Şi-n suflet încă un zorzon.
Mă lustruisem, pe bombeu
Păşeam atent, să nu mă sfarm,
Mişcându-mă, destul de greu;
Înfipt în blugii bleu jandarm.
Peste răbdări te-am aşteptat,
Încins de-un patos uriaş,
Să-ţi dărui moftul preferat
Şi-o trotinetă cu ataş.
Dar n-ai sosit nici mai apoi
Încât, de-a binelea posac,
Mi-am procurat ţigări de foi
Şi le-am topit cu basamac.
Vezi tu, acum la mine-n piept
Se zbat suspinele fierbinţi,
Şi n-am habar ce mai aştept
În lumea-n care tu mă minţi.
Ne vom iubi odată
de Gheorghe Azap
Ne vom iubi, odată, într-o eglogă pură,
Când vor cina lăcustele arhimandriți;
Un papagal de miere-ți va locui în gură
Și, șoapta mea, printr-însul, vei ști să o imiți.
Atunci or să se-nchege iluziile mele,
Cu zumzetul credinței lucindu-ți în surâs;
Va-ntoarce romantismul, din oale și ulcele,
Și-ai să-nțelegi, fricoaso, că lângă tine îs.
Îți vor cânta căpșune prin tricuspida lină,
Asemeni primăverii soboarelor de prunci;
Răscumpărându-mi anii în care-ai fost străină,
Vei defrișa din mine stihiile, atunci.
Debarasați de cangea momelilor bălțate,
Din cifrul împăcării o să ne facem zid.
În cea mai liniștită și sigură cetate,
Cu tine, adorato, aș vrea să mă închid.
Eşti iarăşi lîngă mine
de Gheorghe Azap
Ţi-am aşteptat zulufii. În fine, ai descins.
Înţepenesc, iubito, privindu-ţi un pistrui.
Mă faci, fără-îndoială, cel mai de seamă ins.
Vai cîtă fericire-i, şi-am ponegrit că nu-i.
Vin fulgii dindeparte în iarna de acuşi,
Să afineze, galeş, răbdarea mea de fier :
S-a zis cu burlăcia ! Ce inspirată fuşi :
Localizîndu-ţi glezna la mine-n cartier.
Vom locui de-olaltă, într-un sălaş concret,
Lăsîndu-ne sticleţii să iasă în vileag ;
Şi-o să mă speli cu proză : ca să n-ajung poet,
Ştiind cum că aezii nu prind pe lume chiag.
Cresc iepurii zăpezii. Mi-e bine că exist.
Aş vrea să-i culc în braţe şi-n rafturi să-i aşez.
În iarna asta calmă sînt foarte optimist…
Eşti iarăşi lîngâ mine… ÎNSĂ NU EŞTI… Visez…
De data asta-i ca şi ieri
„Ţine minte că te-aştept.”
(Apollinaire)
De data asta-i ca şi ieri
Şi ca de-a pururea-n deşert :
Deci te aştept din răsputeri,
Străpuns de un arcaş expert.
Prin galantarul nopţii cînd
Răsar luceferi în aspic,
Eu, punctual în primul rînd,
Te-aştept şi nu pretind nimic…
Părîndu-mi cel puţin un veac
De cînd cu miere mi-ai surîs,
Eu te aştept şi mă prefac
Întreg de-a binelea că îs.
Te-aştept în lavă şi-n omăt,
Ca samuraiul nimănui,
De ochii tăi să mă îmbăt:
Stîrnind un chiloman căprui.
Cucernic, te aştept captiv
În mreaja dorului baroc,
Să îţi presar un pandantiv
Pe umerii de pipidoc.
Te-aştept şi astăzi, limitrof
Cu viitorul meu oranj :
Să-ţi chiui lîngă malacof
Şi să-ţi mai fac niţel deranj. (Gheorghe Azap)
Nici că mai sunt acum ca adineauri
de Gheorghe Azap
Nici că mai sunt acum ca adineauri,
Simțindu-mă de-a dreptul mototol,
Căci nu mai umblu, lela, după grauri
Și că adun prea mult colesterol.
Presimte asta fiecare jună,
Lăsându-mă, o leacă, în aval;
(Ba una , chiar, a îndrăznit să-mi spună
Cum că aș fi escroc sentimental!).
S-ar cuveni să țin și eu dietă,
Taman ca ipochimenii betegi,
Să ciugulesc merinde violetă,
Dar mie-mi plac bucate de câșlegi.
Și uite-așa și pe dincolo, iată:
Secundele defuncte-mi vin de hac,
O!de-aș mai fi acum că altădată,
Cu graurii jigniți să mă împac!
Sunt indecent de singur
de Gheorghe Azap
Sunt indecent de singur. Și nu mă dezaprob,
Secundele, poroase, zvâcnesc pernicios,
Din ce-am iubit cât șapte n-a mai rămas un bob,
Și, iată-mă, apatic, pândind, anaerob,
Cum carii se propagă prin rafturi pân’ la os.
Curat-murdar, pe centru, tavanul s-a zbârcit,
Devin imponderabil într-un stacan zvântat,
Cum nu mai am mahorcă, degeaba am chibrit,
Și mă înjur cu noaptea până ne facem chit,
Pe urmă, în derivă, tălăzuiesc prin pat.
De lene, sau de greață, pantofii nu mi-i scot,
Se-aude-un tren departe, căznindu-se-n bojoci,
Grăbindu-și herghelia spre târgul poliglot,
Dar nu-l așteaptă nimeni așa târziu, socot;
La urma urmei tocmai de asta nu mai poci.
Obloanele privirii acuși o să le-nchid,
Și iguana spaimei îmi va țipa în vis,
În cer va face smirnă un mit selgiucid,
Și-o hârcă o să iasă din peșteri de carbid,
Dar voi dormi cu toată bunăvoința. Bis.
Să mă iubeşti
de Gheorghe Azap
Să mă iubeşti!, ţi-aş zice, ca un imbold la rău.
Am să-ţi ofer nevroze şi secetă, în schimb;
Doar şapte ani de foame, apoi, călcîiul tău
Prin şaptezecişişapte de struguri am să-l plimb.
Te voi sălta, pe urmă, în piersici şi-n aluni
Şi-n caldul Eldorado din braţul descuiat:
Acolo unde zburdă numai copiii buni
Şi unde nu răzbeşte vreo gheară de pirat.
Cîntînd cu ocarina idolatriei, am
Să te-nscăunez pe-un soclu de suflet euxin
Şi-mi voi purcede văzul, domol, ca un balsam,
Peste genunchii sacri la care mă închin.
O! cît noian de doruri m-a ponosit mereu
Şi aştrii mei romantici s-au stins aproape toţi -,
Dar astăzi, din genunea iluziilor, eu
Să mă iubeşti o leacă, aş zice … dacă poţi …
Şi iată că eşti bună, greşit de bună chiar,
Încît îmi creşte vina şi spaima cînd te strig
Să-ţi dărui, adorato, cel mai abrupt calvar
Şi un cotlon de cosmos deshidratat de frig.
De ce nu ai putere nicicînd să nu apari?
Atîta neputinţă de unde îţi produci?
Cum păcăleşti grifonii durerii celei mari
Pînă-mi descinzi alături, sedusă de năluci?
De parcă nici nu cugeţi cînd te apuci să zbori;
Pătrunzi prin uragane de lupi şi mă găseşti,
Cu şoaptele mai limpezi ca mierea din viori
Şi mîinile-nflorite în bucurii frăţeşti.
Prin gheaţa şi prin corbii obstacolelor treci,
Şi, glesna ţi se frînge într-un aşa pahod;
Doar ai lăsat în urmă parseci după parseci:
Ca să presari cireşe-n destinul meu schilod…
Să mă iubeşti!, ţi-aş zice… ca o chemare-n vînt
Nu milă şi nici aripi, ci linişte să-mi dai:
Acuma cînd în mine numai avarii sînt;
Acum, cînd port în sînge potcoave fără cai.
În schimb, voi fi în stare, desigur că: „apoi”
Într-un prilej prielnic, să îţi procur cercei
Şi, binecuvîntîndu-ţi căpruii amîndoi,
Să-ţi pun la îndemînă orice ai vrea să-mi cei.
Şi-o să-mi arunc rubaşca mizeriei în vid,
Urcîndu-mi-te-n herbul unui miracol drag,
Cum stelele înscrise-n tărîmul translucid:
Spre care hagialîcul nădejdii mi-l propag.
Dar, deocamdată numai din smîrcul unui hău,
În care mercenarii urgiilor foiesc,
Ademenit de gîndul unui imbold la rău,
Să mă iubeşti, oleacă, aş zice… Mulţumesc!
Alte poezii de Gheorghe Azap: PoezieRO și CurentulNET, precum și Citatepedia.ro.
„IN MEMORIAM. GHEORGHE AZAP (26 iulie 1939, Ticvaniu Mic, Caraş-Severin – 3 noiembrie 2014, Ticvaniu Mic), poetul nr. 1 al Banatului în generația antiproletcultistă (1959 – 1989), la egalitate cu Petre Stoica și Șerban Foarță, care n-are decât o cultură de autodidact, n-are mari studii, are un liceu trecut după peregrinări prin trei licee, dar cine n-avea bacul pe timpul comunismului?, ”indecent de singur”, face spectacol lingvistic amintind spontan de Victor Vlad Delamarina, virtuozul poet „dialectal” scos din anonimat de Maiorescu. Iatå un fragment din „Prologul” la volumul „Ultimul exemplar” (1987), în care, la fel, obține simpatice efecte poetice din excentricitåți lexicale și rime rare:
Așadară: scriu și eu
Chiar dacă pohfală are
Doar „poooetul cel mai mare”
Și mai greu!
Scriu-al’ceva nici că nu-ș’ –
Despre L. (citește Circe);
Despre dor; despre te-miri-ce
Chițibuș.
Scriu puțin câte puțin,
Deci NU „cărți cărămidale”,
Care iasă cu parale
Și cu cin.
Scriu și nu adorm necât,
Chit că nu întotdeauna
Vine să îmi ținå luna
De urât (…).
Subiectul preferat și dinamic e, până la urmă, trecerea prin viață luminată/întunecată de câteva prezențe feminine, unele cu nume:
Maria, a sosit momentul să meșteresc un sarcofag,
După o schiță personală; taman în forma unui cord.
Voi pune-ntr-însul ce, pe lume, mi-a fost nechibzuit de drag:
Iubirea care ți-am purtat-o din Polul Sud în Polul Nord (…)
(„Maria, a sosit momentul”).
Ah, ce făcuşi, măi fato, de te-ai cărat aşa
Precum un OZN cînd încă era noapte
De m-ai lăsat statuie-n papuci şi-n pijama
Fără amor, făr’ orizont şi fără lapte? (…)
(„Ah, ce făcuşi, măi fato, de te-ai cărat aşa”) – „fata” e Roxana
altele, anonime:
Am fost nefericit, dar ce vă pasă?
Şi-mi iau angajamentul să mai fiu –
Iubesc o fată cultă şi frumoasă,
De dorul ei îmi trebuie rachiu.
(„Ce vă pasă?”)
Ba una, chiar, a îndrăznit să-mi spună
Cum că aș fi escroc sentimental!
(„Nici că mai sunt acum ca adineauri”)
VIAȚA ASTA
Viaţa asta, mai ales deşartă,
în care unii se consumă-n artă,
Uitându-şi, zilnic, rânza la aman,
în timp ce alţii, iuţi ca hidrargirul,
Cu marafeţi îşi ghiftuie chimirul:
Să-i toace-n vreun sejur de pandişpan.
Viaţa asta-ntreagă: netto, brutto,
Cu tot tacâmul, Doamne, n-am umplut-o;
De fapt, am pus într-însa mai nimic:
Vreo poezică, niscai sticle goale,
Pesmeţi, trăscău, iluzii, angarale,
Tranchilizante, ceapă, tiriplic…
Viaţa asta,-n dor de şugubine,
M-a scărmănat în chip şi fel pre mine,
Buşindu-mă adesea-n vreun podmol,
însă am fost, la rândul meu, în stare
Să-mi readun tendoanele-n picioare
Şi, oţărât, din smârcuri să mă scol.
Viaţa asta, dreasă-n elegie,
Ursită fost-a silnică şi mie,
Chit că să-i fac hatâruri m-am zbătut.
Ci, tam-nisam, oricât mi-ar da de furcă,
Dacă ar fi posibil pot să jur că
M-aş strofoca s-o iau de la-nceput.” – Dan Grădinaru.
În revista Actualitatea Literară nr. 94 apare o menționare a poeziei lui Gheorghe Azap, făcută de publicistul și scriitorul Titus Crișciu.
„Amintindu-ne de Gheorghe Azap
La 26 iulie 1939, În Ticvaniu Mic s-a născut Gheorghe Azap, unul dintre cele mai fermecate condeie pe care le are Banatul Montan. Nu Știu când l-am cunoscut, dar sigur în urmă cu 40 de ani eram deja buni prieteni. Spun asta pentru că autograful de pe volumul său de versuri „Ețcetera”, apărut în 1979, la Editura Facla, începea cu „Dragului frățior Titus-Sergiu…”. Iată cum își încheia George Arion cronica la această carte acum patru decenii: „Ețetlera confirmă un talent de excepție”. Încă de
atunci am avut mereu sentimentul că ne cunoaștem dintotdeauna și, mai ales, că îl simt aproape, ori de câte ori mi-e dat să citesc stihuri dăruite cu har, care mă apropie de leagănul universului său. Precis că e o vrajă, pe care n-o putem dezlega noi și constă în aceea de a-l țintui pe poet în același loc întreaga viață, unde numai el poate să bea din izvorul nesecat al poeziei, pe care ne-o rostește în inconfundabilul său mod autoironic, întrețesut pe interceptarea bonomă a realității, oricât de aspră ar fi ea.
Toți cei care l-au cunoscut bine știu că, în umbra versurilor sale, atât de apreciate, se află talentul incontestabil, dar și miile de nopți în care s-a apropiat de marile valori, de tot ceea ce numim noi cultură umanistă. În afara marilor clasici
universali, s-a însoțit și cu multă poezie contemporană românească. Probabil de aici unele influențe de sorginte eseniană; tonul minulescian al romanțelor sale; sunetele din „scripca țigănească” a lui Miron Radu Paraschivescu; cuvântul potrivit,
unde trebuie, în maniera lui Arghezi; „carnavalul lingvistic” al lui Dimov și, mai ales, zeflemeaua lui Marin Sorescu. Cu toate acestea, glasul lui poetic a fost și va rămâne cu totul original și, de aceea, vă recomand lectura, sau, după caz,
recitirea esențelor sale lirice, adunate în 11 volume, începând cu cel de debut, „Maria – o caterincă zbuciumată”, Timișoara, editura Facla, 1975, până la „Una sută de catrene drese-n damf de damigene…”, Reșița, editura Modus P. H., 2001. Dar, chiar de la prima poezie, publicată în „Drapelul roșu” în 1958, a fost susținut de Geo Dumitrescu, iar, mai târziu, a fost apreciat de mari critici precum Eugen Simion, Laurențiu Ulici, Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Alexandru Ruja, Lucian Alexiu, Olimpia Berca, Radu G. Țeposu ș. a.
Nu toți cei care i-au citit și gustat poezia știu sau măcar bănuiesc temeiurile nemărturisite care au scos la lumină temele grave luate în discuție și, mai ales, veșmântul de autopersiflare și izul ironic în care și-a dantelat versurile. Apropiații îi admiră puterea cu care a înfruntat zgârcenia ursitoarelor care i-au hărăzit un destin de singuratec și suflet cald, menit parcă să oblojească suferințele celor de alături cu harul încins pe propria și nemărturisita durere.
De fapt, schițând acum portretul unui Sihastru, trebuie început prin aceea că rugăciunile lui nu erau îndreptate spre divinitatea care l-a sortit singurătății, ci se transformaseră în rime care, de la început, ne-au fermecat pe toți, atât pe neinițiați, cât și pe cei sortiți să măsoare puterea de a mișca prin cuvânt și cel mai împietrit suflet. Durerea mulă pe care i-o pricinuiește suferința fără leac l-a determinat să prefere zile și săptămâni de singurătate – și asta, începând cu ultimii ani de adolescență. Suferința nu l-a îngenuncheat, deși l-a ținut, într-un anume fel, departe de oameni.
Recunoscută i-a fost măiestria în ale stihurilor și prin premiile care i-au fost acordate de-a lungul anilor: 1978 – Premiul Asociației Scriitorilor din Timișoara pentru volumul „Roxana, Roxana, Roxana”; 1995 – Premiul Filialei Timișoara a U.S.R. pentru poezie; 1999 – Diploma de excelență; 2001 – premiul special Opera Omnia pentru întreaga activitate. Este, de fapt, împlinirea unui adevărat angajament pe care și l-a asumat în vers: „Miroase aerul a crânguri și-a rândunici repatriate; / E timpul să-mi sugrum tristețea și să mă-nscriu între hultani; / E punctul culminant prin care pot hoinări-n eternitate…”
A urcat pe o scară a valorilor poate numai de zei știută, căci lumeștile noastre aprecieri sunt determinate de micile dorințe sau de propriile noastre neîmpliniri. Gheorghe Azap și-a clădit soclul pe care se înalță cântul său, în satul natal, pe malul Carașului, cu migală și multă dragoste pentru cei de alături. Tot de acolo, în 3 noiembrie 2014, a urcat la cel mai înalt cat al Cerului și, îndrăznesc să spun acum, când ar fi împlinit 80 de ani, că ar fi mulți cei care, alătură de mine, dacă am putea, ceea ce oricum nu putem, i-am ridica un bust pe care să scrie: „Deși ascuns în trecut, prin trecerea din 2014, ne va însoți totdeauna unda cântecului cu care ți-ai sfințit pământul Ticvaniului iubit”.” – Titus Crișciu.
Vineri, 28 martie 2025, la târgul de carte Bookfest Timișoara 2025, a fost lansat volumul „Din lumina inimii. Scrisori către Elena Wagner, de Gheorghe Azap”, publicat la Editura Universității de Vest, prezentat în cadrul evenimentului de Simona Constantinovici, Lucian Ionică și Marcel Tolcea. (articolul continuă sub foto)
„Prietenia epistolară
Scrisorile poetului Gheorghe Azap, reunite și îngrijite de Lucian Ionică în volumul „Din lumina inimii. Scrisori către Elena Wagner” (Editura Universității de Vest, Timișoara, 2024, 140 pagini), dezvăluie un epistolar literar răscolitor, centrat pe cultivarea prieteniei la înalte cote spirituale. Volumul cuprinde scrisori redactate în perioada 1977 – 1986, majoritatea scrise în casa din Ticvaniu Mic, Caraș, Azap devenind, în cuvintele lui Cornel Ungureanu, „poetul, cântărețul acelor locuri extraordinare cărora le-a dăruit, (și) prin el, unicitate”. Între Gheorghe Azap și Elena Wagner nu a existat niciodată o întâlnire față în față, legătura lor materializându-se exclusiv prin corespondență.
Printr-o prezentare menită să consolideze locul lui Azap în literatura Banatului (și, implicit, în istoria literaturii române), epistolele sunt prefațate de Lucian Ionică și de un text recent al Elenei Wagner, ce sugerează că dialogul dintre cei doi continuă până și dincolo de dispariția lui Azap, în 2014.
Din primele pagini e limpede că avem în față un text-confesiune: dimensiunea autobiografică și cea literară se întrepătrund. Poetul își dezvăluie fără menajamente emoțiile, speranțele, tristețile, dovadă vie că scrisul epistolar rămâne o artă a sincerității și apropierii. El însuși confirmă caracterul eminamente confesiv al scrisorilor când notează în stil inconfundabil: „Aceste lucruri vi le spun eu, Prietenul vostru, cel care am traversat volburi vehemente, hărtănit de toate mizeriile exacerbate; și cel care, oricum am rezistat. E drept, visam viața altfel. Și o merităm asemănătoare visurilor noastre, dar viața nicidecât nu-i plămădită din reverii. Prozaismul ei, totuși, e posibil să fie poetizat.”
Azap își dezvăluie identitatea de „Prieten” încercat de vicisitudinile cotidiene și insistă asupra convingerii că realitatea poate fi înnobilată prin forța cuvântului. Astfel, corespondența se transformă în veritabile „rețetare poetice” ale supraviețuirii prin scris și imaginație.
Epistolele își dezvăluie fățiș dimensiunea autobiografică atunci când Azap se autodefinește: „eu sunt și odrasla tristeții”. Sintagma reverberantă rezumă maniera în care autorul își percepe propriul destin. Privește scrisorile ca pe un exercițiu de rezistență emoțională, unde suferințele și îndoielile capătă un sens regenerativ.
Deși cele două personaje centrale nu s-au întâlnit, scrisorile dezvăluie o prietenie trainică, întărită prin atașament sufletesc. Azap creionează un cult al prieteniei, manifestat în cerc restrâns, pe care-l poartă „în sanctuarul sufletului”, asigurând sprijin necondiționat: „mă bucur de-olaltă cu voi atunci când zodiile se arată generoase în frăția noastră, ori mă întristez mult atunci când vrăjmășiile vă zguduie”. Alături de această solidaritate se conturează și dorința de a-i alina pe cei încercați: „Știu cât ești de vitregită de sorți, dar mai știu și că e imposibil să nu ai și buni auguri. Pentru că tu ești viteaza noastră surioară! Nu pot crede că nu va pieri, în propria lui otravă, viermele care vă cariază zilele.”
Apropierea lui Azap de viața rurală bănățeană iese la iveală din numeroase pasaje unde deplânge degradarea satului tradițional, lipsa bucolicului de odinioară: Dorul de simplitatea trăiniciei devine o formă de a-l împăca pe omul sensibil cu rădăcinile-i rurale, într-o lume a schimbărilor tot mai dramatice.
Scrisorile ating și sfera literară, prin mențiuni despre nume importante ale literaturii române (Radu Cosașu, Ioan Alexandru), ce ilustrează implicarea lui Azap în lumea literară. Alternativ, scrisul poeziei e conturat în cheie acaparatoare, ambivalentă, ce nu lasă loc interpretării privind chemarea spre tainele versificării.
„Din lumina inimii. Scrisori către Elena Wagner” dovedește că literatura epistolară are încă forța de a emoționa și a construi punți. Îmbinând armonios confesiunea, reflecția și nostalgia, volumul aduce la viață un univers personal marcat de suferință, solidaritate și dorința de înnobilare prin arta literaturii. Între reverie și pragmatism, bucurie și deznădejde, Gheorghe Azap reușește să poetizeze „prozaismul vieții”. Rezultatul e o invitație la meditație: cât de aproape stă, uneori, speranța de tristețe și iubirea de durere, chiar atunci când prietenia se înfăptuiește și consumă dincolo de întâlnirea fizică. (Al. O.)”
A conspectat: Vlad Pârău.
Dacă v-a plăcut acest articol, puteți alege să sprijiniți presa independentă cu o cafea. Vă mulțumim!