9/21 Mai 1877: Independența României este declarată de Mihail Kogălniceanu, în ajunul Zilei Monarhiei
La data de 9/21 mai 1877, ministrul de Externe, liberalul Mihail Kogălniceanu, a răspuns interpelării deputatului Nicolae Fleva, care cerea guvernului să explice Camerei ce măsuri concrete a luat pentru a pune în practică cererile moțiunii din 29 aprilie s.v., și, printr-un discurs memorabil, a proclamat Independența României în uralele Adunării (parlamentare).
Declarația de Independență din 9 Mai 1877 (fragmente)
„(…) În stare de rezbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenți: suntem națiune de sine stătătoare. Avem domn de sine stătător.
(…) Așa dară, d-lor deputați, nu am cea mai mică îndoială și frică de a declara în fața reprezentațiunei naționale că noi suntem o națiune liberă și independentă (…). Noi trebuie să dovedim că avem conștiința misiunei noastre, trebuie să dovedim că suntem în stare să facem și noi sacrificii pentru ca să păstrăm această țară și drepturile ei pentru copiii noștri și această misiune în momentele de față este încredințată fraților și fiilor noștri care mor la hotare”, a declarat Mihail Kogălniceanu la 9 Mai 1877 (s.v.), cu o zi înainte de festivitățile dedicate monarhiei din România.
A doua zi, 10/22 mai, se împlineau 11 ani de când prințul Carol sosise la București, pentru a lua în primire tronul Principatelor și era deja anunțată o mare festivitate. Festivitățile au început la ora 11, cu un TeDeum la Mitropolie, au urmat felicitările și discursurile oficiale al Corpurilor (parlamentul, magistrații, funcționarii superiori, guvernul etc.) până la ora 14:30. Primul la cuvânt a fost vice-președintele Camerei, Dimitrie Brătianu: „Prea Înălțate Dómne, Camera și Senatul au recunoscutŭ independința Românieĭ faciă cu Turcia. Măria Ta, în capulŭ eroiceĭ nóstre armate, veĭ face a se impune inamiculuĭ și a fi recunoscută și de puterile garante ca o necesitate salutară Europeĭ.”.
Regele Carol I a mulțumit cabinetului ministerial cu următoarele cuvinte: „Vĕ mulțumesc pentru îndemânarea cu care ațĭ urmat impulsiuniĭ sentimentuluĭ național în îndeplinirea dorințeĭ celeĭ maĭ scumpe a țĕriĭ întregĭ.” iar Senatului: „Unanimitatea cu care Senatulŭ a proclamatŭ ruperea unorŭ legăturĭ carĭ de multŭ îșĭ făcuseră timpulŭ; carĭ nu făceaŭ de câtŭ a împiedica România în calea sea de pace și de civilisațiune, făcând’o solidară cu greșelĭ streine și atrăgêndŭ asupra pămêntuluĭ nostru rele și calamitățĭ neprovocate de noĭ; acéstă unanimitate este o puternică dovadă că viŭ este între d-vóstră spiritulŭ bătrânilorŭ noștrĭ, spiritul acelorŭ marĭ stremoșĭ, carĭ, în timpurile cele mai grele, n’aŭ desperatŭ nici o dată de sórta Românieĭ”.
Deputații s-au reunit apoi, începând cu ora 15, pentru a vota legile propuse la data de 9/21 mai și care nu mai avuseseră timp să fie votate sau care fuseseră ulterior modificate de Senat (înființarea ordinului «Steaua României», transformarea tributului în buget de război etc.)
Trecerea Dunării de către Armata Română
Marele cartier general român a hotărât pe 11 iulie să răspundă cererilor rușilor și să faciliteze concentrarea de trupe țariste la Plevna prin trimiterea unei brigăzi de infanterie și a alteia de cavalerie la Nicopol. Pe 16 iulie primele unități române au traversat Dunărea și controlul orașului Nicopol a fost preluat în întregime de români.
Marele duce Nicolae a hotărât să atace cu toate forțele Plevna. Atacurile rușilor au fost respinse cu pierderi foarte mari de apărarea foarte hotărâtă a turcilor. Într-o telegramă cifrată, marele duce Nicolae s-a adresat princepelui Carol I cerându-i ajutorul: „Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fusiune, demonstrațiune și, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata după cum dorești. Între Jiu și Corabia demonstrațiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mișcărilor mele.”
Principele Carol I a acceptat propunerea marelui duce Nicolae să devină comandantul suprem al trupelor ruse și române de la Plevna. Condițiile de cooperare urmau să fie discute ulterior. În seara zilei de 19 iulie, noi unități române au traversat Dunărea, iar artileria de pe malul stâng al fluviului și-a intensificat bombardamentele. În plus, Armata Română a fost reorganizată pe 23 iulie în vederea îndeplinirii noilor sarcini. Astfel, a fost creată Armata de Operațiuni de sub comanda generalui Alexandru Cernat, (43.414 militari, 7.170 cai, 110 tunuri). Pentru apărarea frontierei dunărene a fost creat Corpul de observație 11.380 militari, 1.350 cai, 74 tunuri), iar milițiile din Oltenia au fost mobilizate.
În urma discuțiilor celor două părți, s-a hotărât ca la baza cooperării să fie pusă respectarea unității de comandă a armatei române, iar la Plevna să se constituie o singură grupare ruso-română numită „Armata de vest”, pusă sub comanda principelui Carol I. Până pe 25 august, trei divizii române s-au alăturat Armatei de vest. În această zi, consiliul de război aliat a hotărât ca să fie lansat un al treilea asalt asupra Plevnei pe 30 august 1877. (mai multe detalii AICI) (articolul continuă sub foto)
Încheierea victorioasă a Războiului de Independență (1877-1878) a avut o însemnătate deosebită în istoria poporului român. După aproape 5 secole de luptă împotriva dominației otomane, proclamarea independenței și consacrarea ei pe câmpul de luptă, urmată de recunoașterea internațională, a înlăturat orice legături de subordonare față de Imperiul Otoman.
Participarea românilor din Timoc
În timpul bătăliilor duse la sud de Dunăre de armata română în războiul din 1877-1878, acesteia i s-au alipit batalioane de voluntari formate din români timoceni. Astfel, la asediul Vidinului au participat voluntari din stânga Timocului, conduși de Ilie Nicolae din Cobișnița, precum și din zona orașului asediat sub comanda lui Vancea Predoi din Bregova. În rândul voluntarilor au luptat și copii și tineri, între care 37 de fete, care distribuiau oștenilor români hrană, muniție și ajutau pe cei din serviciul sanitar. Marița, o fetiță de 12 sau 14 ani, se spune că a cărat cu o găleată de lemn apă pentru militarii armatei române. Prima dintre fetele care au căzut răpuse de gloanțele inamicului a fost Marița. În 1905, românii de la sud de Dunăre au ridicat o statuie de bronz în apropierea cimitirului de la Smârdan în care odihnesc eroii căzuți la datorie. Statuia o înfățișează pe Marița privind spre est (către liniile armatei turcești) purtând în mâna dreaptă o coroană, iar în stânga o găleată.
Recunoașterea Independenței a determinat pierderea sudului Basarabiei, dar și unirea Dobrogei
Din păcate, la presiunea Imperiului Țarist și a factorilor externi, încălcându-se prevederile înțelegerii prin care România acceptase tranzitul trupelor ruse pe teritoriul său spre Sudul Dunării cu condiția garantării integrității sale teritoriale, atât la pacea de la San Stefano, cât și la congresul de pace de la Berlin, recunoașterea Independenței României este condiționată de un schimb teritorial. Astfel, România va pierde cele 3 județe din sudul Basarabiei (Ismail, Cahul și Bolgrad), primind în schimb Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor, proaspăt eliberate de sub dominația otomană.
După anul 1878, România cunoaște un important progres economic, cultural și social. Independența este urmată de ridicarea țării la rangul de Regat în 1881. Regatul României avea să dăinuiască și să se extindă teritorial timp de aproape 70 de ani, până la abdicarea forțată a Regelui Mihai I, în decembrie 1947.
Românii ardeleni s-au înrolat ca voluntari ca să lupte pentru Independența Vechiului Regat
Acțiunile desfășurate de Armata Română pe parcursul Războiului de Independență au dus la dezvoltarea artei militare românești. Este important de menționat faptul că, în acest război dus de Vechiul Regat peste granițe, la sud de Dunăre, au participat, înrolându-se ca voluntari în Armata Română, și o întreagă generație de români ardeleni, trăitori la acea vreme în Imperiul Austro-Ungar. Preluând idealurile pașoptiste ale Unirii tuturor românilor într-un singur stat, ardelenii s-au unit de facto cu frații lor de la sud de Carpați pentru a lupta spre dezrobirea României, ca prim pas în direcția înfăptuirii idealului României Mari.
Cucerirea Independenței de stat a făcut din România un stat suveran (neatârnat, de sine stătător), egal în drepturi cu celelalte state independente, creându-se astfel premisele și pentru realizarea unității statale a tuturor românilor. Aceasta avea să fie posibilă doar într-un context mai larg de transformări continentale și globale, la finele Primului Război Mondial, prin actul Unirilor de la 1918 (9 Aprile – Basarabia; 28 Noiembrie – Bucovina; 1 Decembrie 1918 – Ardealul), dar și prin unirea anterioară a Cadrilaterului, sudul Dobrogei (în urma celor două războaie balcanice dinaintea Marelui Război mondial).