Sâmbăta Moșilor nu este o simplă „sâmbătă a morților”, de care sunt mai multe în calendar. Precedând întotdeauna Duminica Rusaliilor, ea e o sâmbătă a strămoșilor, a tuturor înaintașilor știuți și neștiuți, până la izvoarele neamului. IPS Bartolomeu Anania, dialog peste timp cu Tudor Arghezi
„Dacă Arghezi ar mai fi în viață, i-aș povesti gândurile mele de acum despre ceea ce cred eu că e o piesă de arheologie spirituală – una din multele încă neștiute -, menită să stea mărturie pentru vechimea și continuitatea noastră, ca neam românesc, pe moșia strămoșilor noștri. Gândurile mi s-au năzărit după ce săpăturile de la Sarmizegetusa au dat la iveală vasul de lut cu celebra inscripție „Decebalus per Scorilo”. Arheologii au tradus-o „Decebal, fiul lui Scorilo” (socotind că „per” ar fi echivalentul lui „puer”), dar unii împătimiți ai filologiei, ceva mai târziu, au tălmăcit-o „Decebal pentru Scorilo” (argumentând că „per” nu putea substitui substantivul „filius”, singurul potrivit în cazul de față, ci prepoziția „pro”). Interpretând astfel inscripția, aceștia din urmă au ținut seama și de faptul că vasul cu pricina nu era un obiect casnic oarecare, ci anume un vas de ritual, de cult, folosit într-o anume împrejurare cu caracter religios, când el a fost oferit – desigur, nu gol – de către rege întru amintirea tatălui său (despre care se știe, din alte documente, că-l chema Scorilo). Afectiv, sunt pentru această din urmă tălmăcire, căci ea acoperă un moment din cultul morților – atât de puternic la daci și cu tot atâta puternicie transmis urmașilor lor -, când vasul de lut era oferit pentru pomenirea celui repausat. Ritualul avea, desigur, un caracter general; particular era doar faptul că regele își putea permite să pună pe vas și o inscripție.
De aici gândul m-a dus la acea stranie și singulară Sâmbătă a Moșilor, perpetuată până astăzi în tradiția poporului român, și la puterile dinlăuntrul ei. Ea nu este o simplă „sâmbătă a morților”, de care sunt mai multe în curgerea calendarului. Precedând întotdeauna Duminica Rusaliilor, ea e o sâmbătă a moșilor, a strămoșilor, a tuturor înaintașilor știuți și neștiuți, până la izvoarele neamului, e o sărbătoare a rădăcinilor. Moșii aceștia sunt cei ce ne-au lăsat o moșie (cu înțeles de patrie, așa cum cuvântul a fost folosit și de Eminescu), sunt cei ce au făcut din noi moșneni sau moșteni, adică, după dicționar, țărani liberi, posesori în devălmășie ai unei proprietăți de pământ moștenite de la un strămoș comun, cei cărora le datorăm conștiința că tot ceea ce avem mai bun de la ei e o moștenire care trebuie păstrată, apărată și transmisă celor cărora, noi înșine, le vom deveni strămoși. Mai mult, în limbajul obișnuit, un ins moștenește de la înaintași nu numai pământ sau o altă proprietate, ci și caracterele particulare ale ființei sale sufletești și corporale, semne sigure ale unei anume descendențe, identificabile după o generație sau mai multe. Unii filologi pun cuvântul pe seama limbii albaneze, dar știut este că toate cuvintele de acest fel sunt suspecte de obârșie traco-geto-dacică. Specialiștii ar trebui să-i acorde o atenție prioritară și am fost fericit să văd că, mai nou, cuvântul se află pe lista fondului dacic al vocabularului românesc.
Ei bine, în Sâmbăta Moșilor – și numai atunci -, pentru pomenirea morților se ” împart ” cireșe în vase de lut. Ritualul însă, practicat pe întinse arii locuite de români, nu e creștin. El nu este pomenit în cărțile de cult, nu e legat de nici un simbol specific. Cireșele, numai cireșele, da, pot fi o jertfă din pârga fructelor (precum, bunăoară, perele sau strugurii); dar de ce, neapărat, într-un vas de lut? Tradiția e atât de puternică încât Sâmbăta Moșilor a devenit, din timpuri străvechi, un târg al olarilor, din care s-au dezvoltat, îmbogățindu-și conținutul și culoarea, cunoscutele târguri ale moșilor (cel din București a dat numele drumului care ducea la el, Calea Moșilor, numire ce trebuie păstrată cu scumpătate, așa cum tot pe numele lui de demult și de acum se cere păstrat Drumul Dorului, din satul Rod, de deasupra Săliștei, de-a lungul căruia se așterneau privirile femeilor, sub streașina mâinii, primăvara, să-i zărească pe păstori revenind cu turmele de la iernat). Cât e de vechi acest ritual? Care-i sunt izvoarele? De când s-a altoit el pe ritualul creștin? Ce mă împiedică să cred că el era practicat și de regele dacilor, care-l moștenise de la strămoșii lui, întru pomenirea părintelui său?
Toate aceste gânduri i le-aș povesti lui Arghezi, odată cu amintirea că tocmai într-o asemenea Sâmbătă a Moșilor s-a întâmplat să vină el la mine, în biroul meu de bibliotecar, la o cafea și un ceas de voroavă, printre tomuri vechi. Patriarhul Justinian, care-și avea cabinetul de lucru cu ferestrele la drum și în imediata vecinătate a bibliotecii, nu era străin nici de vizitele poetului la mine, nici de amănuntul că, de fiecare dată, acesta făcea un popas ritual pe coridorul de trecere, preț de câteva clipe, în fața portretului lui Iosif Gheorghian, semnat de Mirea, pe care-l privea ca pe o icoană, nemișcat, cu pălăria în mână.
-Vezi, îmi spunea oaspetele după aceea, pe pictorul Mirea cel din „Vârful cu dor” nu pot să-l sufăr, are ceva vulgar în imaginație, dar tabloul acesta mi se pare un cap de operă. Mă întâlnesc în el cu un Gheorghian viu și mai mult decât viu, cu un chip care ține de inefabil. Îmi e foarte drag.”
Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinși. De dincolo de ape, Polirom, 2009, pag. 66-67.