Cerul, Codrul și Pârăul

ACTUALIZARE: Oastea Domnului își aniversează Centenarul la Sibiu în acest weekend. VEZI PROGRAMUL. Pr Vasile Mihoc: Idealul Oastei Domnului nu este altul decât împlinirea voii lui Dumnezeu de mântuire a lumii

30 decembrie, 20222 ianuarie, 2023 vlad

„La Anul Nou 2023 se împlinesc o sută de ani de la iniţierea Lucrării duhovniceşti Oastea Domnului prin veneratul nostru Părinte Iosif Trifa. Cu acest prilej special, dorim să marcăm Cen­tenarul printr-o serie de activităţi specifice, spre slava lui Dum­ne­zeu şi cinstirea Părintelui nostru Iosif.

Programul se va desfăşura astfel:

sâmbătă, 31 decembrie:

–începând cu ora 12:00, adunare festivă la Mormântul Pă­rintelui Iosif din Cimitirul Dumbrava Sibiului, până către orele 16:00; deplasare cu mijloace proprii la Casa Centrală a Oastei, apoi – după o agapă frăţească de care se vor ocupa fraţii din zona Galaţi –, de la orele 17:30, se va merge în procesiune spre Catedrala Mitropolitană, având în frunte preoţi şi purtători de steaguri;

–de la ora 18:00, participare la Vecernia din Catedrala Mi­tropolitană, după care se va ţine programul de adunare al Oastei Dom­nului, până la ora trecerii dintre ani, când vom participa la pro­­gramul liturgic specific pentru acest moment;

duminică, 1 ianuarie 2023, participare la Sf. Liturghie la Catedrala Mitropolitană, răspunsurile liturgice fiind date de către Corala Oastei Domnului din zona Galaţi, împreună cu Grupul coral în limbaj mimico-gestual, de la Bucureşti (dirijat de pr. Mirel Ilie), iar la finalul Sfintei Liturghii va fi un moment festiv de cântări spe­cifice Lucrării aniversate. Apoi, suntem aşteptaţi la Casa Cen­trală, unde fraţii din zona Galaţi vor oferi o nouă agapă frăţească, pri­lej de noi şi frumoase părtăşii frăţeşti.

Să-l bucurăm pe Părintele Iosif cu prezenţa noastră la Sibiu, cu rugăciune către Domnul Iisus Hristos cel Răstignit ca Lucrarea Oastei Sale să dăinuiască pentru totdeauna, spre mântuirea tuturor”, a informat „Sfatul Frăţesc Operativ” pe pagina web oasteadomnului.ro.

Citiți și: Centenar Oastea Domnului la Sibiu (în ziarul „Sibiu 100%”)

O măreață aniversare: Oastea Domnului la centenar (Pr. Prof. univ. Dr. Vasile Mihoc)

Cu sfârşitul lui 2022, Oastea Domnului a împlinit 100 de ani de existenţă. O aniversare istorică! Iniţiativele omeneşti nu-şi prea aniversează centenarul. O dovadă în plus că lucrarea Oastei Domnului nu a fost şi nu este o simplă iniţiativă omenească. Că, adică, ea este o lucrare a lui Dumnezeu, o manifestare a iubirii Sale pentru noi şi a voinţei Sale de mântuire a oamenilor.

În plan omenesc, o astfel de aniversare ocazionează tot felul de bilanţuri şi de glorificări. În cazul acesta însă, nu ne putem limita la planul omenesc. Căci este vorba de mult mai mult. Orice evaluări ale noastre nu vor putea da seama de măreţia lucrării dumnezeieşti, de bogăţia infinită a Harului lui Hristos şi a darurilor Duhului Sfânt arătate, iară şi iară, în istoria centenară a Oastei. Cei care cunosc îndeaproape istoria Oastei Domnului, despre care, din fericire, avem atât de multe şi importante mărturii, ştiu foarte bine că, dincolo de tot ceea ce oamenii, chiar cei mai aleşi şi cu totul bine intenţionaţi, au putut înregistra din această istorie, în fiecare moment a fost vorba de ceva mai presus de om, de lucrări dumnezeieşti, arătate în viaţa celor chemaţi a sluji idealul Oastei Domnului, care nu este altul decât împlinirea voii lui Dumnezeu de mântuire a lumii. Această realitate o simte şi o mărturiseşte uimit Părintele Iosif, ales şi pregătit pentru a fi cel prin care Oastea Domnului a luat fiinţă în realitatea lumii noastre româneşti, acum o sută de ani. Cum, la fel, au simţit-o şi au mărturisit-o atâţia dintre toţi cei care au îmbrăţişat acest ideal. Iar exemplul cel mai clar şi mai bogat în această privinţă ni-l oferă personalitatea fără seamăn a poetului-martir al Oastei Domnului, Fratele Traian Dorz. Cărora li se adaugă întreaga pleiadă a eroicilor înaintaşi, martori, prin viaţa şi prin cuvântul lor şi prin sfârşitul lor încununat şi slăvit, că Oastea Domnului a dat sfinţi, strălucit intraţi şi ei în norul de martori care ne înconjoară (Evr 12, 1).

Dacă centenarul ne poate prilejui o evaluare a trecutului, aceasta înseamnă pentru noi mai ales acest lucru: pomenirea cu evlavie a sfinţilor Oastei Domnului, mai cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi. Cei mai mulţi, desigur, mai puţin sau deloc cunoscuţi. Dar care şi-au aflat şi şi-au urmat calea sfinţirii lor în Biserica Drept-măritoare prin chemarea şi prin lucrarea Oastei Domnului. Cu toţii avem în minte, în afară de marile personalităţi care au strălucit pe cerul Oastei Domnului în cei 100 de ani de existenţă a ei, fraţi şi surori de prin părţile noastre, ale fiecăruia, care, mai cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi, intră în această categorie, oameni ai lui Dumnezeu care au avut un mare rol în viaţa celor din jur, a familiilor lor şi a tuturor celor în mijlocul cărora şi-au trăit existenţa de ascultare sfântă şi de dedicare în slujba Domnului. Noi înşine ştim că le datorăm negrăit de mult, însăşi chemarea şi întărirea noastră în credinţa mântuitoare, în hotărârea şi legământul de a fi cu totul ai lui Hristos Dumnezeu şi închinaţi lucrării Sale mântuitoare. Toţi aceştia au fost părtaşi la taina minunată a lucrării dumnezeieşti în viaţa lor, a familiilor şi a adunărilor lor, ajungând să înţeleagă tot mai îndeaproape „împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea şi lungimea, şi înălţimea, şi adâncimea” lucrării Harului mântuitor şi să cunoască „iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă”, umplându-se „de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Ef 3, 18-19).

Iată pozitivul minunat al bilanţului centenar al Oastei Domnului! Un bilanţ al sfinţeniei şi al sfinţilor! Care ne face să-I fim atât de recunoscători lui Hristos, Domnul nostru preaslăvit, dar şi atât de recunoscători tuturor sfinţilor înaintaşi care au îmbrăţişat chemarea Crucii Sale şi care ne-au arătat în mod clar şi concret, prin mărturia cuvântului şi a vieţii lor, minunata cale a mântuirii.

O astfel de privire în trecut, săvârşită cu atenţie şi cu cea mai mare smerenie, implică, desigur, şi considerarea situaţiilor, a cauzelor şi a împrejurărilor în care oameni neduhovniceşti au ratat chemarea şi au făcut zadarnic harul la care au fost chemaţi (cf. Gal 2, 21; 5, 4), trăgând şi pe alţii în rătăcirea şi în căderea lor. O astfel de considerare este foarte importantă pentru toţi, cu rolul de a ne feri spre a nu cădea noi înşine în cursa vrăjmaşului pierzător. O, cât de multe ar fi de spus în această privinţă! Şi cât de vinovată este starea acelora care nu au ajuns şi nu vor să înveţe din trecut!

În lupta slăvită a Oastei şi a marilor şi sfinţilor înaintaşi, semnul clar şi permanent al autenticităţii duhovniceşti a constituit-o JERTFA. Jertfirea de sine, în fiecare caz, pentru mântuirea altora, nu „jertfirea” altora pentru scopuri egoiste! Cum se întâmplă de atâtea ori în lumea cea căzută.

Hristos a pus la temelia Bisericii Sale Jertfa Crucii Sale, biruitoare prin Înviere. Jertfa Sa este temei şi chemare pentru fiecare dintre ucenicii Săi. El ne cheamă să ne purtăm Crucea pe urmele Sale (Mc 8, 34 şi loc. par.). Jertfa a fost de la început şi a rămas şi pentru Oastea Domnului semnul evident şi profund grăitor al autenticităţii ei duhovniceşti. „Jertfa – scrie Fratele Traian Dorz – este un semn divin şi o cerinţă atât de sfântă încât Dumnezeu nu o cere şi nu o vrea decât de la aceia dintre oameni care au o conştiinţă fără de cusur şi o predare fără de îndoieli. Peste o astfel de conştiinţă şi peste o astfel de predare Dumnezeu Însuşi Îşi pune semnul Lui şi Hristos Îşi pune pecetea Sa. Pentru ca, prin acestea, trimisul Său pentru jertfă să poată fi cunoscut de pământ şi recunoscut în cer… Semnul lui Hristos şi pecetea Duhului Sfânt sunt dovedite nu numai de jertfa trimisului lui Dumnezeu, ci şi de încredinţarea că el vorbeşte despre adevăr, încredinţare pe care solia adusă de acesta o dă inimilor celor care îl aud”. Ca dovadă, citează cuvântul Apostolului Pavel din I Tes 1, 5: „Evanghelia noastră v-a fost propovăduită nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfânt şi cu o mare îndrăzneală…” (Istoria unei Jertfe, vol. II, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 1999, p. 9).

Jertfa şi puterea propovăduirii adevărului dumnezeiesc – iată două constante ale istoriei Oastei Domnului, în tot ceea ce a însemnat şi înseamnă lucrarea ei autentică şi săvârşită prin oameni duhovniceşti!

Oastea Domnului a adunat în cei 100 de ani de existenţă marea şi nepreţuita bogăţie a jertfelor Sale, săvârşite pe temeiul şi prin puterea Jertfei lui Hristos. Acestea fiind şi temeiul şi garanţia biruinţelor sale de astăzi şi de mâine. Cu condiţia, desigur, ca noi înşine să ne lăsăm pătrunşi de chemarea de a ne înfăţişa ca jertfă „vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu” (Rom 12, 1). Ca rod al jertfei înaintaşilor şi prin lupta şi osteneala atâtor fraţi şi surori, de ieri şi de azi, avem până acum adunări ale Oastei pline de putere de Sus, purtând, fiecare, „semnul lui Hristos şi pecetea Duhului Sfânt”, ca să reluăm exprimarea Fratelui Traian. Într-adevăr, după atâtea adunări – şi, slavă Domnului, avem astăzi multe şi mari adunări, nu numai în ţară, ci şi peste tot în diaspora românească – auzim mărturisiri pline de bucurie despre frumuseţea deosebită şi, mai mult, despre puterea lucrării Harului în aceste adunări, prin care, iată, Oastea îşi continuă lucrarea la care este chemată.

Desigur, roadele ar trebuie să fie mult mai multe şi mult mai mari. De vină sunt numai neputinţele noastre, iar această aniversare deosebită să ne fie tuturor un puternic şi hotărât îndemn să răspundem mai viu şi mai jertfelnic chemării minunate căreia îi suntem părtaşi.

Aducem însă Domnului, Celui în Sfânta Treime închinat şi preaslăvit, slavă, cinste, laudă şi întregul nostru prinos de recunoscătoare mulţumire pentru prezenţa şi lucrarea Sa, atât de vădite şi atât de măreţe, pe parcursul întregii istorii de jertfă şi de biruinţă a Oastei Sale. Şi ne reînnoim legământul de a-L asculta neclintit şi de a-I fi harnici şi vrednici împreună-lucrători în ogorul mântuirii Sale.

Pr. prof. Vasile MIHOC (Sursa: oasteadomnului.ro) – articolul continuă dedesubt

Iată noaptea Anului Nou 1923! (Traian Dorz)

Această noapte de hotar între ani este, de obicei, pentru toţi oamenii, prilejul unui cutremurător bilanţ. Prilejul în care ne vedem cu toţii nu numai grăbita trecere a vieţii pământeşti, ci şi felul în care am folosit această parte din viaţa scurtă, pe care o încheiem la sfârşitul fiecărui an şi o deschidem la începutul altuia.

Într-o astfel de ultimă noapte a anului trecut – şi de primă a noului an – cine oare îşi mai face atât de necruţător bilanţul luptei sale trecute şi planul luptei sale viitoare, ca omul de conştiinţă aşezat de Dumnezeu într-acest loc de aşa mare răspundere – cum era el, Iosif? Şi ca preot la un amvon – în slujba lui Dumnezeu, şi ca redactor de gazetă, la o tribună – în slujba poporului!

Era târziu şi el era singur. În noaptea asta, când nimeni nu doarme, mulţi fac voia diavolului, dar puţini fac voia lui Dumnezeu.

La masa de lucru din locuinţa sa de la orfelinat, unde locuia acum, Părintele Iosif stătea în faţa foilor albe, cufundat în gânduri şi privind departe. Şi nu ştia cum să înceapă.

Iată, gândea el, au trecut treizeci şi patru de ani din viaţa mea. Şi cu ce mă pot eu înfăţişa, cu adevărat, acum în faţa lui Dumnezeu, Stăpânul şi Judecătorul meu? Ce am făcut eu, cu adevărat, pentru Dumnezeul meu Căruia I-am juruit legământul cutremurător al preoţiei, făgăduindu-I slujire şi roadă? Ce am făcut eu, cu adevărat, pentru poporul meu căruia îi juruisem tot devotamentul meu în conştiinţa mea?

Cu un amar simţământ de durere şi de ruşine, vedea stările în care se zbăteau ţara şi poporul. Şi, la fel, neputinţa lui în faţa acestor stări.

Din tot elanul cu care se luptaseră fiii acestei ţări, de secole înainte, pentru împlinirea marelui nostru ideal naţional, acum parcă nu mai rămăsese nimic.

Toată frumoasa muncă pentru trezirea şi formarea conştiinţei curate a datoriei, a unităţii, a cinstei, a demnităţii şi a moralei acum parcă încetase de peste tot.

Toate luminile frumoase şi vrednice, care ardeau cândva atât de curat şi de puternic, acum parcă le stinsese un vânt satanic. Şi un întuneric vinovat se întindea rece, ameninţător şi deznădăjduit peste toate hotarele noastre fireşti şi sufleteşti.

În zadar ne-a dat oare Dumnezeu o ţară mare şi frumoasă? – gândea el.
În zadar oare au luptat şi s-au jertfit atâtea secole înaintaşii noştri? În zadar oare am muncit şi am suferit chiar şi noi atât de mult? Căci, într-adevăr e în zadar, dacă lăsăm ca acum să se piardă şi să se nimicească totul, chiar aşa!
E plină lumea de ştiri rele despre cei de sus şi de ştiri triste despre cei de jos…

Crimele, hoţiile, judecăţile, divorţurile, tulburările şi toate nelegiuirile provocate de puhoaiele de alcool, revărsate peste ţară din sutele de fabrici, ştiute şi neştiute, de spirt negru şi alb… şi din miile de cârciumi, au făcut acum din ţara şi din poporul nostru, cel altădată atât de vrednic, un exemplu grozav de urât pentru toate popoarele din jurul nostru.

Bolile sociale şi degenerarea, provocate şi răspândite de alcoolism, se întind ca pârjolul, distrugând nu numai generaţia asta, ci şi pe cele viitoare.

Statisticile sunt din ce în ce mai alarmante, dar nimeni dintre cei cu răspundere în ţara asta nu se ridică puternic şi hotărât să oprească această stare de lucruri şi să aducă salvarea…

Încă o dată: cine le mai poate vedea toate acestea aşa de limpede ca unul care are un loc aşa cum am eu? Şi cine oare mai are o răspundere atât de mare în înştiinţarea răului şi în luarea de măsuri bune, ca mine, care am în mână o trâmbiţă cu care pot suna alarma neîncetat peste o lume întreagă? Ca mine, care am acum la îndemână un mijloc cu care pot chema la luptă împotriva răului şi pot îndruma neîncetat spre bine pe cei hotărâţi să se ridice cu un singur gând, pentru mântuire şi pentru Hristos!…

Din bisericuţa neştiută de la Vidra, Dumnezeu m-a mutat în catedrala de la «Lumina Satelor». Şi, de la cei câţiva ascultători sărmani dintr-un sat îndepărtat de munte, eu pot acum să vorbesc unei ţări, unei lumi întregi.

Foaia se tipăreşte în multe mii de exemplare, săptămână de săptămână, şi în fiecare duminică e ascultată în mii de sate şi de oraşe, nu numai din ţară, ci şi până departe, peste hotare, în toate colţurile lumii, unde sunt români care ţin legătura cu ţara de unde plecaseră.

Şi eu? Ce am făcut eu cu-adevărat, oare, şi ce fac eu, chiar şi acum, pentru a-mi împlini, în adevăr, datoria pe care am început să mi-o simt chiar din clipa când am primit Sfânta Carte şi sfânta înştiinţare a mamei mele, de pe patul morţii ei?

Cu ce îmi închei eu acum bilanţul celor treizeci şi patru de ani din viaţa mea? Practic, ce am făcut eu în afară de puţin zgomot care şi acela pare că s-a pierdut neputincios şi fără nici un ecou, în pustiul acesta mare din jurul meu?…

Aşa vorbea cu sine însuşi omul lui Dumnezeu, şi acestea îi erau amarele gânduri neputincioase şi triste, ce îl frământau în cămăruţa lui de la orfelinat.

În faţa lui erau încă foile albe, pe care trebuia să se înşiruie, în noaptea asta, rândurile ce vor alcătui primul număr, de Anul Nou, 1923, al foii «Lumina Satelor». Şi nici el nu ştia cum şi cu ce să înceapă…

Ceasurile treceau astfel grele de gânduri, iar foile rămâneau albe, căci ochii erau plini de lacrimi şi sufletul plin de amărăciune. Cum să înceapă ceea ce se cerea făcut?

Din tot oraşul răzbăteau, până în cămăruţa lui şi până în fundul sufletului său, strigătele, urletele de beţivi, zgomotele de muzici şi tobe ale revelionului.

Toate cârciumile erau deschise, toate uliţele şi pieţele pline, tot văzduhul plin de chiote şi de neruşinare. Un cârd de beţivi trecu chiar pe sub fereastra lui, spărgând, cu larma unor cântece murdare şi a unor sudalme grozave, pacea căsuţei lui liniştite.

Copilul se zbătu în pătuţul lui. Şi sufletul Părintelui se strânse cutremurat. Cârdul beţivilor trecu… Veniră alţii. Şi, ca nişte săgeţi de foc, îi străpunseră inima, tot mai chinuitoare, întrebările dinainte:

Ce am făcut eu pentru ca aceşti nefericiţi beţivi şi suduitori să-şi dea seama, cutremuraţi şi îngroziţi, de păcatul şi pierzarea lor? Ei merg, fără să-şi dea seama, la o pierzare sigură, dar eu ştiu cutremurător de bine lucrul acesta.
Ce-am făcut eu pentru ca Hristos să fie adus până la ei, iar ei aduşi până la Hristos – singura întâlnire mântuitoare a unui suflet şi a unui popor?

Ochii i se opriră îndureraţi asupra Psaltirii lăsate de mama lui. Cartea stătea şi acum, ca de obicei, pe masă, în faţa sa. În clipa aceea, auzi, mai limpede şi mai puternic ca oricând, glasul Psaltirii şi glasul mamei lui, grăindu-i cu o voce sfâşietoare: …Să-L cunoşti şi să-L mărturiseşti pe Hristos. În aceasta va fi mântuirea ta şi a multora…

Învăluit într-o lumină cerească, îi păru că vede în faţa sufletului său pe Iisus cel Răstignit. Şi parcă Îl auzi poruncindu-i: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa…”; „Fără Mine nu puteţi face nimic…”; „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”.

Şi simţi cum lumina aceasta puternică se apropié, îl cuprinse în ea, şi se revărsă toată, dintr-o dată, în toată fiinţa lui trupească şi sufletească…

Se prăbuşi pe genunchi şi mâinile i se împreunară, înălţate în rugăciune, peste Psaltirea mamei. Cu tot sufletul cutremurat şi cu toată faţa şiroind de lacrimi, izbucni într-o mărturisire zguduitoare, învinuindu-şi toată nepăsarea trecută. Şi cerându-şi iertare pentru toţi anii petrecuţi cu atât de puţin folos.

Cu o nestăpânită revărsare a inimii, se predă din nou lui Hristos, cu o hotărâre şi cu un legământ nou ca, din clipa aceasta, să ia, puternic, un nou drum în lupta lui. Un îndemn fericit şi luminos îi străluci poruncitor în faţă, strigându-i:
– Ridică-te şi scrie!
Şi, peste foile albe, mâna lui slăbuţă începu să alerge, scriind cuvintele de foc inspirate de Duhul Sfânt, ale Chemării în Numele lui Iisus Hristos, adresate tuturor românilor şi creştinilor pentru hotărârea cea mare:

Veniţi, strigă el, să facem o intrare creştinească în Anul cel Nou, cu hotărâre şi întovărăşire de luptă împotriva sudalmelor şi beţiilor…

Cititorilor… veniţi să scoatem din casa noastră, din traiul nostru şi al vecinilor noştri aceste două mari păcate care ne pierd sufletul şi neamul nostru: beţia şi sudalma…

Publicăm mai jos o «Hotărâre».

Toţi cei care voiesc şi se hotărăsc să intre în lupta contra beţiei şi sudalmei vor iscăli această hotărâre. Apoi hotărârea iscălită o puneţi pe peretele casei şi, mai ales, în suflet, ca s-o aveţi în tot decursul anului cu voi… spre a vedea câţi am putut purta până la sfârşit lupta cea bună pentru biruirea Satanei şi mântuirea noastră cea sufletească.

Cititorule, iscăleşte şi tu hotărârea şi intră şi tu în Oastea celor ce se hotărăsc pentru Mântuitorul Hristos şi pentru lupta împotriva păcatelor. Ascultă glasul şi rugăciunea sufletului tău, iscăleşte şi tu şi ţine hotărârea de mai jos:

H o t ă r â r e :

Subsemnatul, …, gândindu-mă cum aş putea intra în Anul cel Nou cu folos de mântuire sufletească, mă hotărăsc prin aceasta, cu începere de la Anul Nou, să scot din traiul meu sudalma şi beţia.

Îmi dau seama ce păcate grele sunt acestea.

Intru, prin aceasta, în rândul celor ce se hotărăsc, ca şi mine, să fim nişte buni ostaşi ai lui Hristos. Să începem lupta cea sfântă a curăţirii vieţii noastre de păcatele cele multe şi grele.

În fruntea oştirii noastre stă Mântuitorul Hristos şi El ne va duce la biruinţă.
Pe Mântuitorul meu, Iisus Hristos, rugându-L să mă ajute şi pe mine să lupt în Oastea Lui, iscălesc această hotărâre ce s-a făcut pentru binele și mântuirea mea cea sufletească.
Dată în …, la Anul Nou, 1923

N. N. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . , abonat al gazetei «Lumina Satelor».

Traian Dorz, din “Istoria unei Jertfe”