
„21 de Rubini”, între catharsis colectiv și oglindă (in)fidelă a societății, politicii, justiției, stăpânilor, ierarhilor. Asistăm la nașterea filmului de frondă la adresa regimului actual. Impresii după avanpremiera de la Brașov
Filmul „21 de Rubini” a fost lansat în avanpremieră la Brașov vineri, 27 octombrie 2023, la sala 4 a cinematografului din AFI Mall, construit după dărâmarea a ceea ce a fost până nu demult „Hidromecanica”. Peste o sută de persoane de toate vârstele și categoriile au fost prezente, printre care cel puțin 3 familii preoțești – incluzând aici pe regizorul-preot Ciprian Mega și pe soția lui, producătoarea Laura – Irina Mega, cei doi fiind însoțiți și de producătorul / finanțatorul Silviu Ciobanu, o parte dintre actori – printre care și Viorel Rață de la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu. Subintitulat „ora de a spune adevărul”, filmul „21 de Rubini” a durat două ore și jumătate, fiind urmat de o dezbatere cu publicul, în timpul căreia microfoanele pregătie în acest scop nu au funcționat – întâmplător sau nu, deocamdată nu știm, dar unii spectatori au interpretat asta ca pe un semn, filmul fiind și așa plin de subînțelesuri, șopârle, lucruri incomode și aspecte dure atât pentru establishmentul actual, cât și pentru Justiție și Biserica Ortodoxă Română – fără a se mărgini doar la ele.
Pentru exemplificare, unele dintre cele mai memorabile replici au fost cele precum „În Biserică nu există democrație, totul se bazează pe ascultare”, „Singura valoare ecumenică e banul”, „Noi, ca neam, ne hrănim doar cu trădări”, „Îndurăm frig pentru Libertate și mergem la război pentru Democrație” ș.a.m.d.
O viziune despre România. Asta se dorește a fi pelicula „21 de Rubini”
„Nu este neapărat viziunea mea despre România: fiind un film de autor, el poartă semnătura autorului. Povestea se creează prin ciocnirea caracterelor”, a declarat la avanpremiera brașoveană preotul-regizor Ciprian Mega. Pe de altă parte, el declarase la Gold FM România că filmul pe care l-a regizat își propune să facă și o critică „onestă” Bisericii Ortodoxe Române.
La rândul ei, producătoarea și scenografa Laura-Irina Mega a primit din sală un buchet de flori și a avut o cuvântare expeditivă, încheiată cu afirmația „Sper că nu vă pare rău că ați venit să-l vedeți!” (pe el, pe film – n.r.).
Au existat și luări de poziție mai filosofice. Unul dintre actori, basarabean de origine, s-a remarcat printr-o cuvântare mai lungă și mai antrenantă, cu accente mobilizatoare. „Pentru ca răul să învingă, e suficient ca oamenii buni să nu facă nimic!”, a încheiat el.
Tânărul care a interpretat rolul seminaristului aspirant la preoție mărturisea că, la începutul filmărilor (undeva prin 2017, n.r.), avea doar 16 ani și s-a aflat pentru prima dată într-un platou de filmare. O experiență interesantă și plină de învățăminte pentru el! De-acuma, drumul e deschis larg dinaintea lui.
În final, preotul-regizor Ciprian Mega a luat din nou cuvântul și a spus că la fiecare vizionare (și a fost un maraton de avanpremiere aproape zilnice în ultima săptămână, n.r.) găsește ceva nou în această peliculă, la care nu s-a gândit inițial. Pentru el, filmul este ca un organism viu care trebuie lăsat să se dezvolte.
Deși cel mai adesea trecem pe stradă pe lângă oameni pe care niciodată nu suntem dispuși să-i ascultăm, filmul ne obligă timp de două ore și jumătate să stăm cu telefoanele închise și să ascultăm poveștile unor semeni de-ai noștri, a mai sublinat el.
„Mi-a plăcut partea aceasta creativă de a construi personajele de film. O importanță majoră o are spectatorul din sala de cinema, disponibilitatea lui de a asculta personajele și ce au ele de zis. Eu am încercat ca fiecare (personaj) să dea o mărturie despre noi”, a mai mărturisit Pr. Ciprian Mega. „Am naivitatea aceasta de a crede că putem schimba lucrurile”, a conchis el.
Filmul are un rol de catharsis colectiv, dar și de acuzator subiectiv. Impresiile unui spectator trecut prin școala teologică
„21 de Rubini”, o radiografie a eșecului guvernelor postdecembriste. Asistăm la nașterea filmului de frondă la adresa actualului regim. Dacă, până acum, ni se serveau doar filme îndreptate contra regimurilor anterioare, care îl legitimau întrucâtva pe cel actual, „21 de Rubini” îi ia în cătare pe cei aflați la putere acum și în ultimii 30 de ani.
Înainte de a intra într-o analiză de fond, trebuie menționat din capul locului că meritul indiscutabil al acestui film este inaugurarea unui nou gen în cinematografia românească, acela al filmului de frondă la adresa actualului regim, punctând nereușitele lui majore: neintrarea României în Spațiul Schengen și în programul american de călătorie fără vize, precum și pierderea libertății și a bunăstării, niciodată atinse pe deplin după Decembrie 1989, ambele fiind sacrificate pe altarul noilor agende trasate din afară: lupta contra virușilor, războiul occidentului colectiv împotriva Rusiei, ghidonarea justiției pentru a-i lovi pe unii și a-i proteja pe alții ș.a.m.d. Dacă, până acum, producțiile cinematografice postdecembriste își făceau un titlu de glorie în a critica doar fostele regimuri, „21 de Rubini” critică actualul establishment și guvernările de după 1989, fără a fi mai puțin anticomunist în săgețile pe care le trimite spre trecut.
Cu toate acestea, critica actualului regim pare făcută de pe poziții mai degrabă useriste decât conservatoare
În rest, filmul pare unul destul de userist, ca și cum ar fi fost făcut de băieții de la Recorder, găsești în el toate mantrele useriștilor: justiția, lupta împotriva corupției, DNA-ul eroic și interceptările fără mandat, văzute ca benigne de magistrați. Colaborarea dintre procurori și servicii, dosarele instrumentate de serviciile secrete, de asemenea. Biserica Ortodoxă e văzută și ca incontrolabilă (stat în stat), dar și ca aflată într-un balet secular cu toți factorii puterii interne și externe, preocupați de preoții „indisciplinați”, care vorbesc mai mult decât trebuie. Pe de altă parte, justiția și presa au în vizor scandaluri de corupție și homosexualitate din BOR. Publicul se poate mira privind felul în care ierarhia se compromite susținând purtatul măștii și campania de vaccinare ARNm din timpul stărilor de alertă. Pe membrii ierarhiei și clerului îi caracterizează în film lăcomia, îmbuibarea pântecelui, simonia, mita, concubinajul politic, apartenența masonică (semne oculte făcute cu mâinile de preotul invitat la TV): parcă toți sunt preocupați doar de „dar” și nu de Har. Singura figură de slujitor autentic e cea a părintelui Alexie, fost deținut politic, bun duhovnic, care găzduiește în curtea casei lui adunări similare celor de la Oastea Domnului: terfelit de detractori ca „legionar” și fost „criminal”, dar urmat de oameni simpli, cu evlavie autentică. Singurul moment când Biserica e prezentată cu față umană e la o vecernie, fără credincioși, la care fosta viitoare procuroare generală participă după ce tocmai aflase că a pierdut copilul din pântece: puterea tămăduitoare, consolatoare și regenerativă se revelează smerit la o slujbă de seară, învăluită de misterul icoanei, al fumului de tămâie, al lumânărilor străluminând întunericul.
Pe de altă parte, filmul aduce foarte multe critici întemeiate (potențial constructive) și spune multor lucruri pe șleau: secularizarea Bisericii, cârdășia cu politicul, parangheliile și promiscuitatea politicienilor, amestecul serviciilor secrete în Justiție, amestecul ambasadelor în numirea fruntașilor puterii locale, diktatul de la Bruxelles, ideologia și practica homosexualității, împingerea înainte și apoi eliminarea figurilor proeminente, crearea de grupări infracționale organizate la vârf care preiau atribuțiile reprezentanților democratici, controlul inclusiv al opozitiei și moșirea unor false mișcări contestatare, încurajarea crizelor prin lozinci stupide de tipul „frig pentru libertate” și „război pentru democrație”. Sunt prezentate epoca pandemiei covidiene și a războiului din Ucraina, cu priviri retrospective asupra anului 1999, când au avut loc războiul NATO din Iugoslavia si eclipsa de soare.
Din satul Mideni în urbea Zădărniceni, adus de o locomotivă cenușie, cu un singur vagon
Ne sunt aduşi în atenție doi frați: fata din popor care ajunge procuror la București și mezinul care ajunge seminarist în urbea Zădărniceni dar, care, după ani de umilințe, scârbit de corupția sistemului bisericesc, se sinucide. Mi se pare destul de șubredă tema sinuciderii lui, el fiind personajul cu cele mai puține traume dintre toate rudele sale – singurul argument putând fi vârsta fragedă si situația aparent fără ieșire in care se afla. Dar teologia si sinuciderea sunt incompatibile (la fel ca credința mamei care mergea la „Oastea Domnului”, dar făcuse și două avorturi – însă născuse și doi copii, eroii dramei), cine recurge la astfel de gesturi dovedește că nu are o credință reala în Dumnezeul Învierii.
Oglindă onestă sau generalizare trasă de păr? Nu peste tot e la fel ca în film, dar nici la fel ca acolo unde e bine
Mărturia mea personală, de fost student teolog în Ardeal, e că nu am întâlnit niciodată gradul ăsta de cinism și foame după bani în structurile bisericești, ci că, dimpotrivă, cel mai adesea mi s-a făcut bine fără să mi se ceară nimic în schimb (în afară de plățile legale, contractuale, valabile pentru toți ceilalți). Pot admite faptul că nu peste tot lucrurile stau la fel ca în zona Sibiu – Brașov în care mă învârt eu, dar la fel ar trebui să admită şi cei care au gândit filmul că situația prezentată de ei nu este generalizată în BOR şi nici reprezentativă la nivel de instituţie. Regizorul, preot, se spală pe mâini zicând că deşi „filmul este o viziune despre România”, ea „nu reprezintă neapărat” viziunea lui, ci pe cea a scenaristului.
O shaorma cu de toate în care fiecare găsește ce dorește
Dacă am început comentariul cu părerea că filmul vorbește pe limba useriștilor, vizionându-l și digerându-l, am ajuns la concluzia că el vorbește și pe limba conservatorilor, dar şi în cea a reformatorilor din interior. Sunt prezente multe șopârle, multe adevăruri dure, altele pot fi exagerări sau generalizări nu în totalitate justificate, dar, per ansamblu, filmul dă senzația că are intenția unei autocritici a societății românești la împlinirea a 33 de ani de la Revoluția anticomunistă și de la îmbrățișarea democratiei de tip occidental. Nu are o fixație doar pe Biserică, aceasta fiind percepută mai acut probabil din prisma faptului că regizorul e preot și eu, cel care comentez, am afinități teologice. De fapt, sunt luate în colimator mai multe felii din ceea ce înseamnă România anilor 2020, cu amintiri din anii 2000, și fiecare felie își are publicul ei: cei care cred în lupta contra corupției sau a moravurilor politrucilor neo-comuniști se vor regăsi în felia asta, cei care cred în critica BOR se vor găsi în felia cealaltă, cei care combat imperialismul Axei Bruxelles – Washington au și ei felia lor din film, revoltații contra politicilor abuzive din pandemie și contra fraternizării cu Ucraina ostilă nouă vor avea și ei ce vedea și auzi. Cei care denunță amestecul serviciilor secrete in justiție, a ambasadelor străine în guvernare și existența unui grup ocult la vârful puterii, care face și desface, se vor răcori și ei.
O invitație la unitate între grupuri cu preocupări diverse și… adverse
Filmul e un amestec compozit care are meritul că atrage pe fiecare și mulțumește pe toată lumea. Am văzut în sala de cinema și ipohondri cu mască, și „tefeliști” cu popcornul pe genunchi, precum și credincioși, intelectuali sau familii preoțești. Fiecare s-a regăsit în felul său în film, care are meritul că ne-a adus cumva laolaltă, deși în restul timpului ne aflam pe baricade opuse. La discuția ulterioară cu echipa nu au existat critici sau contestări, ci mai multe comentarii apreciative, întrebarea principală fiind „pe când următorul film?”, iar răspunsul, „dacă și când o vrea Dumnezeu”.
Filmul ca oglindă, predică, spovedanie și carnaval
Este indiscutabil o oglindă, mai fidelă sau mai deformată – judece fiecare! – a României anilor tranziției si consolidării influenței occidentale. Este și un denunțător al tarelor acestui neam – printre care trădarea și goana după ban („singurul bun ecumenic”) sunt de capătâi -, are și valoare de catharsis colectiv. Recunosc că mi-a smuls mai multe lacrimi în timpul vizionării și câteva momente prelungi de tăcere după ieșirea din sală. E un demers care îndeamnă la reflecție și îndreptare. Este ca un fel de spovedanie în care nu tu îți spui păcatele, ci ele îți sunt prezentate pe un ecran. Prin asta se face simțintă amprenta teologului din spatele regizorului. Pelicula are și momente de umor caragialesc presărate printre episoadele dramei – ridendo castigat mores.
De la ce vine denumirea?
„21 de rubini” – denumirea vine de la un ceas mecanic cu 21 de rubine (elvețian cumpărat pe vremea comunismului? – nebănuite sunt căile Domnului!), care îi este dat de tată băiatului „ca singura lui avere”, înainte ca acesta să meargă la seminar. Ceasul va fi pierdut în Gara Zădărniceni (oraș fictiv) la un joc de alba-neagra la care tânărul, naiv și neexperimentat, crezuse că va putea să câștige bani pentru a plăti operația mamei sale, bolnave de cancer. Ulterior, un ceas similar este comandat din Elveția de sora mai mare, procuroare la București, care i-l restituie tatălui, îmbătrânit de atâtea greutăți și internat într-un ospiciu după ce și-a pierdut mințile, o dată cu moartea soției și a mezinului.
Cele două mari povești sunt ale celor doi frați: mezinul George, din satul Mideni, care merge la Zădărniceni pentru a da la seminar și, după mulți ani de învățat, dar și de șpăgi incomensurabile, date în ascuns de părinții lui, este rejectat de sistem și nu poate deveni preot, după care se sinucide. Sora mai mare, Nina, este procuroare DNA și aspirantă la funcția de procuror general al României, dar numirea ei depinde de condițiile de supunere totală pe care i le pun președintele României și Ambasadorul SUA, precum și de presiunile venite din partea reprezentantei UE, la cererea patriarhului Romaniei, de a închide o anchetă de corupție și homosexualitate în care e implicat un ierarh. Audiind un martor, singurul din 40 care preferă să-și incrimineze superiorul în loc să tacă fricos, dar care susține și că i-a fost prieten răposatului seminarist, fratele procuroarei, aceasta decide să nu cedeze presiunilor și să continue ancheta. La scurt timp după aceea, ea este săltată de mascați și băgată la arest preventiv, cu complicitatea unora dintre colegii ei, după care i se dă control judiciar, dar în vremea asta ea pierde copilul pe care îl avea după o relație cu un regizor rus școlit în occident, care o și înșelase și părăsise în perioada când ea încă era în cărți pentru funcția de procuror general.
Davai ceas, davai palton – varianta English, please!
Finalul filmului e concentrat pe vizita ei la ospiciul unde e internat tatăl său și pe reconcilierea acestor ultimi doi supraviețuitori ai familiei din Mideni, distruse de meandrele tranziției. Restituirea ceasului cu 21 de rubine nu poate, pe lângă alte vorbe din popor, să nu ne amintească de celebra zicere „Davai ceas, davai palton!” cu care erau portretizati, nu fără temei, invadatorii sovietici. Doar că, acum, ceasul și toată moștenirea materială și imaterială a acestei familii post-decembriste sunt uzurpate, direct sau indirect, de vest-europeni și de americani. Altă epocă, alți invadatori atrași de brandul național „România, țara tuturor posibilităților”.
Închei prin a o parafraza pe doamna Laura Mega: sper că nu veți regreta vizionarea acestui film care continuă să pună pe gânduri, atunci când nu ne pune pe jar.
A comentat: Vlad Pârău.
De interes, pe aceeași temă:
Excelent comentariu,curajos ,elocvent,radiografie completă a tuturor sbteranelor societății atinse de aceasta productie artistica.
Filmul se cere a fi revazut.Reinvaluirea adevarurilor poate duce la solutii benefice.
Felicitari comentatorulu și echipei de producție.
Alt comentariu mai pertinent inca nu a aparut.