Părintele Teologos: Războiul este starea de ură, pentru că Dumnezeu este iubire. Războiul este un chin și este starea sufletului păcătos, după cum Pacea este starea sufletului sănătos. VIDEO de la O Chilie Athonită
Pentru că ne aflăm în vremuri de crize multiple și de războaie mai apropiate sau mai depărtate, Părintele Teologos Cadar din Sfântul Munte Athos ne prezintă un punct de vedere creștin-ortodox asupra războiului: acolo unde războiul izbucnește, primul care e sacrificat este Adevărul. Creștinii nu ar trebui să poartă războaie, ci să respecte porunca dumnezeiască „să nu ucizi”, ba, dimpotrivă, „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” și „iubiți pe vrăjmașii voștri!”. Singurul război pe care creștinul e dator să îl poarte este cel contra lui însuși, contra „omului vechi” din el, contra sinelui egoist și a patimilor.
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin
Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin
Când a început războiul
Suntem o existență în război și să știți că războiul nu a început ieri acolo și alaltăieri dincolo. Războiul a început odată cu Adam și de atunci până astăzi doar izbucnește, iar omul se războiește.
De fapt, primul care s-a răsculat a fost Lucifer pentru că războiul provine din posibilitatea unei ființe raționale de a se desprinde de Dumnezeu, de a se opune lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte războiul este starea de ură, pentru că Dumnezeu este iubire. Da, fraților, este cea mai mare dramă din tot acest univers – opunerea față de Dumnezeu cel pururea iubitor și pururea existent de la care primim însăși existența și puterea de a-L lupta. Este o luptă total inutilă pentru că niciodată un fir de praf nu se poate lupta cu Cel Ce este mai mare și mai presus decât tot Universul.Și nimic nu se schimbă fără voia lui Dumnezeu.
De asemenea, pentru că Dumnezeu este Cel Ce Este, războiul este ieșirea din starea de existență plenară, atât cât este cu putință unei ființe veșnice. Și iarăși pentru că Dumnezeu este Adevărul, războiul este ura împotriva adevărului. Din cauza aceasta, prima victimă într-un război este adevărul. Deci războiul este un chin și este starea sufletului păcătos, după cum pacea este starea sufletului sănătos. Înțelegeți?
Boala sufletească, păcatul, ura, războiul sunt despărțire, rupere – pe când pacea este unitatea cu Dumnezeu și între noi. Noi suntem liberi să alegem. Înțelegeți?
Vedeți că Dumnezeu i-a zis lui Adam: „Din toți pomii din rai poți să mănânci, în afară de pomul cunoștinței binelui și răului, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit!”. Cu alte cuvinte Dumnezeu i-a zis lui Adam că poate să experieze orice din rai, însă să nu caute cunoștința desăvârșită în pom, adică în materie, pentru că atunci va muri adică se va desprinde de Dumnezeu cel imaterial.
Cunoștința desăvârșită, sau „cunoștința binelui și a răului” în limbaj biblic, este la Dumnezeu care este viu, iubitor și pur imaterial, mai presus de orice materie. La partea opusă a existenței se află materia, materie care, fără a fi păcătoasă în sine, este sediul păcatului, prin forța sa de a-l atrage pe om departe de Dumnezeu. Înțelegeți?
Diavolul, l-a momit pe Adam cu îndumnezeirea, spunându-i că dacă o să facă neascultare de Dumnezeu o să fie ca Acesta. Pare paradoxal – cum să fie ca Dumnezeu dacă face neascultare? Însă lucrurile sunt foarte fine și viclene, pentru că Dumnezeu l-a făcut pe Adam să fie după chipul Său și să ajungă exact ca El, însă această asemănare cu Dumnezeu se realizează cu ajutorul lui Dumnezeu, în pace și nu de unul singur, în contradicție cu Acesta.
Adam, din păcate, a făcut neascultare și s-a rupt de Dumnezeu, s-a însingurat, s-a limitat. De la împăratul Creației – care era Adam, cel care a pus nume tuturor animalelor, a ajuns să se ascundă de Dumnezeu, ca un fricos în materie adică printre copacii Raiului. Omul se ascundea de Dumnezeu pentru că era în război cu El, cu toate că Dumnezeu nu era în război cu omul. Doar omul, în război cu Dumnezeu.
Războiul și Dumnezeu. Atitudinea lui Adam
Dumnezeu nu războiește pe nimeni și nu simte războiul nimănui, pentru că Soarele nu este deranjat de agresivitatea unei furnici. Desigur că Dumnezeu este infinit mai mare decât Soarele și diferența de putere între noi și Dumnezeu este infinit mai mare decât diferența dintre Soare și furnică, însă am dat acest exemplu pentru a ne face o imagine cât de cât.
Vedeți că în Rai Dumnezeu a strigat ca și Tatăl cel iubitor după fiul risipitor: „Adame, Adame, unde ești?”. Știm că Dumnezeu este atotprezent și atotștiitor. Cum nu știa El unde este Adam? De fapt, întrebarea lui Dumnezeu era o invitație la pocăință, era un gest delicat de iubire ca să-l determine pe Adam să înceteze războiul inutil și să spună „Doamne, am greșit! Iartă-mă! Hai, să ne împăcăm!”.
Din păcate, însă, Adam se îndreptățește și rămâne pe poziție folosind logica, spunând că s-a temut de Dumnezeu că e gol și s-a ascuns. Trebuie să menționăm aici că nu este vorba atât de goliciunea trupească, ci de cea duhovnicească, pentru că în versetele anterioare zice Scriptura că și-au cusut frunze de smochin și și-au făcut acoperăminte ca să-și acopere goliciunea. Ei, goliciunea duhovnicească înseamnă golirea de Harul lui Dumnezeu, prin neascultare, prin separare și aceasta induce teamă, tulburare, stare de război, fără însă să fie nevoie să-L războim pe Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este pururea iubitor.
Vedeți că Dumnezeu se smerește și mai mult pentru că îl întreabă pe Adam: „Cine ți-a spus că ești gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ți-am poruncit să nu mănânci?” Adică de unde ai o altă sursă de cunoaștere – de pseudo-cunoaștere în afară de Mine? Nu cumva ai făcut neascultare? Ei, și în loc ca Adam să se smerească și să facă pace, el îl acuză pe Dumnezeu, devine și mai agresiv și zice că „Femeia pe care Tu mi-ai dat-o!” – adică Dumnezeu e de vină că de ce i-a dat femeia. Înțelegeți? După care Dumnezeu se smerește și mai mult în căutarea păcii și merge la femeie și zice „Noa, cum îi?” Și femeia zice: „Nu, că șarpele!”. – „No, hai! Amândoi afară!”
De ce i-a dat afară? De dragul omului, pentru a nu împărăți războiul și moartea sub masca egoismului și a plăcerilor păcătoase în veșnicie. Acestă tiranie a patimilor veșnic este iadul, fraților.
Dacă Adam ar fi avut flexibilitatea smereniei și ar fi renunțat la poziția sa, nu ar mai fi avut loc toată această dramă la care asistăm de la căderea lui Adam până astăzi. Da, fraților, până astăzi avem tendința să insistăm asupra poziției noastre chiar dacă se vede în timp că nu e bună sau/și chiar dacă se pălmuiește dragostea.
Războiul dintre Abel și Cain
Vedeți că Abel și Cain au fost născuți în această stare de război și nu i-a încăput lumea din cauza lui Cain. Abel a pus întâi pe Dumnezeu și I-a adus jertfă pe cele mai dintâi, pe cele mai bune din produsele sale, pe când Cain s-a pus pe sine și egoismul său întâi. Mândria sa a fost rănită de dreptatea lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu, drept fiind, de vreme ce Abel L-a pus pe Domnul întâi, iar Cain mai pe urmă, și Domnul l-a pus pe Abel mai presus, iar pe Cain mai pe urmă. Am spus că separarea de Dumnezeu îl duce pe om în război, război care mocnea în Cain.
Din păcate, pentru că acesta iubea distorsionat păcatul, iubea războiul și nu s-a luptat cu el să-l stingă. Din cauza asta fierberea războiului a crescut în intensitate până când acesta a izbucnit în afară și și-a omorât fratele. Da, fraților, pe aceasta se bazează civilizația noastră, avansul civilizației noastre…
Omenirea și alegerea războiului
Asta este legea concurenței pe care o învățăm la economie, aceasta este filosofia arheilor care zice că „Homo homini lupus” adică omul este lup pentru om și asta până azi pentru că până azi ne invidiem și în loc să dorim să devenim și noi mai buni, dorim să-i exterminăm pe cei mai buni ca noi. Înțelegeți?
Fraților, Dumnezeu ne-a creat ca să iubim și dacă iubim vom fi iubiți. Nu am fost creați să fim niște foarte triști soldați universali. Căderea omului era atât de mare încât războiul era la ordinea zilei și exista chiar o vreme a anului în care mergeau regii la război – era un obicei foarte bine cunoscut, după cum ne informează Sfânta Scriptură. Și până astăzi, nu știu dacă știți, după al doilea război mondial s-a făcut o statistică și nu au existat 5 minute de pace totală pe pământ. 5 minute! Da…
Oamenii merg și mergeau pur și simplu la război pentru că era vremea propice și nu cu un scop drept, chiar dacă de multe ori se prezentau pretexte mărețe pentru a se valida oarecum incursiunile de jaf și omor. Asta mai ales în Vechiul Testament. Bine, eu nu vorbesc acum de războiul de apărare.
Ideologia dezbinării
De fapt, vedeți că pe vremea lui Noe spunea Dumnezeu că nu va mai rămâne Duhul Său în oamenii respectivi pentru că erau doar carne – mai bine zis, duh carnal păcătos. Înțelegeți? Acest duh păcătos care îl duce pe om la războiul veșnic din iad, provenea din prea mult bine, din prea mult libertinaj, din ideologia care ne spune că totul este permis și că nu trebuie să ținem seama de experiența morală a trecutului.
Această ideologie care este prezentă și astăzi în cultura incluziunii și în postmodernism a dus la rezultate atât de nefaste încât L-a făcut pe Dumnezeu să aducă potopul pe vremea lui Noe și bombardamentul cu sulf în Sodoma și Gomora. Da, fraților, trebuie să știți că atunci când omul eșuează în trup, este foarte, foarte dificil ca cineva să mai iasă de sub tirania acestor mai patimi trupești, de sub atracția acestor mari centri de plăcere. Din cauza asta Dumnezeu care știa că oamenii respectivi nu vor mai ieși de sub stăpânirea păcatului și vor merge din rău în mai rău în adicția lor, a adus moartea asupra lor pentru a opri această spirală descendentă a chinului, războiului interior.
Vedeți că și după aceea, când a ridicat nivelul oamenilor căzuți prin legea lui Moise, nu a putut să dea de la început porunca iubirii. De ce? Din cauza necioplirii provocate de despărțirea de Dumnezeu, provocate de gândirea barbară, de gândirea războinică. Chiar și astăzi, gândiți-vă ce s-ar întâmpla dacă ar apărea cineva ca Hristos într-o zonă în care războiul a izbucnit la suprafață. Gândiți-vă că ar apărea un tânăr de 33 de ani care a fost teslar și care și-a părăsit meseria pentru a propovădui și nu ar avea nimic în afară de haina de pe el și s-ar duce în Ucraina sau în fâșia Gaza și ar spune că „Oameni buni, mame și tați, copiii voștri morți sunt în ceruri în mâinile lui Dumnezeu, în fericirea veșnică. Voi trebuie să-i iubiți pe cei care i-au omorât.” Vă dați seama că e cam greu de purtat pentru unii dintre noi – să ne iubim vrăjmașii. Și asta vorbim după peste 2000 de ani de creștinism.
Evident, că pe vremea lui Moise când oamenii erau mult mai grosieri, mult mai războinici, Dumnezeu nu putea să le spună acest lucru și le-a spus legea Talionului – adică „Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, astfel încât să limiteze distrugerea, să limiteze războiul – adică cel atacat să nu escaladeze printr-o ripostă mai mare decât atacul, ci să se limiteze la dreptate. Înțelegeți? Din păcate acest lucru nu s-a ținut nici în legea veche și nici până astăzi, după cum se și vede în mod pregnant.
Desigur că cea mai mare disonanță între faptă și răsplată a fost în cazul Mântuitorului care a făcut numai bine la maxim, fraților, inclusiv vindecări de boli incurabile, învieri și mai presus de toate predarea învățăturii care ne face și pe noi capabili de aceste vindecări, minuni și capabili chiar de înviere și, în schimb, Hristos a primit Răstingnirea ca formă maximă de ură, de agresivitate, de răzbunare împotriva virtuții Sale, de război împotriva lui Dumnezeu. Înțelegeți?
Desigur că Dumnezeu a zis și în Vechiul Testament să nu ne răzbunăm cu mâna noastră și să nu avem ură asupra fiilor poporului nostru și să iubim pe aproapele nostru ca pe noi înșine însă cine să bage în seamă? Nici măcar nu știu dacă știți unde scrie asta în Vechiul Testament. De ce? Pentru că dorințele războinice ale oamenilor din vremea respectivă, aburii războiului care clocotea în ei a făcut ca să se treacă cu vederea această poruncă și oamenii să fie concentrați pe legea Talionului și pe jertfele pentru păcate – adică preferau să păcătuiască și să omoare animalele nevinovate decât să se smerească și să prefere blândețea.
Cu toate că Dumnezeu le-a spus clar că nu are nevoie de sângele de boi și țapi, ci să facă pace și dreptate, cu toate că l-a uns pe David rege pentru că era foarte blând, cu toate acestea ei preferau tot războiul și îl lăudau pe David că a omorât nu-știu-câți. Înțelegeți? Războiul este starea omului păcătos, chinuit și depărtat de Dumnezeu prin iluzia patimilor.
Da, fraților patimile sunt iluzii, himere, distorsiuni. Oamenii au război în ei din dorința de a avea mai mult, din dorința de a stăpâni, din dorința de slavă, de glorie și, desigur, din dorința de plăcere. Toate acestea sunt distorsiuni care provin din dorința de auto-îndumnezeire departe de Dumnezeu. De cele mai multe ori, aceste lucruri ni se par eroice și de apreciat dacă ni se prezintă de către propaganda potrivită și asta provine din faptul că noi, de fapt, dorim războiul în sinea noastră, însă dorim să ne desfătăm de el din fotoliul învingătorului și nu pe front unde mor oameni. De fapt, ar trebui să ne fie lehamite de bătrânii conducători de fotoliu care pregătesc războaie ca să moare tinerii în ele.
Războaiele nu doar izbucnesc. Izbucnirea e faza terminală a creșterii și rodirii păcatelor
Războaiele nu încep, ci ele se pregătesc și izbucnesc. Cum izbucnește un război? În clipa în care omul se depărtează de Dumnezeu prin păcat, războiul lui împotriva lui Dumnezeu crește înăuntrul lui, chiar dacă acest război este perfect gratuit și inutil, pentru că Dumnezeu este pururea perfect iubitor și nu-l războiește pe om. În clipa în care fierberea acestui război crește la un nivel critic în om, în clipa respectivă acesta izbucnește în afară. Asta se poate întâmpla în familie, în cercul de prieteni sau, în clipa în care avem o masă critică de oameni în care războiul izbucnește în afară, atunci avem izbucnirea un război pe un teritoriu mai mare sau mai mic care poate să genereze o reacție în lanț. Masa critică poate să fie cantitativă, adică războiul poate să izbucnească la mulți oameni sau calitativă adică războiul poate să izbucnească la mai puțini oameni, însă mult mai influenți.
Dacă în trecut războiul era armat, astăzi este un război hibrid, un război total. Spiritul malefic a ajuns să-și dea seama că un război armat are o eficiență foarte redusă – adică e nevoie de un efort foarte mare pentru rezultate efemere. Mult mai eficace este războiul ideologic, informațional pentru că prin acesta, dacă e câștigat, se reușește anihilarea neamului țintă prin supunerea acestuia de bună voie. Din această cauză, atacatorii execută operațiuni complexe cu multe resurse și în timp și în spațiu pentru a promova ideologia convenabilă în poporul țintă. Înțelegeți?
Salvarea vine prin Biserică, în unitatea în Hristos
Slavă lui Dumnezeu, însă, că Biserica este terapeutică și luminătoare de suflet. Este mântuitoare și scut împotriva tuturor ideologiilor care ne distrug sufletele. Din cauza asta, fraților, trebuie să stăm aproape de Biserică și să nu ne lăsăm învinși de atacurile demonice, ideologice și de inginerie socială care urmăresc să ne despartă de Biserică și de neam și să ne dezbine între noi. Singuri nu vom putea învinge, ci numai uniți în Hristos. Să știți asta!
Probleme actuale
Astăzi ni se propun probleme globale de genul… Citiți continuarea la OchilieAthonita.ro !