Cerul, Codrul și Pârăul

FIII ÎNVIERII. Moartea care dobândește Învierea. Însemnări ale Părintelui Arsenie Boca

6 mai, 202420 mai, 2024 vlad

„Învățătura despre învierea morților se cunoștea în Israil de pe vremea proorocului Iezechiel. Dar, precum au fost israilitenii împotriva proorocului, au fost și împotriva morților.

Împotrivirea aceasta ajunsese contemporană cu Iisus, în secta saducheilor.

Drept aceea se prezintă oarecari sectari saduchei la Iisus, cu gândul să-L prindă în cuvânt despre înviere. (Mult s-au zbătut unii oameni ca să-L compromită pe Iisus, numai ca să scape de imperativul felului Său de a fi în lume.)

Astfel, I s-au prezentat cu un caz imaginar și I-au zis: „Moise ne-a poruncit prin lege căsătoria de levirat, prin care, dacă o femeie va rămâne văduvă și fără de copii, cumnații ei sunt obligați să o ia de femeie. Deci, una a fost femeia a șapte frați. A cărora dintre ei va fi la înviere?”. De altfel, nu mărturiseau altceva decât imposibilitatea lor personală de a gândi și un alt mod de existență.

Dar, dacă nu putem gândi ceva pentru că întrece puterile rațiunii, de aici nu urmează a trage concluzia inexistenței faptului ce ne depășește. Și, fiindcă sunt date ce depășesc limitele rațiunii, dar care trebuie totuși știute, de aceea a venit Iisus Omul-Dumnezeu, Omul de peste limitele omului, și ne-a descoperit configurația celuilalt tărâm, mod viitor al existenței noastre.

Iată justificarea rațională a credinței! Iată rațiunea Revelației! Căci, dacă natura noastră ar fi redusă de fapt numai la modul acesta trupesc al existenței, am avea și noi măcar liniștea vitelor. Dar, de vreme ce am refuzat a trăi condiția dobitoacelor, cu toată liniștea ei, aceasta înseamnă că cealaltă natură, natura noastră viitoare, o refuză. E drept că nu-i poți cere omului să zboare! Dar, chiar dacă nu va crede, el tot va zbura când va ajunge fluture.

Condiția omului nu e definitiv aceasta. Și, fiindcă nu e aceasta, de aceea simțim în noi neliniștea contrazicerii și a neînțelesului.

Dacă aceasta ar fi situația noastră definitivă, am ști că n-avem sens. Aceasta ar fi cu adevărat tragedia omului. Dar chipul lumii acesteia trece. După el vine altul. Despre acela chiar ne vorbește Iisus.

El a venit la noi din celălalt mod de existență. Acolo existența are o altă lege: e veacul viitor.

Cei ce se învrednicesc să-l dobândească nici nu se însoară, nici nu se mărită și nici să moară nu mai pot, fiindcă sunt la fel cu îngerii și sunt fiii lui Dumnezeu, de vreme ce sunt fiii Învierii.

„Iar precum că este înviere chiar Moise, pe care îl aduceți voi ca autoritate, a arătat-o când numește pe Dumnezeu «Dumnezeul lui Isaac, al lui Avraam și al lui Iacob». Deci nu e un Dumnezeu al morților, ci al viilor, căci în Dumnezeu toți suntem vii” [Marcu 20, 37-38]. Acestea au fost cuvintele Mântuitorului care l-au zguduit pe Pascal când a scris biletul ce-l purta cusut în haină: „Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac, al lui Iacob, nu Dumnezeul filosofilor!”.

„Substanța lui Spinoza”, absolutul lui Hegel: un Dumnezeu Viu al vieții, chiar al construcției rațiunii, dar în nici un caz un „Dumnezeu” produs de ei.

Iisus a astupat gura dificultăților saduchee. Învierea omului în veacul viitor stinge neajunsul și toată nedesăvârșirea modului actual al existenței.

A te căsători e o lege a veacului de acum. A renunța la ea, când o poți face, însemnează a trăi prefigurarea modului viitor al naturii omenești, a trăi cu anticipație metafizică; însemnează a trăi una din concluziile religiei, așa cum a trăit Iisus.”

Citat din „Semințe duhovnicești. Un caiet al Părintelui Arsenie Boca”, ed. Lumea Credinței, București, 2012, pag. 53-55.

Moartea care dobândește Învierea

„Aproape n-aș putea spune când S-a smerit Dumnezeu mai mult înaintea omului: când S-a răstignit pe Cruce sau când S-a pogorât din Slava Lui de Dumnezeu, întrupându-Se în biata fire omenească.
Făcându-Se om, Se face carne, cu toate înclinațiile ei. Dar Iisus n-a ascultat de ele, de toate. Înclinarea senzuală a fost biruită, așa că trebuie biruită și de noi. Aceasta se petrece în viață prin neîncetata lepădare de sine prin crucea noastră cea de fiecare zi – cât abia de rămân zile neumbrite de tristeți – și desăvârșit de bine prin moarte. Așa se restabilește temelia cea străveche.
Prin moartea pe Cruce, trupul se purifică și ajunge expresie și mijloc direct al lui Dumnezeu, al Duhului dumnezeiesc, devine adevărat trup spiritual al Dumnezeu-Omului înviat.
Tot așa și noi ne rugăm lui Dumnezeu să ne curățească viața de întinăciuni. El ne trimite câte o rugăciune în fiecare zi, câte o săptămână a Patimilor, câte o viață pe Cruce, iar noi, în nepriceperea noastră, neștiind căile lui Dumnezeu, ne rugăm mai cu foc să ne scape de Cruce. Iisus n-a făcut așa; nici noi să nu facem!
S-ar putea spune că Iisus S-a născut pe Cruce.
Toată viața lui Iisus a fost ca atare. Iar cea mai grea cruce, moartea, a izbutit-o prin biruința cea mai mare, Învierea sau omorârea morții. Căci Iisus o biruiește în viață; iar cu moartea Sa cea de bună voie a biruit-o și pentru toți oamenii, de la începutul până la sfârșitul lumii.
Cu Învierea lui Iisus avem chezășia că vom învia și noi ca Iisus, căci El e începătorul, pentru noi, în toate.
Altă mărturie a veșniciei noastre mai tare ca aceasta nu ne-a dat nimeni!
Poate că tocmai fiindcă e cea mai tare, uluiește obișnuitul în care dormim și poate tocmai de aceea nu îndrăznim să credem în învierea noastră.
Iar fără această credință, viața noastră pare că n-are sens, nici scop în sine, pare decolorată și neliniștită.
Creștinismul se întemeiază și dăinuiește pe Întemeietorul său, pe Învierea Lui din morți, ultimul cuvânt.
Noi suntem cei care, de obicei, cădem din creștinism, iar nu creștinismul. Noi cădem, nu Iisus. Minciuna iudeilor n-a surpat Învierea lui Iisus. Dumnezeu nu cade. Dar căzând noi din creștinism, ni se pare că a căzut altcineva, nu noi.
Sunt foarte strânse moartea cu învierea. Multora li se pare că se isprăvește totul cu mormântul. Creștinul însă își scrie pe crucea de la căpătâi: Aștept învierea morților.
Credinciosul nu se teme de moarte, fiindcă a desființat-o Iisus. El i-a schimbat sensul, întorcându-i astfel rostul. Acum moartea pentru credincios e ultimul botez, ultima curățire a vieții.
Suntem în gândirea Sfântului Apostol Pavel, spunând că botezul nostru, prin care am intrat în creștinism, se desăvârșește cu botezul cu care S-a botezat Iisus și că Sfânta noastră Împărtășanie se împlinește cu paharul pe care L-a băut Iisus.
Spre aceste sfârșituri: Botez și Pahar, firește că trebuie nevoințe, trebuie virtuți. Dar unde sfârșesc virtuțile, unde duc ele?
Ele nu sunt scopuri în sine, nu urmărim virtuțile pentru ele însele; ele sunt mijloace pentru dobândirea Adevărului.
Și Dumnezeu e Adevărul.
Așa înțelese virtuțile, cu acest rost urmărite, ele duc pe om până la moartea pentru Adevăr, ceea ce este Învierea. Că a-ți primejdui viața pentru Dumnezeu și oameni nu poate fi moarte, chiar trecând prin ea, ci cu atât mai vârtos înviere, bucurie a învierii.
De ce nu ne temem noi de moarte?
Pentru a răspunde la întrebarea aceasta, mă folosesc de învățătura celui dintre Sfinți, Părintelui nostru Maxim Mărturisitorul, despre răsturnarea rostului morții.
Sfântul ne învață că de unde, înainte de Răstignirea lui Iisus, moartea era o pedeapsă a firii, după pogorârea lui Iisus în împărăția morții și stricarea ei, Iisus i-a răpit pe toți morții, care erau drepții Vechiului Testament, și a întors moartea asupra ei însăși, asupra păcatului și nu mai mult asupra firii omului.
Omul a fost renăscut în Iisus, iar morții nu i s-a mai dat decât păcatul lui.
Primul dintre oamenii care au fost sustrași morții a fost tâlharul de pe cruce, care a intrat în Împărăția Vieții, zicând Mântuitorul către el: Azi vei fi cu Mine în Rai, adică din însăși această viață.
Cu stricarea împărăției morții, cu deschiderea Împărăției Cerurilor, sensul morții s-a schimbat dintr-o pedeapsă, într-o binefacere. De acum, moartea nu mai e o pedeapsă a firii, ci o pedeapsă dată păcatului. Iar la aceasta ne învoim din toate puterile. De aceea nu ne temem de moarte. Dacă viața noastră a fost o viață ca a lui Iisus, nici moartea noastră nu va fi deosebită. Căci zice Sfântul Pavel: Toți cei ce vor să trăiască viața în Hristos prigoniți vor fi.
Dar credința a fost superioară celor mai înfricoșate chinuri. Organic, chinuri de moarte, îngrozitoare, se dovedesc neputincioase în fața vieții sfinților. Ei nu mureau când voiau chinuitorii, ci când voia Dumnezeu. Așa că și Iisus, deși oricare dintre chinurile prin care a trecut, omenește, putea să-L scape de viață, totuși a supraviețuit tuturor și a murit când a împlinit toate cuvintele grăite prin prooroci. Precum la Iisus, așa și la Sfinți vedem, de nenumărate ori, această superioritate a credinței asupra morții, când mucenicii supraviețuiau focului, strivirii între pietroaie, mutilărilor celor mai îngrozitoare, trebuind, spre a pune capăt rușinii pe care o mâncau prigonitorii, să le taie capul cu sabia.
Tot șirul Sfinților mucenici a biruit moartea, că i-a știut neputința și n-a fugit de ea când împrejurarea le-a îmbiat-o. Ei au biruit moartea cu moarte.
Iată în ce înțeles primim moartea, ca o eliberatoare, ca o ultimă scăpare a vieții, un câștig al morții lui Iisus și o arvună a Învierii Sale, premiza și concluzia tuturor învierilor.
Iată câtă înviere e în crucea noastră cea de toate zilele, câtă înviere e în săptămâna patimilor noastre, care este viața aceasta toată! Iar de vom fi vrednici și de asemănarea cu Iisus, asta numai din acestea se dovedește.
Deci, viața noastră în Hristos și viața lui Iisus în noi ne duc de la chip la asemănare, de la început până la sfârșit.
Iar a trăi în Hristos înseamnă a învia din morți, zicând: Slavă Învierii Tale, Doamne, care e incepătura învierii noastre!
A vedea pe Iisus e o fericire care nu se aseamănă cu nici o bucurie pământească. Iar aceasta se întâmplă din când în când și din neam în neam, ca să nu se stingă dintre oameni siguranța existenței lui Dumnezeu.
Credința în Dumnezeu și mărturisirea Lui e ieșirea sufletului din întuneric în lumina dumnezeiască, ieșirea în lumina veacului viitor.
Iată o tămăduire deplină, iată un misionar neînfricat al lui Iisus!
Prislop, 25.IV.1949″
Sursa: Părintele Arsenie Boca, Marele Examen. Un manuscris al Maicii Magdalena Ivan (Mănăstirea Tismana), ed. Agnos, Sibiu, 2014.