„21 de Rubini” al lui Ciprian Mega. Opinia Părintelui Călin Sămărghițan
Un articol publicat de Pr. Călin Sămărghițan inițial pe calinsamarghitan.wordpress.com în urma difuzării pe televiziunea Realitatea Plus, în seara celei de-a doua zile de Paști, a filmului „21 de Rubini”, lansat în cinematografe toamna trecută de Pr. Ciprian Mega. Opiniile îi aparțin autorului și nu reflectă neapărat viziunea site-ului, dar sunt utile pentru a contura cititorului un orizont mai larg, contrabalansând cronica parțial laudativă publicată aici în noiembrie 2023. Recomandarea noastră e să citiți puncte de vedere și pro și contra și să judecați singuri, eventual văzând și filmul – dacă n-ați făcut-o încă. (Redacția)
„În sfârșit pot să mă pronunț în cunoștință de cauză asupra filmului “21 de rubini” al regizorului preot Ciprian Mega. Anunțat că va fi difuzat în seara care tocmai a trecut (deci scriu la cald), bineînțeles că a trezit interesul multora dintre noi. Atenție, textul de față conține “spoiler”, adică dezvăluire a intrigii și desfășurării filmului. Dacă nu ați văzut filmul și doriți să-l vedeți fără a fi influențați aprioric de alte păreri, nu citiți mai departe.
Dacă ați ajuns aici, înseamnă că doriți să citiți în continuare. Bun venit!
Din punct de vedere cinematografic filmul este sub-mediocru. Scenele sunt filmate fără nici o preocupare pentru compoziție, lumini, unghiuri ori plan secund. Totul se petrece plat, în prim plan, doar cu câteva mici excepții planul secund nu este semnificant. Detaliile artistice sunt cvasi-absente, filmarea lacului și sugestia posibilei înecări a seminaristului, sugerată limpede doar la final, nu salvează nimic din impresia artistică, deși la începutul filmului pare a fi o enigmă ce se dorește a fi dezlegată. Aceste lucruri pot sugera că regizorul este preocupat doar de conținut, să coborâm așadar spre conținut.
Filmul șochează încă de la început cu prezentarea frustă a unor idiosincrazii morale ale regizorului: corupția de la toate nivelurile societății, din toate compartimentele ei, cu accent pe presupuse acte de corupție din administrația bisericească, nimic neobișnuit până aici. La fel de obișnuit începe să se contureze imaginea unui personaj, o eroină menită să țină piept corupției. Și aici începe scandalosul paralelism, când o vom recunoaște foarte curând pe această eroină, procuroare generală în devenire. Eroina noastră din film are și ea trei nume, face sport și este la fel de lipsită de forme feminine aidoma personajului mai sus amintit. Asemănarea fizică este trasă la indigo, iar imaginea spirituală se vrea a fi la fel. Spre deosebire de personajul real, Nina cutare cutare (nu mai știu cum) este o femeie complet onestă, sinceră, incoruptibilă, bine intenționată și… nevinovată. Este singura incoruptibilă din film, ca în desenele animate cu pokemoni (cred), ori ca în ”Terminator” unde personajul pozitiv nu are nici cea mai mică slăbiciune, adică este complet… inuman. Ea este trădată de toți, înșelată inclusiv de logodnic (interpretat de Anthony Delon), trasă pe sfoară de băgătorul de seamă american (Mickey Rourke), agresată sexual de o altă femeie (corespondenta celei mai puternice femei din Europa, iarăși cu nume în paralel: ”de la Chiesa”), lovită din toate părțile, dar își păstrează integritatea. Regizorul însuși al filmului se identidică cu ea, căci ea este la rândul ei regizor ori realizator de film. La final este comparată chiar cu Fecioara Maria, căci după ce află că pruncul i-a murit în pântece (din cauza stresului punerii sub urmărire de către toți corupții, americani, europeni și colegi români la un loc) merge la biserică unde se cântă priceasna sărbătorii Întâmpinării Domnului: ”maică și fecioară”, iar ea se închină foarte evlavios în fața icoanei. Paralelismul sugerat este absolut dizgrațios, scandalos, complet inadecvat, ireverențios, mai ales din partea unui regizor preot. În final înțelegem că ea este sora seminaristului sinucigaș. Ea este cea care a recuperat (nu ni se spune cum) ceasul cu 21 de rubini, pe care tatăl îl dăduse fiului său înainte de a pleca la seminar, și pe care fiul îl pierde într-o gară la ”alba-neagra”. Tot în final, tatăl seminaristului și al surorii acestuia, incoruptibila procuroare, este asemănat cu Hristos, când rostește ritos, cu mințile pierdute, într-un ospiciu, ”mi-e sete”. Sugestia este cel puțin oribilă.
Filmul este presărat cu destul de multe replici memorabile din care nu am reținut nici una (sic!), dar idiosincarziile regizorului se țin lanț: atacuri la ierarhia bisericească cu trimiteri personale spre I.P.S. Antonie al Ardealului, al cărui portret apare sugerând ironia, la capăt de rând, pe un perete (mult simplificat, dar asemănător cu cel al aulei Facultății de teologie din Sibiu), alături de Eminescu, Creangă și alte 5-6 personalități pe care nu le-am reținut. Sprijinind aceeași idee apare un personaj, episcop, în scaun rulant, care este acuzat la televizor a fi fost colaborator al securității. Atacul este complet gratuit, dovedind că regizorul nu stăpânește deloc simțul timpului istoric în contrabalans cu cel eclesial, lucru neobișnuit pentru un preot regizor cu o oarecare cultură. Figurile unor preoți sunt grotesc caricaturizate, mai ales prin comparația indirectă cu ”sfințenia neprihănită” a procuroarei.
Primari, consilieri, secretari de stat, oameni politici sunt aruncați laolaltă cu preoții în aceeași oală promiscuă a corupției, singura luptătoare pentru cinste și corectitudine rămânând procuroarea noastră cu trei nume, care devine victimă, este ridicată de mascați de acasă și pusă sub urmărire. Ironia face că în acel final în care returnează tatălui ei ceasul cu 21 de rubini, ne dăm seama că tatăl ei fusese de fapt cel de la care pleacase toată corupția din film, căci el ținuse cu încăpățânare să cumpere pe bani locul fiului său la examenul de admitere în seminar. Cercul se închide penibil, stângaci și incongruent cu ideea filmului.
Timpul acțiunii se desfășoară în două perioade distincte: admiterea pentru seminar are loc în 1999, se vede data pe tabla din sala de examen. Iar episoadele cu procuroarea se petrec în timpul așa-zisei pandemii și, nota bene, arată ipocrizia purtării măștii medicale, căci la chefurile private ale politicienilor aceasta este înlăturată. Desigur că onesta noastră procuroare intră la o astfel de petrecere, împreună cu logodnicul ei, cu masca pe față, pentru a o înlătura când vede că nimeni din interior nu o poartă.
Este un film ciudat, un ghiveci cu noimă unilaterală, promovat dubios, “interzis” și mai dubios, refulând obsesii și idiosincrazii până la urmă banale. Un film care dovedește că cel precedent al regizorului, “Dimineața care nu se va sfârși”, a fost o reușită întâmplătoare.
Singurul personaj cu adevărat tragic este primarul interpretat de Dorel Vișan. Inițial este cel care cedează insistențelor tatălui seminaristului și intervine pentru ajutarea acestuia. Și o face cu seninătate deși se miră că un om care ”nu merge la biserică nici de Paști” vrea să-și trimită fiul la seminarul teologic. În dialogul final cu intransigenta procuroare care îl privește cu scârbă și dispreț superior, Dorel Vișan semnează singurul moment cu adevărat artistic al filmului. Este eroul tragic, adevărata victimă a timpurilor și a istoriei necruțătoare. Este spășit, pocăit, înțelepțit, meditativ, acceptând senin și smerit disprețul cu care îl tratează de sus procuroarea apărătoare vajnică a ”dreptății”. Are metanii în mâini și spune adevăruri usturătoare despre tânăra generația care distruge totul în jur, din dorința de a impune un ”bine” artificial, de-a dreptul bigot, cu forța legii și cu puterea justiției în mâini. El, primarul și senatorul, acum coborât în umilință, îndreptat de pușcăria de… nu mai știu câți ani (14?), intervenise de fapt la insistențele tatălui procuroarei, dintr-o veselie și obișnuință a unei lumi în care foarte multe lucruri se aranjau ”cu pile”. El până la urmă este vinovat că aparține unui timp care este depășit, condamnat, împachetat ca nedemocratic și incorect politic, un timp suferind care trebuie distrus, uitat și ștampilat cu semeție ca fiind profund corupt, când nu era decât o cale de supraviețuire. Este singurul moment care merită revăzut pentru o mai bună sedimentare. Umilința celui condamnat că a aparținut unui timp condamnat se apleacă cu înțelepciune în fața superbiei de a impune dreptatea cu forța. O dreptate europeană, ”civilizatorie”, o dreptate strâmbă, sforăitoare dar găunoasă, ce trebuie acceptată ca nouă lege universală, singura posibilă. Este omul de sub vremi față în față cu roboțelul setat să calce pe cadavre și să facă dreptate cu orice preț. Este, dacă doriți, invitația de a realiza o peliculă cu adevărat interesantă pe acest subiect.” (Pr. Călin Sămărghițan)
Între timp, se pare că Patriarhia Română a înființat un așa-zis „DNA bisericesc” pentru anchetarea internă a posibilelor fapte de corupție (gurile rele ar spune: pentru disciplinarea preoților care ies din rând) la o lună și jumătate după avanpremiera filmului regizat de preotul Ciprian Mega. (n. n.)
Mesaj pentru cititori:
Apreciem intenția d-voastră de a comenta în formularul din subsolul fiecărui articol. Site-ul nostru moderează, dar nu cenzurează comentariile, de orice natură ar fi ele, cu excepția violenței verbale și a publicității mascate. Dacă nu vedeți comentariul proaspăt postat, nu înseamnă că a dispărut, dar va trebui să așteptați până când un moderator din echipa noastră îl aprobă. Pentru comentatorii mai vechi și mai perseverenți, comentariile se aprobă automat. Vă mulțumim pentru înțelegere și vă așteptăm să reveniți în deplină libertate la noi pe site! (n. red.)
De interes, pe aceeași temă:
Referitor la procuroarea cu 3 nume, secretul incoruptibilității ei nu este intrinsec, ci se bazează pe parti pris-ul pe care îl are în cauză: ea refuză să oprească o anchetă de corupție și pedofilie în BOR deoarece este sora seminaristului defunct și e mai motivată, astfel, să treacă peste avertismentele externe și amenințările interne decât peste dreptatea cuvenită unui mort drag ei. De aceea și este băgată la pușcărie, că devenise de neoprit. Ceasul pe care îl recuperează ea nu e fix cel pierdut de fratele ei la alba-neagra, ci e unul pe care îl comandă de pe Internet de pe un site occidental. Asta și este mirarea mea. Regizorul a vrut ca ceasul cu 21 de rubini să reverbereze în mintalul colectiv o moștenire de familie, dar se pare că era un ceas Swiss-made. Câți dintre noi moștenim așa ceva? Toate ceasurile mecanice pe care le-am moștenit eu din familie erau ceasuri SLAVA made in USSR. Asta ca să lămuresc câteva nelămuriri din textul de mai sus.
Acuma, să vă spun nelămuririle mele: dintru început mie mi se pare slabă spre imposibilă istoria seminaristului sinucis. Nu vorbim de un TFList, ci de un băiat de la țară care a mers la seminar pentru a deveni preot. Cum să nu știe el că singurul sinucis celebru teologic a fost Iuda? Cum să nu știe el că sinuciderea e singurul păcat pentru care Biserica refuză să facă slujbă de înmormântare? Cum să aibă el structura psihologică de a vrea să ajungă păstor de suflete, dar să nu-și grijească măcar de propriul lui suflet? Mie aici mi s-a rupt filmul. Dacă e inspirat după un caz real, să binevoiască dl. Mega să ne spună al cui.
Nu în ultimul rând, părerea lui despre Biserică desprinsă din film e că toți popii sunt hoți, de la patriarh și până la preotul de cartier, unul singur fiind lăsat de model duhovnicesc – bătrânul fost deținut politic care ținea predici și cântări în curtea casei lui, căci mafioții în sutane îl pensionaseră forțat.
Rezultă că 1% din preoți sunt cu har, iar 99% sunt corupți. Asta pare a fi teza preotului Mega. Și ea coincide flagrant cu optica USRistă. Amintiți-vă sloganele din epoca „Colectiv”: „satane în sutane”, „BORmașina de spălat bani”, „nu primesc nici un popă sau vreun alt fel de cerșetor” etc. Presupunând că Pr. Mega ar fi fost Rabbi Ieșua, el ar fi avut în subordine 11 ocnași și un singur „sfânt”. Conform propriei sale viziuni.
În rest, îndemnul e transparent: DNA să vină să vă ia! (dacă sunteți clerici) Restul corupților din România nici nu mai contează.
Am înțeles că în film pot fi descoperite avatarurile lui Coldea, Băsescu, PF Daniel, von der Leyen, Kovesi etc., dar știți cine-i marele absent? Sanctitatea sa, dl. Vasile Bănescu!
Interesant și cine au fost promotorii acestui film: Cozmin Gușă de la Gold FM și Maricel Păcuraru de la Realitatea TV. Plus maestrul Ion Cristoiu, care a mușcat-o probabil din naivitate sau curiozitate. Dar cel puțin ceilalți doi știau ce fac: a doua zi de Paști, ultima zi liberă, la ore de vârf!
L-am vizionat cu intreruperi multe nu doar de publicitate nesfârsita a postului care a transmis filmul!
Un film slab fara nici o calitate care nu spune nimic ce nu stiam cu totii si nu propune alta soluție decat resemnarea pe care o folosim deja!
Fata de film discutiile despre el sunt de mii de ori mai interesante!