1 Decembrie: Pomenirea Sfântului Proroc Naum. Sfântul Filaret cel Milostiv
Pomenirea Sfântului Proroc Naum
Naum s-a născut din seminția lui Simeon, în locul numit Elkoș, ce se află în latura depărtată a Iordanului. El a viețuit cu aproape 700 de ani înainte de Hristos și a prorocit surparea cetății Ninive cu aproape 200 de ani după Iona Prorocul. După propovăduirea lui Iona, ninivitenii veniseră la pocăință, iar Dumnezeu i-a cruțat și nu i-a mai dat pieirii. Dar, cu vremea, au uitat de milostivirea lui Dumnezeu și s-au întors iarăși la stricăciune. Atunci, Naum a prorocit și el pieirea cetății, dar, pentru că ninivitenii nu s-au întors la pocăință, Dumnezeu nu i-a mai cruțat. Toată cetatea a fost nimicită de cutremur, de potop și de foc, încât nu se mai cunoștea nici locul unde fusese. Sfântul Naum a trăit 45 de ani, iar apoi s-a săvârșit întru Domnul, lăsându-ne o carte mică în care sunt cuprinse prorocirile sale cele adevărate.
Pomenirea Sfântului Filaret cel Milostiv
Filaret era din satul Amnia, aflat în părțile Paflagoniei. În tinerețe, Filaret fusese un om foarte bogat, dar, făcând mereu milostenie celor săraci, a ajuns ca unul dintre ei. Dar sfântul nu s-a temut de sărăcie, ci, neluând în seamă jeluirile femeii și ale copiilor săi, făcea milostenii ca și mai înainte, punându-și nădejdea în Dumnezeu, Cel Ce a zis: Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui! (Matei 4,7)
O dată, pe când își ara țarina, un om a venit la el și i s-a jeluit că unul din boii săi a murit în jug și nu mai putea ara cu un singur bou. Atunci, Filaret și-a scos boul din jug și i l-a dat acelui om. Încă și singurul său cal i l-a dat unui om care i-l ceruse spre a putea pleca la război. Iar când și-a dat ultimul vițel de la ultima vacă ce-i mai rămăsese, văzând cum tânjește vaca după vițel și vițelul după vacă, el l-a chemat pe omul căruia îi dăduse vițelul și i-a dat și vaca. Și, astfel, bătrânul Filaret a rămas fără hrană într-o casă goală. Dar el s-a rugat lui Dumnezeu și și-a pus toată nădejdea într-Însul. Iar Dumnezeu nu l-a lepădat pe cel drept al Său, nici nu i-a rușinat nădejdea.
În vremurile acelea, pe scaunul domniei ședea Împărăteasa Irina împreună cu fiul ei cel mai tânăr, Constantin. Potrivit obiceiului vremii, împărăteasa a trimis oameni în toate părțile împărăției să caute o fecioară preafrumoasă și de neam bun, pe care să o însoțească cu împărătescul său fiu. Prin purtarea de grijă cea dumnezeiască, s-a întâmplat ca oamenii aceștia să găzduiască peste noapte în casa lui Filaret și, văzând-o pe frumoasa și smerita lui nepoată, Maria, copila fiicei sale Hipatia, au luat-o cu ei la Constantinopol. Împăratul a plăcut-o foarte mult și și-a făcut-o mireasă, iar apoi l-a mutat și pe Filaret cu toată casa lui încetatea de scaun, dăruindu-i mare cinste și bogății. Dar Filaret nu a căzut în mândrie după ce a dobândit pe neprins de veste o fericire ca aceea, ci, aducând mulțumire lui Dumnezeu, a început să împartă cu mult mai multe milostenii decât înainte și tot astfel a făcut până la moartea sa.
Ajuns la vârsta de 90 de ani, și-a chemat copiii, i-a binecuvântat și i-a povățuit să se lipească de Dumnezeu și de Legea Sa, iar, mai pe urmă, având duh prorocesc, a vestit de mai înainte, precum Iacov odinioară, cum va fi petrecerea fiecăruia dintre ei în viața aceasta. După aceea, s-a dus la Mănăstirea Rodolfia și acolo și-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu. În ceasul morții, fața lui a
strălucit ca soarele, iar după moarte, trupul său a început să izvorască o bună-mireasmă duhovnicească și moaștele sale s-au arătat făcătoare de minuni.
Acest bărbat drept s-a săvârșit în anul 797. Femeia lui, Teosevia, dimpreună cu toți copiii și nepoții săi, au dus viață plăcută lui Dumnezeu și s-au săvârșit și ei întru Domnul.
Cântare de laudă la Sfântul Filaret cel Milostiv
Dumnezeu miluiește pe cel milostiv
Și niciodată nu contenește a-l milui pe dânsul,
Rugăciunile sale le aude
Și dar însutit îi dăruiește.
Filaret Milostivul
S-a încredințat cu totul în mâinile lui Dumnezeu,
Lumea s-a minunat de a sa milostivire,
Căci el credincios lui Dumnezeu I-a rămas chiar și în durere.
Filaret nu a umblat
După cinste sau întâietate,
Ci s-a slujit de veacul acesta spre a dobândi
Fericirea și Împărăția cea veșnică.
Domnul a grăit un cuvânt minunat:
„Neguțătoriți până ce Mă voi întoarce,
Iar, la vremea cuvenită,
Mari bogății vă voi da drept răsplată.”
Când Filaret a sărăcit
Pentru nespusa lui milostivire,
Pentru dreptatea și sfințenia sa
Dumnezeu l-a cercetat dintru înălțime:
L-a cercetat și i-a dăruit mila Sa,
Milă i-a dat și răsplată,
Ca odinioară pe credinciosul Său Iov,
L-a miluit și i-a dat plată bogată.
Cugetare
Fapta cea bună este ca setea. Cu cât bea omul dintr-însa, cu atât însetează mai tare și caută să bea și mai mult. Cel ce începe să lucreze milostenia nu mai cunoaște nici măsură, nici hotar. Atunci când a sărăcit, Sfântul Filaret nu era mai puțin milostiv decât pe vremea când era bogat. Când nepoata sa a ajuns împărăteasă, sfântul a ajuns iarăși un om bogat, dar bunătatea lui nu s-a împuținat.
Într-o zi, el a poruncit femeii și copiilor săi să gătească un ospăț mare, apoi le-a zis: „Să-L poftim la ospăț pe Împăratul și Domnul nostru, împreună cu toți dregătorii Săi!”. Cu toții socoteau că bătrânul voiește să-l poftească la ospăț pe ginerele său, împăratul, și cu toții s-au sârguit cât au putut să gătească acel praznic. În vremea aceasta, Filaret a ieșit pe ulițe și a adunat toți nevoiașii, toți cerșetorii, orbii, oamenii fără adăpost, slăbănogii și neputincioșii și i-a adus la ospăț. După ce i-a pus la masă, a poruncit femeilor și fiilor săi să le slujească. Iar când praznicul s-a sfârșit, sfântul a pus câte un bănuț de aur în mâna fiecărui oaspete și așa i-a slobozit. Atunci au priceput cu toții că, prin „Împărat”, el a înțeles pe Însuși Hristos Domnul, iar prin „dregători”, pe toți cerșetorii și nevoiașii.
Mai spunea Sfântul Filaret că nu avem trebuință să ne uităm la banul pe care-l dăm cerșetorilor, ci să amestecăm banii în buzunar și să dăm ca milostenie orice ban s-ar întâmpla să scoatem. Atunci mâna va scoate ceea ce a rânduit pronia cea dumnezeiască.
Sursa: Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, vol. II, ed. Egumenița, 2010, pag. 725 – 728)