Despre Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Cauze, desfășurare, recunoaștere internațională. Tendințe secesioniste. Documente publicate de profesorul, scriitorul și filosoful Vasile Chira din Sibiu
Pregătit istoric, administrativ, psihologic și politic, de prima unire a celor trei țări românești, realizată de Mihai Viteazul în 1599-1600, dar și de actul de la 24 ianuarie 1859, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza unește Moldova cu Țara Românească, evenimentul din 1 decembrie 2018 a fost cel prin care s-a materializat visul de secole al românilor. Grație unui context geopolitic favorabil, toate provinciile istorice populate de români se unesc într-un stat național numit România.
Cauzele care au condus la înfăptuirea acestui act istoric au fost următoarele:-câștigarea războiului de către Antanta, tabără din care făcea parte și România
-prăbușirea Imperiului Austro-Ungar, dar și a Imperiului Rus;
-resuscitarea sentimentului național românesc pe fondul afirmării principiului autodeterminării și al independeței națiunilor, idei care au dominat în acel moment întreaga Europă
-tratativele politice, militantismul elitelor din Regatul României și din Austro-Ungaria pentru realizarea visului unionist.
Strategia marilor puteri occidentale, în speță a Franței și a Marii Britanii de a institui un cordon sanitar impotriva expansiunii bolșevismului sovietic către statele europene a fost de asemenea importantă pentru recunoaștreea internațională a Unirri.
La scurt timp după încheierea războiului, în toamna anului 1918, Imperiul Austro-Ungar începe să se destrame. Toate țările care îl alcătuiau și-au proclamat independența: Cehoslovacia în 28 octombrie, Ungaria în 2 noiembrie, Austria în 12 noiembrie, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor în 24 noiembrie. Mai urma să facă acest lucru și Transilvania, ceea ce s-a și întâmplat la decembrie .
Dar să vedem cum s-a desfășurat procesul efectiv al Unirii, care au fost demersurile diplomatice, politice, procedurale, scriptice, practice, care au condus în definitiv la acest mare eveniment.
În ziua de 9 septembrie/12 octombrie 1918, Comitetul Executiv al Partidului Național Român a adoptat o Declarație, prin care a proclamat dreptul întregii națiuni române la autodeterminare, declarație care, în 5 octombrie/18 octombrie 1918, a fost citită în Parlamentul de la Budapesta.
Tot în aceea toamnă(septembrie-octombrie 1918), Partidul Național Român și Partidul Social-Democrat inițiază formarea unui Consiliu Național Român.Așa se face că în 18 octombrie /31 octombrie, a fost înființat Consiliul Național Român Central, cu sediul la Arad, organ al românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. Acest CNRC era format din 6 reprezentanți ai PNR și 6 ai PSD: Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ștefan Cicio Pop, Alexandru Vaida-Voievod, Aurel Vlad; respectiv Ion Flueraș, Iosif Jumanca, Tiron Albani, Enea Grapini, Iosif Renoiu și Baziliu Surdu.Ulterior Consiliul Național Român Central a fost recunoscut de către Comitetul Național al Românilor din Transilvania, de la Viena, condus de Iuliu Maniu, de către Biserica Ortodoxă, de către Biserica Greco-Catolică, dar și de către Senatul Militar Român.
Administrația maghiară fiind alungată din Transilvania, pe fondul acestui haos și vid de putere, Consiliul Național Român Central a încercat să asigure ordinea, să preia instituțile statului, să cheme militarii români, dispersați în diverse regiuni al Imperiului,, înființând un Consiliul Militar, gărzi militare, care să păzească instituțile publice.
Văzând ce se întâmplă în Ardeal, Consiliul Național Maghiar a încercat să negocieze, cerând mai exact ca Transilvania să rămână în continuare în Ungaria, însă să aibă un guvernator român și eventual să fie reprezentată în guvernul central din capitala maghiară.
Astfel stand lucrurile, Consiliul Național Român decide imediat convocarea unei adunări naționale, la Alba-Iulia, la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, pentru a consulta voința populară în privința autodeterminării românilor.
La 1 Decembrie 1918, pe lângă cei 1228 de delegaţi(A se vedea listele delegaților în Anexa acestui articol), au venit la Alba Iulia, cu trenul, pe jos ,cu trăsuri, în jur de 100.000 de oameni(unele surse istorice dau chiar 200.000), țărani, muncitori, intelectuali, din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, pentru a se bucura de acest eveniment istoric.
După participarea la Liturghie, în cele două locașuri de cult românești din Alba Iulia, delegații au dezbătut, aprobat și votat Rezoluția de unire care prevedea unirea tuturor românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, cu România.
Episcopul de Caransebeș, Miron Cristea și episcopul greco-catolic al Episcopiei de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu au fost desemnați să țină cuvântările publice în fața Marii Adunări populare pe Câmpul lui Horea de la Alba Iulia(A se vedea discursurile lor în Anexa acestui articol).
Vasile Goldiș, lider al Partidului Național Rommân, a dat citire în fața Marii Adunări Naționale, la Rezoluția de Unire a Transilvaniei cu România, act emis de către Consiliul Național Român. Central(A se vedea de asemenea în Anexă Rezoluția Marii Uniri, dar si discursurile lui Vasile Goldiș, George Pop de Băsești, Iuliu Maniu, Ștefan Cicio Pop etc. ținute cu acest prilej).
Președintele Marelui Sfat Național român a fost ales George Pop de Băsești. Acest Sfat Național Român a propus un Guvern provizoriu al Transilvaniei, numit Consiliul Dirigent, însărcinat să conducă Transilvania până la unirea cu România. Consiliul Dirigent a fost alcătuit din 15 membri, condus de Iuliu Maniu. El a funcționat din 2 decembriue 2018, până în 20 aprilie 1920. Sediul Sfatului Național Român și al Consiliului Dirigent au fost stabilite în orașul Sibiu.
Marele Sfat Național a adoptat o declarație, care a fost înmânată regelui Ferdinand la București, de o delegație alcătuită din Vasile Goldiș, Alexandru Vaida-Voevod, Miron Cristea, viitorul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Caius Brediceanu(cumnatul lui Lucian Blaga) și Iuliu Hossu, cel care a și citit declarația în fața regelui Ferdinand. La 11 decembrie, regele Ferdinand emite un decret de unire a Transilvaniei cu Vechiul regat și un decret de Organizare provizorie a Transilvaniei.
Un rol important la realizarea Marii Uniri l-au avut clericii ortodocși, și greco-catolici care au luptat cu cuvântul și cu condeiul pentru acest ideal, fiind alături de combatanți pe front în timpul Primului război Mondial sau activând în structurile sanitare militare. Preoții militari purtau cu ei genți de piele cu o cruce mare pe latura exterioară în care aveau epitrahilul, cutiuţa cu Euharistie(Grijanie), Aghiazmatarul, Crucea, Panihida, două Procoveţe mici, o sticluţă cu vin, lingurița, o sticluţă de spirt şi chibrituri pentru a putea dezifecta lingurița în caz de epidemii, o cutie de pansament pentru acordarea primului ajutor, dar şi un carneţel în care notau numele celor care decedau( A se vedea în Anexă Referatul asupra activităţii preoţilor militari în campania din 1916-1918, întocmit de către şeful Serviciului Religios din Marele Cartier General, iconomul Constantin Nazarie, profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti).
Înainte de intrarea României în primul război Mondial, prin 1915, Iorga a avut o dsicuție cu I.G. Duca, lider al PNL, în care marele istoric l-a întrebat :”Oare suntem noi vrednici de această unire pe care o sperăm ?” După Unire, prin anii 20, episcopul Visarion Puiu, căruia profesorul Iorga îi aprecia cultura, a reluat ideea, întrebându-se dacă noi românii suntem vrednici de acest act măreț al Unirii. Tot atunci, un grup de gânditori, de politicieni, teologi, preoți etc, au ajuns la concluzia că e nevoie de o coeziune socială, de o omogenitate culturală, pentru că erau diferențe între cele trei provincii . Acest rol a fost atribuit Bisericii Ortodoxe. Așa se explică de altfel faptul că în 4 februarie 1925, Sfântul Sinod a decis înființarea Patriarhiei Ortodoxe Române, mitropolitul primat, Miron Cristea(1925 – 1939), fiind ridicat la rangul de patriarh.
Date fiind diferențele economice, culturale, orgoliile, caracteristicile temperamentale ale locuitorilor din cele trei provincii istorice, Țara Românească, Moldova și Transilvania, dar și contextul istoric, politic și geopolitic anterior acestor uniri, încă din timpul lui Cuza, la Iași, dar și în Tansilvania, la numai 10 ani de la unire, au existat tendințe anti-unioniste, de dezunire, încercări separatiste, iar în Ardeal autonomiste și secesioniste.
În Moldova, curente anti-unionistre și separatise au existat încă din din 1856, în contextul luptei pentru Unirea Principatelor. Nicolae Istrati, Gheorghe Asachi și Costache Negruzzi., publicau în ziarele „Patria” și „Nepărtinitorul” articole prin care combăteau Unirea din motive lesne de înțeles: marginalizarea Moldocvei odată cu schimbarea capitalei de la Iași, la București, superioritatea numerică a populației din Muntenia față de cea din Moldova, ceea ce însemna o pondere mai mare de parlamentari munteni și implicit dezavantaje economice pentru moldoveni, divergențele istorice dintre cele două provincii etc.
În Transilvania, la numai 10 ani de la Marea Unire şi la 8 ani de la semnarea Tratatului de la Trianon, Iuliu Maniu, președintele Partidului Naţional Ţărănesc, pentru a ajunge la putere, a speculat anumite nemulțumiri ale românilor transilvăneni față de conducerea liberal de la București.
La 6 mai 1928, Iuliu Maniu , împreună cu Mihalache au organizat o Adunare Populară la Alba Iulia, la care l-au invitat și pe Carol al II-lea, aflat atunci în străinătate. De aici, cei doi lideri intenționau să plece cu poporul în marș spre București pentru a-l reinstala pe regele fugar, pe tronul României.
Acest complot a fost monitorizat cu atenție de către serviciul de Siguranță al României. S-au constituit și comandamente militare la Deva şi la Arad, conduse de subsecretarul de stat în Ministerul de Interne, Gheorghe Tătărăscu. Acțiuni de filaj au avut loc și în străinătate, unde serviciul de spionaj românesc a urmărit activitatea lui Carol și a împiedicat venirea lui la Alba Iulia, pe data de 6 mai.
După discursurile înflăcărate, chiar instigatoare ale lui Maniu şi Mihalache, cei 100.000 de manifestanți au cerut desfacerea Unirii.”Aici la Alba s-a făcut Unirea și aici se va desface”, strigau cei din mulțime. Ion Mihalache a spus printre altele , următoarele cuvinte: ,,Aceste steaguri nu se pot întoarce înapoi înfrânte. Jurăm aici să punem viaţa noastră la dispoziţia patriei, a unei patrii însă care încetează a mai fi a ciocoilor”.
Adunarea a declarat guvernul liberal anticonstituţional, solicitând Regenţei formată din Principele Nicolae, Miron Cristea, patriarhul României și G. Buzdugan, prim-preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, să demită cabinetul Vintilă Brătianu şi să-l instaleze prim-ministru pe Iuliu Maniu.
Dispuși pe două coloane, cu drapele tricolore și roșii, au pornit spre Vinţul de Jos şi spre Teiuş. Aici au ocupat gările și au ordonat impegaților de mișcare să le pună la dispoziție trenuri spre capitală. Iuliu Maniu însă a realizat că din cauza acestui marș illegal ar putea avea de suferit, ceea ce l-a determinat să ia legătura, în secret, cu Guvernul și să pună la cale un plan de împiedicare a acestei acțiuni. Astfel Tătărescu trimite câteva garnituri de tren care preiau protestatarii și-i duc în cu totul alte destinații.
Este de la sine înțeles că unirea Transilvaniei cu Țara Românească din 1 decembrie 1918 nu a fost văzută de către Ungaria cu ochi buni, însă obsesia maghiarilor de a reanexa Transilvania a început odată cu Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, deoarece acolo s-a destrămat visul Ungariei Mari.Odată cu anii 1990-1991, după surparea regimului comunist, această idee revanșardă s-a reluat, devenind aproape un proiect național, dacă ne gândim la politica pe care o duce premierul Victor Orban și la desele lui vizite în Transilvania.
Aceste idei iredentiste conjugate cu teroarea horthystă, cu masacrele comise de unguri în Transilvania în toamna anului 1940 și în toamna anului 1944, de către structuri militare și paramilitatre precum Garda zdrențăroșilor, a rongyoșilor (a Rongyos Gárda) justifică teama românilor ardeleni de a pierde din nou Transilvania, justifică neîncrederea în politicile economice și administrative ale maghiarilor.
După cum se știe, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Regatul Ungariei, sub conducerea lui Miklós Horthy, au ucis mii de oameni, civili în general, români, evrei, dar și maghiari. Numai în perioada 30 august 1940 – 1 noiembrie 1941, au comis 919 omoruri, 1.126 schingiuri, 4.126 bătăi, 15.893 arestări, 124 profanări, etc., au făcut execuții extrajudiciare, crime de război și asasinate în rândul populației civile române, maghiare și evreiești.
Sunt cunoscute masacrele de la Nușfalău din județul Sălaj, din 8 septembrie 1940, de la Treznea, din Sălaj, din 9 septembrie 1940, unde au fost mitraliați și uciși cu săbiile sau baionetele 93 de oameni, printre care și copii aflați cu vitele la păscut, masacrul de la Ip, din 7 septembrie 1940, unde au fost uciși cu cruzime 157 de localnici, de la Cerișa, din 15 septembrie 1940, de la Marca, 15-16 septembrie 1940, Brețcu, 16 septembrie 1940, de la Mureșenii de Câmpie, 20 septembrie 1940, de la Mihai Bravu, din județul Bihor, de la Huedin, din 10 septembrie 1940, când honvezii unguri l-au cucis pe protopopul ortodox Aurel Munteanu si pe polițistul Gheorghe Nicula, crimele din comunele Belin și Zăbala din județul Trei Scaune, astăzi Covasna, din 13/14 septembrie 1940, masacrul din 8 septembrie 1940, din satul Ciumărna, județul Sălaj, unde trupele ungare au ucis 11 persoane, crimele din 16 septembrie 1940, de la Halmăjd, de la Sântion, Bihor, din 16/17 septembrie 1940, de la Cosniciu de Sus, județul Sălaj, de la Camar, din 18 septembrie 1940, de la Aghireș, județul Cluj, din 18-21 septembrie 1940, de la Sucutard, județul Cluj, din 22 septembrie 1940, de la Suciu de Sus, Maramureș, din octombrie 1943, de la Sărmașu, județul Mureș, din 15 septembrie 1944, unde au fost uciși 126 de evrei, de la Tărian, județul Bihor, din 29 septembrie 1944, unde au fost uciși 15 români, de la Prundu Bârgăului, din 10 octombrie 1944, de la Moisei, Maramureș, unde au uciși 31 de români, după care ungurii au dat foc satului și au ars 300 de case, crimele din comuna clujeană Cătina, septembrie 1944, crimele din satul Răchitiș, județul Harghita, crimele din satul Fânațe, unde au fost omorâți trei localnici români, din satul Ozd, județul Târnava Mică, azi județul Mureș, din 8 septembrie 1944, crimele din Gădălin, județul Cluj, din 23/24 septembrie 1944, masacrul din Turda, unde la La 24 septembrie 1944,au fost asasinați 18 români, in majoritate femei și copii care se ascundeau sub un pod de cale ferată. masacrul de la Remetea, din 23 septembrie 1944, masacrul de la Ginta, din 24 septembrie 1944, masacrul de la Aita Seacă, din 26 septembrie 1944 etc.
Din 2011 și până astăzi, dintre cei 1,2 milioane de persoane de etnie maghiară care locuiesc în Transilvania aproximativ 600.000 au obținut dublă cetățenie, română și maghiară. În tot cest timp... (citiți continuarea la adresa VasileChira.wordpress.com) De același autor: Despre Folclorul Românesc I. Cântece și tradiții de pe Valea Lotrului
3 thoughts on “Despre Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Cauze, desfășurare, recunoaștere internațională. Tendințe secesioniste. Documente publicate de profesorul, scriitorul și filosoful Vasile Chira din Sibiu”