Cerul, Codrul și Pârăul

26 decembrie: Soborul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Sfântul Arhimandrit Nicodim cel Sfințit de la Tismana

26 decembrie, 202427 decembrie, 2024 vlad

Prăznuirea Soborului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

A doua zi după Nașterea Domnului, Biserica Creștin-Ortodoxă aduce slavă și mulțumire Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cea care L-a născut pe Domnul Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Praznicul acesta este numit „Sobor” pentru că în această zi credincioșii se adună cu toții spre a o prăznui în sobor, cu mare slavă, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. La Ohrida era obiceiul ca, din vremuri străvechi, în ajunul celei de-a doua zile a Nașterii, să se săvârșească Slujba Vecerniei doar în Biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, numită Stăpâna [Celnița]. Atunci se adunau în sobor tot clerul și norodul spre a o cinsti pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu.

Pomenirea fugii în Egipt

După ce s-au închinat Domnului în Betleem, Magii de la Răsărit s-au întors pe altă cale în pământul lor, după porunca îngerului. Ticălosul împărat Irod pusese la cale să ucidă toți pruncii din Betleem, dar Dumnezeu, cunoscând gândul lui Irod, l-a trimis pe îngerul Său la Iosif. Îngerul i s-a arătat lui Iosif în vis și i-a poruncit să ia pe Pruncul cel tânăr și pe Preasfânta Sa Maică și să fugă cu ei în Egipt. Iosif a făcut întocmai. Luând Pruncul cel dumnezeiesc și pe Preasfânta Sa Maică, el s-a dus mai întâi la Nazaret (Luca 2:39), unde și-a pus în rânduială treburile casei, iar apoi, luând cu sine și pe fiul său, Iacov, a plecat în Egipt (Matei 2:14). Astfel s-au împlinit graiurile prorocului: „Iată, Domnul șade pe nor ușor și va veni în Egipt” (Isaia 19:1).

În partea cea veche a orașului Cairo se poate vedea și astăzi peștera în care și-au aflat sălaș Iosif cu Preacurata Maică. Asemenea, în satul Matarea de lângă Cairo se vede până astăzi copacul sub care s-au odihnit Preasfânta Născătoare de Dumnezeu cu Iisus Domnul în brațe, precum și izvorul cel minunat de sub acel copac.
După ce a viețuit mai mulți ani în Egipt, Sfânta Familie s-a întors în Palestina, tot la porunca unui înger al lui Dumnezeu. Astfel s-a împlinit o altă prorocire: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu” (Osea 11:2). La vremea aceea, Irod murise și pe scaunul cel întinat de sânge ședea ticălosul lui fiu, Arhelau, vrednicul său urmaș întru răutate.
Auzind că în Ierusalim domnește Arhelau, Iosif s-a întors în Galileea, în casa părintească din Nazaret. În Galileea domnea pe atunci Irod cel Tânăr, cel de-al doilea fiu al lui Irod, ce era puțin mai blând decât fratele său, Arhelau.

Pomenirea Cuviosului Evarest

Citind scrierile Sfântului Efrem Sirul, Evarest a lepădat dregătoria de sol împărătesc și s-a făcut monah. El ducea o viață foarte aspră: purta lanțuri pe trup și mânca doar pâine uscată o singură dată pe săptămână. Cuviosul Evarest a viețuit 75 de ani și a mers să se sălășluiască împreună cu Hristos pe la anul 825.

Pomenirea Sfântului Eftimie Mărturisitorul, Episcopul Sardelor

Eftimie a fost de față la cel de-Al Șaptelea Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 783 și a petrecut aproape 30 de ani în surghiun pentru cinstirea icoanelor. Pe vremea domniei împăratului Teofil, urâtorul icoanelor, Sfântul Eftimie a fost bătut cu vine de bou și astfel a luat moarte mucenicească în anul 840, învrednicindu-se a primi cununa slavei în ceruri.

Pomenirea Cuviosului Constantin din Sinada

Constantin a fost un iudeu venit la credința creștină. În vremea botezului, atingându-și capul de Sfânta Cruce, semnul ei i s-a întipărit în chip minunat pe frunte și a rămas astfel până la moartea sa. El s-a săvârșit în veacul a șaptelea la Constantinopol. Ajungând vestit pentru nevoințele și multimea minunilor sale, Cuviosul Constantin și-a cunoscut cu 7 ani mai înainte ziua morții sale.

CÂNTARE DE LAUDĂ la Soborul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

La hotarul dintre noapte și ziua cea luminoasă,
Se revarsă zorii trandafirii, purpurii și scăldați de rouă.
Tu ești roșeața zorilor, Fecioară de Dumnezeu dăruită,
Vestitoarea zilei, înveșmântată în purpură și slavă.
Tu ai îndreptat-o pe Eva și-ai așezat-o iarăși în Rai,
Nu depărta ajutorul tău de la noi, păcătoșii!
Israel a trecut Marea Roșie ca pe uscat,
Izvor viu i-a țâșnit din piatră în pustie,
Rugul ardea în chip nemistuit –
Precum roșeața zorilor se asemuiește purpurei dintru asfințit,
Așa și tu, Fecioară, te asemuiești preînchipuirilor tale.
Tu, pe care Biserica te numește Maica lui Dumnezeu,
Străină de păcat, neștiind răutatea,
O, Maică Preacurată a Mântuitorului nostru,
Pentru curăția ta ai fost aleasă de Dumnezeu,
Ca să răsari pământului pe Făcătorul cel Veșnic;
Drept aceea, putere ai să te rogi pentru noi,
Iar noi cu bucurie te cântăm și te slăvim pe tine!

CUGETARE

Iată o întâmplare din viața Dumnezeizscului Prunc Hristos: pe când Dreptul Iosif și Preacurata Fecioară fugeau în Egipt de sabia lui Irod, în calea lor s-au întâlnit cu niște tâlhari la drumul mare. Dreptul Iosif ducea de căpăstru măgarul pe care așezase puțina sa avuție și pe care ședea însăși Preasfânta Născătoare de Dumnezeu cu Fiul ei las sân. Tâlharii au apucat măgarul pentru a-l duce cu ei. Atunci unul dintre tâlhari s-a apropiat de Maica lui Dumnezeu, voind să afle ce ține la piept și, văzând pe Pruncul-Hristos, s-a minunat de negrăita Lui frumusețe și a zis întru uimirea sa: „Dacă Dumnezeu Însuși ar lua trup omenesc, nu ar fi mai frumos decât Pruncul Acesta!”. Apoi a poruncit fraților lui de tâlhărie să nu răpească nimic de la acești drumeți. Voind să mulțumească tâlharului celui milostiv, Preasfânta Fecioară a zis către el: „Cunoaște că Pruncul Acesta îți va dărui bună răsplată pentru binele pe care I l-ai făcut astăzi.”

Trecând de atunci 33 de ani, tâlharul acesta spânzura pe cruce pentru fărădelegile sale, de-a dreapta Crucii lui Hristos. Numele lui era Dismas, iar cel al tâlharului aflat de-a stânga lui Hristos era Ghestas. Văzându-l pe Hristos Domnul răstignit fără de vină, Dismas s-a căit de toate răutățile făcute în viața sa. În vreme ce Ghestas Îl ocăra pe Domnul, Dismas L-a apărat zicând: „Acesta nici un rău n-a făcut” (Luca 23:41). Dismas este, așadar, tâlharul cel înțelept, căruia Domnul i-a zis „Amin zic ție: Astăzi împreună cu Mine vei fi în Rai” (Luca 23:43). Astfel i-a dăruit Domnul Raiul celui ce I-a cruțat viața pe când era Prunc.

LUARE AMINTE

Să luăm a-mi la curăția Preasfintei Născătoare de Dumnezeu:
1.La curăția fără prihană a trupului ei, celui despătimit și înfrânat cu postirea;
2.La curăția fără prihană a inimii ei, întru care nu s-a sălășluit vreodată pofta cea păcătoasă;
3.La curăția fără prihană a minții ei, întru care niciodată nu s-a sălășluit vreun cuget păcătos.

PREDICĂ despre Preasfânta Fecioară, de Dumnezeu Născătoarea

„Și a zis Maria: Iată roaba Domnului” (Luca 1:38)

Iată, fraților, adevărata roabă a Domnului! Dacă roabă este aceea care își schimbă desăvârșit voia sa cu voia Stăpânului ei, atunci Preasfânta Fecioară este cea dintâi între roabele Domnului. Dacă roabă este aceea care privește la Stăpânul ei cu râvnă și cu desăvârșită luare-aminte, atunci iarăși, Preasfânta Fecioară este cea dintâi între roabele Domnului. Dacă roabă este aceea care rabdă cu blândețe și în tăcere toate ocările și scârbele, așteptând răsplata de la Stăpânul ei, atunci iarăși și iarăși Preasfânta Fecioară este cea dintâi și cea mai minunată dintre toate roabele Domnului. Ea nu s-a îngrijit să placă lumii, ci numai lui Dumnezeu; nu s-a îngrijit să se îndreptățească în fața lumii, ci doar în fața lui Dumnezeu.

Ea este însăși ascultarea, însăși slujirea, însăși blândețea. După dreptate a zis Preasfânta Fecioară îngerului lui Dumnezeu: Iată roaba Domnului. Cea mai mare desăvârșire și cea mare cinste pe care o poate dobândi pe pământ o femeie este aceea de a fi roaba Domnului. Eva, în Rai, a pierdut această desăvârșire și această cinste fără nici o osteneală, în vreme ce Fecioara Maria a dobândit această desăvârșire și această cinste afară din Rai, prin ostenelile sale.

Pentru rugăciunile Preasfintei Fecioare, de Dumnezeu Născătoare, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi!
Ție se cuvine slava și mulțumirea în veci. Amin.

Sursa: Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, vol. II, iulie – decembrie, ed. Egumenița, pag. 838 – 842.

26 decembrie: Pomenirea Sfântului, Preacuviosului Părintelui nostru Nicodim cel Sfințit, Arhimandritul, din Lavra sfintei mănăstiri Tismana (m. 1406)

Într-această zi, în care se prăznuiește Soborul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, sfânta noastră Biserică a orânduit să se facă prăznuirea Cuviosului Nicodim cel Sfințit de la Tismana, Sfântul care a trăit pe pământ românesc și s-a nevoit a întemeia cele dintâi așezări călugărești din părțile acestea (1370).

Cuviosul Nicodim s-a născut în satul Prilep și se trăgea dintr-o familie de aromâni. Isteț la minte de mic copil, Nicodim a învățat citirea Sfintelor Scripturi și s-a umplut de râvnă întru slujirea lui Hristos. Iar când părinții săi au început a cugeta să-l așeze în dregătorii, după avuția și rangul ce aveau, Nicodim s-a lepădat de toată averea părintească și de toată slava lumii acesteia. Îmbrăcat în haine sărăcăcioase, a fugit într-ascuns din casa părintească și s-a dus la Sfântul Munte, unde, după 3 ani de ucenicie, s-a învrednicit a fi tuns călugăr într-o mănăstire de acolo. Dovedindu-se adânc cunoscător al dumnezeieștilor învățături, smerit și evlavios, în puțină vreme a ajuns diacon, apoi egumen și stareț al acelei mănăstiri. Plin de dragoste pentru poporul său, Nicodim a mijlocit împăcarea între scaunul patriarhal de la Constantinopol și Biserica sârbească și, ascultând rugămintea cneazului Lazăr, a părăsit Sfântul Munte și a venit în țara sa. Repede ducându-se vestea despre evlavia și smerenia sa, preoții și credincioșii voiau să-l înalțe patriarh al Bisericii sârbești, dar Sfântul s-a socotit pe sine nevrednic de asemenea cinste.

În timpul domniei voievodului român Vlaicu, Sfântul a trecut Dunărea și, venind în Țara Românească, a zidit mănăstirea Vodița, cea dintâi așezare mănăstirească temeinică și cu bună rânduială din țara noastră, despre care s-au păstrat dovezi și hrisoave. După oarecare trecere de vreme, Sfântul a părăsit ctitoria lui de la Vodița, unde a lăsat stareț pe un ucenic al său anume Agaton, a mers prin munți în sus și, ajungând la locul unde apa Tismanei cade cu zgomot de la înălțime, a ridicat acolo o mănăstire mai mare și mai trainică. Aici s-a așezat Cuviosul Nicodim cu câțiva dintre ucenicii săi, dar numărul celor ce veneau să slujească lui Hristos, sub povățuirea și îndrumarea vrednicului stareț, sporea fără încetare. Pe toți îi învăța cu blândețe și-i călăuzea spre împlinirea voii lui Dumnezeu. Sfântul Nicodim a fost un mare întemeietor și îndrumător al vieții monahale la noi, după rânduielile de la Athos, iar ucenicii lui sunt cei ce au ctitorit, cu ajutor de la binecredincioșii domni și voievozi români, cele dintâi mănăstiri mari în Țara Românească. Vremea, însă, când a venit la noi Sfântul Nicodim era o vreme de mari frământări în lumea mănăstirilor ortodoxe. Miezul frământărilor era Muntele Athos, tocmai locul de unde venise Sfântul Nicodim. Este vorba de marea frământare pentru „rugăciunea minții”. Sfântul venea la noi, între altele, tocmai pentru că a găsit aici un loc de liniște și singurătate, prielnic lucrării duhovnicești a rugăciunii.

Dar Sfântul Nicodim și mănăstirile zidite de el, după tipicul din Sfântul Munte, au luat parte și la nevoile duhovnicești ale creștinilor din această țară. Schimbul de scrisori, de curând descoperit, dintre Sfântul Nicodim și marele Patriarh bulgar Eftimie de la Târnova și întrebările pe care starețul Tismanei le pune marelui Patriarh ni-l arată pe Sfântul Nicodim dornic să se înarmeze cu acele cunoștințe trebuitoare în lupta împotriva rătăcirii bogomililor, sectă din Bulgaria, care tocmai trecuse în Țara Românească și bântuia țara. El și mănăstirea lui erau ca o obște de apostoli ai dreptei credințe. Plin de dragoste pentru popor, Sfântul s-a nevoit întru învățarea tuturor și pentru lucrarea treburilor bisericești în preajma mănăstirii sale.

A trăit și a lucrat pe pământul românesc sub 4 domnitori – Vlaicu, Radu, Dan și Mircea -, fiind cinstit și prețuit, după cuviință, de toți patru. Scriitorul din vremea lui al cărții „Viața lui Isaia de la Hilandar” vede în Sfântul Nicodim pe „bărbatul cinstit și sfânt, tare în cărți și mai tare la judecată, în cuvinte și răspunsuri, întemeietor de mănăstiri, puternic la rugăciune și luptător pentru dreapta credință”. Pe lângă frumoasa mănăstire Tismana, care e ctitoria lui, de la Sfântul Nicodim ne-a rămas și o Evanghelie, numită „Tetraevanghelul lui Nicodim de la Tismana”, scrisă în limba slavonă chiar de mâna Sfântului.

A adormit cu pace în Domnul la anul 1406, la 26 de zile ale lunii decembrie, petrecut cu jale de călugări și de mulțime de credincioși. A fost îngropat în mormântul pe care singur și-l pregătise în mănăstirea sa, Tismana. După oarecare vreme, dovedindu-se că trupul său a rămas nestricăcios, a fost scos din mormânt și așezat cu cinste într-o raclă din biserica mănăstirii. Din pricina tulburărilor și a vitregiei trecutelor vremi, sfintele lui moaște au fost apoi ascunse în locuri tainice, pe care nu le știa decât starețul mănăstirii; cu timpul, însă, li s-a pierdut urma și au rămas într-un loc pe care numai Unul Dumnezeu îl mai știe.

Pentru dragostea lui către Domnul și pentru toată slujirea și osteneala lui întru slava Bisericii Ortodoxe, dreptcredincioșii din Țara noastră îl cinstesc pe Sfântul Nicodim cu multă evlavie, ca pe unul dintre marii îndrumători ai noștri pe calea mântuirii. Cu ale lui rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mânuiește pe noi! Amin.

Sursa: Proloagele, vol. I, ed. Bunavestire, diortosire și îmbogățire de Arhim. Dr. Benedict Ghiuș, studiu introductiv de IPS Dr. Nestor Vornicescu (fost mitropolit al Olteniei), pag. 362 – 363.