Gând la cumpăna anilor de Pr mil Adrian Drăgușin
„ (…) „Trec anii, trec lunile-n goană / și-n zbor săptămânile trec / rămâi sănătoasă, cucoană, / că-mi iau geamantanul și plec!” sunt cuvintele poetului George Topârceanu care ilustrează, zicem noi, perfect călătoria noastră prin viață.
În viața aceasta suntem niște călători care vom da socoteală de cât am călătorit și de cum am călătorit și de cât am ajutat în timpul călătoriei. Timpul, spunea Părintele Stăniloae, e durata dintre chemarea lui Dumnezeu și răspunsul nostru.
Adesea viața a fost catalogată ca o călătorie cu trenul cu punct de plecare, cu punct de sosire și traseu, cu haltele, stații ale vieții în care stăm mai mult sau mai puțin, în unele, infim de puțin.
Dumnezeu ne binecuvântează nașterea, venirea nostră în lume e un miracol, iar timpul vieții despre care Adrian Păunescu ne spune „Timpul vieții ni-i scurt, / hai să-l facem curat!” e împărțit convențional în ani, pe care îi avem mai mulți sau mai puțini. Anul are un număr de 12 luni, același cu numărul apostolilor, fiecare lună având istoricul și importanța ei. Deși numele lunilor au o rezonanță păgână, sfinții și sărbătorile lor au încreștinat timpul.
Timpul este pentru om, nu omul pentru timp, omul este peste timp, nu timpul peste om, de aceea suntem răspunzători pentru cum petrecem timpul. Dumnezeu este peste timp nu sub el: „Înaintea Domnului, o mie de ani sunt ca o singură zi și ca o strajă din noapte.” (I Petru 3,8).
Tocmai din aceste considerente – și din multe altele -, pierderea timpului vieții e cea mai mare crimă. Timpul a fost împărțit în trei: trecut (pe care nu îl mai putem modifica, dar care ne definește), prezentul (cel pe care cel mai adesea îl ratăm) și viitorul, pe care trecutul și prezentul îl clădesc.
Marele poet Mihai Eminescu spunea: ”Viitorul și trecutul sunt a filei două fețe!”. Tot, el conștient cumva de posibilitatea minimală de a modifica ceva, dar, totuși, spre a nu se lăsa omul dus de val, propunea un soi de sfântă neutraliatate față de toată marea nebunie a lumii: ”Tu te-ntreabă și socoate ce e rău și ce e bine / Toate-s vechi și nouă toate / Vreme trece, vreme vine.”
Noi suntem chemați să sfințim timpul, nu timpul să ne păgânizeze pe noi. De aceea, omul de rând vorbea de cumpăna anilor, adică de momentul acela de răscruce, când anii se schimbă. Omenii aveau conștiința că orice intersecție trebuie marcată. De la o banală intersecție de drumuri, care se marca prin cruce, până la marile perioade ale istoriei.
De aceea, intersecția anilor este și a fost dintotdeauna marcată, pentru că omul avea conștiința că, în starea în care te găsește, în aceea vei și trăi. Conștiința unei entități superioare care ne-a creeat ne face ca trecerea anilor să ne găsească în stare de rugăciune, cu două gânduri.
Primul este cel de recunoștiință pentru trecut, cu conștiința că acel trecut a fost guvernat de protecția divină, fără de care acest trecut ar fi fost mai greu sau nu ar fi fost. Toate realizările noastre din trecut I se datorează lui Dumnezeu și, în foarte mică măsură, nouă.
Provocările pe care le-am trecut I se datorează Domnului, căderile, nouă și, de aceea, I se cuvine recunoștiință lui Dumnezeu.
Al doielea gând e cel legat de viitor. Teama de necunoscut și de urgiile lui omul le-a rezolvat așezându-se în rugăciune, cu nădejdea că același Dumnezeu Care l-a apărat în trecut sigur îl va apăra și în viitor.
Cu conștiința aceasta pășește și poporul român în 2025, cu ideea că și acest an e păzit de Dumnezeu. Din negura istoriei, an de an poporul a fost păzit de Dumnezeu, și în acest an poporul tot cu nădejdea asta pășește.
De aceea vă pun și eu la inimi cuvintele:
Cu fiecare an care se duce,
Mai trag un semn pe un răboj imaginar.
Și-L rog pe Domnul, răstignit pe Cruce,
Să Se coboare-n viața noastră iar!”
Autorul acestui articol este părintele Adrian Drăgușin, preot militar la Regimentul 46 Sprijin (parte a Comandamentului NATO de la Sibiu).
De interes, de același autor: