Duminica a 33-a după Rusalii, a Vameșului și a Fariseului. Iisus Hristos ne învață să ne rugăm cu smerenie: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! EDITORIAL
În duminica a 33-a după Rusalii, la Sfânta Liturghie oficiată în bisericile ortodoxe, se citește Pilda Vameșului și a Fariseului, istorisită în cel de-al XVIII-lea capitol al Sfintei Evanghelii după Luca.
Evanghelia: „Zis-a Domnul pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage: unul era fariseu și celălalt vameș. Fariseul, stând drept, așa se ruga în sine: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, preadesfrânați, sau ca și acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig. Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța.” (Luca 18, 10-14)
În Pilda Vameșului și a Fariseului, Mântuitorul ne învață cum trebuie să fie rugăciunea noastră în biserică, punându-ne în față purtarea a două feluri de oameni contemporani epocii mesianice. Nici unul dintre aceștia nu era un om sfânt, dar biserica nu este (doar) pentru sfinți, ci mai ales pentru păcătoși, fiind numită și „spital duhovnicesc”. Problema este că unul dintre ei își conștientiza păcatul, iar celălalt, nu. Fariseul era membrul unei partide religioase și se socotea pe sine drept, spunându-I lui Dumnezeu cine este și ce face el – deci, lăudându-se mai mult decât rugându-se. Vameșul, care era colector de taxe din partea ocupantului roman și judecat de conaționali ca trădător, dar și ca jăpcar, pentru că acești funcționari imperiali aveau voie să-și oprească o parte din banii colectați, împovărându-și suplimetar semenii, ei bine, vameșul se căia de păcatele lui, se acuza pe sine bătându-și pieptul și se ruga:
„Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” – o rugăciune scurtă, pe care chiar Mântuitorul nostru Iisus Hristos o pune aici în gura vameșului pentru a ne învăța pe noi toți cum să ne rugăm.
Pilda începe cu mențiunea „doi oameni s-au suit la templu ca să se roage”. Apoi ne este precizat statutul social și ocupația fiecăruia. Dar, prin faptul că ei sunt numiți „doi oameni” ni se arată că ei erau egali în fața lui Dumnezeu, Care „nu caută la fața omului”. Faptul că „s-au suit la templu ca să se roage” arată, pe de o parte, poziționarea geografică a templului pe un loc înalt, dar și postura lăuntrică a celor ce vor să se roage Domnului: ei trebuie să se ridice deasupra grijilor lumii de jos. Cum se roagă cei doi din pilda aceasta? Avem, pe de o parte, un fariseu care „sta drept” și se ruga, iar un vameș care „departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer”. Iată atitudinea omului smerit! Asta nu înseamnă că toți vameșii erau oameni smeriți, majoritatea având, desigur, o atitudine trufașă, nedreaptă, care le-a și dat prostul renume în popor. Dar Domnul nostru Iisus Hristos se folosește de personajul acesta pentru a-i pune în atitudine și în gură – indiferent de ocupația lui lumească – un model de om care se apropie de Dumnezeu. Rugăciunea lui e una simplă, dar foarte cuprinzătoare: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”. Fie dintr-un pragmatism specific firii lui omenești, fie dintr-un început de realism duhovnicesc, vameșul definește foarte bine termenii rugăciunii sale: Dumnezeu = milostiv; eu = păcătos. Adresarea lui smerită către Creator pornește de la aceste date ale problemei, foarte bine precizate. Rugăciunea vameșului amintește de începutul Psalmului 50 („Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta și după mulțimea îndurărilor Tale șterge fărădelegea mea!”) dar și de cea care avea să devină în tradiția creștină de mai târziu Rugăciunea lui Iisus sau Rugăciunea inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”.
De câte feluri este rugăciunea?
E bine să știm că rugăciunea nu este doar aceea de cerere, ci mai există rugăciunea de laudă (slavă) adusă lui Dumnezeu sau de mulțumire pentru binefacerile deja primite. Fariseul înalță, aparent, o rugăciune de mulțumire. Dar nu-I mulțumește lui Dumnezeu spre slava lui Dumnezeu, ci spre lauda lui personală. Această atitudine de trufie combinată cu fățărnicie (ipocrizie) a fariseilor a născut un nou cuvânt: fariseism. Ei bine, fariseul se definește pe sine arătând ceea ce nu este – ceea ce este o eroare de logică, un lucru sau un om se definește drept ceea ce este, nu ceea ce nu este. „Nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, preadesfrânați, sau ca și acest vameș”, spune fariseul. Poate că avea dreptate, poate că metehnele pe care le expune el aici erau îndeobște asociate vameșilor iar fariseul nu le avea. Dar avea el una pe care o evidențiază prin omisiune, căci ar fi putut să spună: „Nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, preadesfrânați, sau” chiar judecători de frați! Dar el era judecător, acuzator al semenilor săi, iar Mântuitorul deja ne spusese în Predica de pe munte: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați! Căci cu măsura cu care judecați, cu aceea veți fi judecați!”.
Formalismul și rigorismul pot sufoca trăirea duhovnicească
Ce mai face fariseul? Își enumeră și pomelnicul unor fapte exterioare, care țineau de formalismul iudaic, dar la care el restrânge lista obligațiilor sale religioase: „Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig”, prescripții ale Legii Vechiului Testament. Va să zică era un om cumpătat, postitor, ba mai și închina templului (casei Domnului, deci Domnului!) a zecea parte din câștigurile lui materiale. Nu este un lucru rău! Dar el nu spune nimic despre adevăratele îndatoriri ale creștinului, ale omului Noului Testament – să dea milostenie săracilor, neașteptând nimica în schimb, căci „cine pe săraci ajută pe Dumnezeu împrumută”. Într-o altă pildă pe care o spune Mântuitorul despre Judecata de Apoi, când vor fi despărțite „oile de capre”, arată de fapt care erau îndatoririle exterioare pe care El le așteaptă de la turma Sa: miluirea celui flămând sau neîmbrăcat, cercetarea/ajutarea celor bolnavi și a celor din închisori. Bine-nțeles că și celelalte sunt necesare, dar fariseul se închidea în rigorismul lui strict orientat spre templu și spre sine pentru a se izola de semeni, or mântuirea se capătă în relație și împreună cu semenii. Probabil că se mai izola de ceva fariseul, prin respectarea ad-litteram a obligațiilor exterioare: de cele interioare, lăuntrice, de cele ale duhului. Iar asta se vede din faptul că nu știa să se roage, deci el nu-I jertfea lui Dumnezeu altarul inimii sale, unde rugăciunea nu avea loc – sau cel puțin nu așa cum este bine-plăcută lui Dumnezeu.
La rândul lui, vameșul face două feluri de rugăciune: aceea a trupului („departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul”), care amintește și de atitudinea ulterioară a creștinilor în rugăciune (îngenunchierea, metaniile ș.a.), dar și aceea a duhului (vorbirea cu Dumnezeu, cererea – „zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”). Aș include și baterea pieptului deopotrivă și în rugăciunea duhului, pentru că, pe lângă gestul fizic, ea determină o mișcare a minții – smerenia, umilința de bunăvoie. Nevoia de smerenie a penitentului o evidențiază Hristos concluzionând că „cel ce se smerește pe sine se va înălța” și că „acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela”, decât fariseul. De aceea, acest vameș se arată mai „convertibil” către mântuire decât colegul său de rugăciune. Și, într-adevăr, Sfânta Scriptură pomenește de cel puțin doi vameși care și-au lepădat ocupația păcătoasă și I-au urmat lui Hristos: Zaheu vameșul („Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta -Zaheu – este fiu al lui Avraam”, spune Domnul), precum și viitorul Apostol și Evanghelist Matei („Şi sculându-se, – Matei – a mers după El”- după Iisus). De aceea Iisus Hristos le-a spus arhiereilor și bătrânilor poporului adunați în templu să-I pună întrebări-capcană: „Adevărat grăiesc vouă că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 21, 31). Totuși, El nu le-a refuzat nici lor nădejdea mântuirii, n-a zis „aceștia merg în Împărăţia lui Dumnezeu iar voi, nu!”, ci: „merg înaintea voastră”.
Un om bine văzut care se roagă prost și un om rău văzut care se roagă bine. Contrastul dintre aparență și esență
Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu-l desconsideră pe fariseu pentru că era fariseu și nici nu-l laudă pe vameș pentru că își vămuia semenii, probabil în iconomia mântuirii ocupația traiului de toate zilele nu este atât de importantă – atât timp cât e cinstită și nu impietează mântuirea – pentru că, la final, în Împărăția Cerurilor, nimeni nu se va mai ocupa de treburile materialicești, ci „vor fi toți precum îngerii”. Toți cei mântuiți, se înțelege. Dar Domnul nostru Iisus Hristos punctează care dintre cele două atitudini față de Dumnezeu și moduri de a se ruga lui Dumnezeu pot să-i îndrepteze pe oameni și, până la urmă, să-i mântuiască. Deci Hristos nu analizează viața profesională a celor doi, ci doar viața duhovnicească. Putem considera că ambii nu se situau pe calea cea bună, dar unul dintre ei, întâmplător vameșul, era mai aproape de începutul mântuirii: a-ți vedea și mărturisi păcătoșenia și, în virtutea acestei conștientizări, a avea o atitudine smerită și a cere mila lui Dumnezeu.
Fiecare epocă are fariseii și vameșii ei – modele de „succes” în societate
Trăim într-o civilizație eminamente materialistă, în care ni se pun în față doar modele de oameni „realizați în viață” și, dacă ar fi posibil, suntem educați să devenim cu toții lideri, căpetenii. Fariseul era un om religios, de vază, care impunea respect și se socotea pe sine drept. Vameșul, mai pragmatic, era și el un om „realizat” prin bogăția cea nedreaptă adunată din asuprirea semenilor săi – chiar dacă nu era la fel de bine văzut, el reușea să se impună prin teama și dezgustul pe care le inspira, poate chiar și prin anumite „prietenii” bazate pe profit sau favoritisme. Să zicem că în epoca noastră unul ar fi fost un mare intelectual sau lider politic sau chiar față bisericească, iar al doilea, un înalt (sau mai mărunt) funcționar al statului – dar nu numai. Asta nu înseamnă că toți cei aflați în aceste categorii sunt oameni pe care Hristos i-ar fi dat drept exemple negative. Mântuitorul Iisus Hristos subliniază mai ales caracterul, tipologia umană pe care astfel de ocupații – deși nu obligatoriu – le pot determina în oameni („ceea ce faci te face”). În mod metaforic, fariseismul se poate întâlni în orice domeniu profesional, iar instinctul „vamal” al profitului nedrept, de asemenea. Problema sunt păcatele care stau în spatele acestor atitudini – mândria, fățărnicia, iubirea de sine, iubirea de bani, iubirea de glorie (slavă deșartă), rapacitatea, aviditatea, hoția etc. Dumnezeu iubește (și) pe păcătoși, dar condamnă păcatul și așteaptă pocăința (metanoia, întoarcere) păcătoșilor.
„Oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța”
De aceea concluzia o dă Iisus Hristos în modul cel mai transparent și neechivoc: „Oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța”. Luați-o ca pe o sentință, ca pe o fatalitate, credeți sau nu în ea, oricum se împlinește! Avem atâtea exemple de oameni „înalți” care ajung „smeriți” de viață și de timpuri, avem și majoritatea tăcută a celor mici și smeriți care vor fi înălțați de Dumnezeu, adică mântuiți – poate nu vor ajunge mari în lumea aceasta, dar sfârșitul lor va fi bun și vor moșteni Împărăția Cerurilor. Mai mult, avem exemplul multor oameni foarte „realizați” care, în ciuda poziției lor, sunt nefericiți, dar și al multor oameni care radiază bunătate în ciuda sărăciei sau a unor necazuri care n-ar predispune pe nimeni la voioșie. De unde își extrag unii nemulțumirea și alții puterea? Din modul în care se raportează la Dumnezeu.
„Oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța”: Iisus Hristos ca Om adevărat și Dumnezeu adevărat Și-a aplicat Sieși această regulă de viață. Ca Fiu al lui Dumnezeu ar fi putut să se comporte precum împărații și conducătorii popoarelor – de fapt aceasta a fost una dintre ispitele pe care i-a propus-o diavolul în deșertul Carantaniei -, însă El a ales să ducă o viață mereu jertfelnică, ajutând și izbăvind pe alții, necăutând niciodată pe ale Sale. („Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, însă Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul” – Matei 8, 20) Iar pentru că S-a smerit pe Sine, Tatăl nostru cel ceresc L-a înălțat la Înviere, la Judecată și la slava de conducător al Bisericii, care este Împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Știind că acesta este prețul îndreptării noastre, să ne smerim pe noi înșine pentru a-I da loc lui Dumnezeu să ne înalțe atunci când va socoti El de cuviință, având bună speranță ca, dorind și făcând faptele smereniei și ale credinței, să primim și noi cununa mântuirii! Amin.
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh! Amin.
Dacă v-a plăcut acest articol, puteți alege să sprijiniți presa independentă cu o cafea. Vă mulțumim!