Frica de Domnul e începutul înțelepciunii, dar Iubirea desăvârșită alungă frica. Pr Hristofor Bucur de la Mănăstirea Poiana Brașov a conferențiat la Asociația Kyrios. VIDEO
Părintele Arhim. Hristofor Bucur, starețul Mănăstirii „Sf. Ioan Botezătorul” din Poiana Brașov, a vorbit despre Frica de Dumnezeu ca început al înțelepciunii într-o conferință susținută joi, 21 decembrie 2023, la sediul Asociației Kyrios și al Centrului Educațional Vobiscum din Brașov (strada De Mijloc nr. 45). Intitulată „Frica. Nuanțe și înțelesuri duhovnicești”, conferința inimosului duhovnic cu origini sibiene poate fi urmărită pe Facebook sau în transcrierea pe care vi-o punem la dispoziție mai jos:
„Dar, iată că a trecut pandemia, poate am învățat ceva din ea în ceea ce privește așezarea noastră interioară, nu doar să nu credem tot ce ni se spune pe cale oficială, dar și să fim mai încrezători în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
Credincioșii se tem și de diavol. Ei știu că diavolul există și, atunci, lucrul acesta îi face uneori speriați, nu cumva să-l provoace și să o pățească.
Credincioșii au frică și de Antihrist. El este mai-marele răului care stă la pândă când să vină și să ne surprindă nepregătiți.
De ce apare frica și la oamenii credincioși? Fiindcă n-au credință suficientă, nu sunt convinși că Dumnezeu este cu ei în orice situație și nici un pericol nu este de nedepășit când Îl ai pe Dumnezeu lângă tine.
Cum teama se refera de multe ori la viitor, este vorba și de lisă de nădejde, parcă nu mai speri că există o salvare și pentru tine și, peste toate, este o lipsă de iubire, fiindcă, așa cum spunea foarte frumos Sfântul Apostol Ioan, iubirea alungă frica.
Dar, după ce am vorbit pe scurt despre înțelesurile negative ale fricii omenești, să vedem dacă din sentimentul acesta putem descoperi ceva pozitiv – fiindcă există și o frică de Dumnezeu. Deci nu doar de potrivnicul lui Dumnezeu și de slujitorii lui din lume, ci și de chiar Creatorul lumii.
Are frica de Dumnezeu un sens pozitiv? Vom încerca să răspundem bazându-ne pe Sfânta Scriptură și pe remarcile sfinților părinți.
Pentru prima dată în Biblie se vorbește despre teamă la căderea omului. Mai exact, când Adam și Eva au mâncat din pomul interzis lor de către Dumnezeu, la îndemnul șarpelui – diavol, și-au dat seama că ei sunt goi. Relatarea este succintă, nu spune ce fel de goliciune aveau protopărinții noștri. Dar, sfinții vorbesc despre pierderea harului: (Adam și Eva) nu mai aveau îmbrăcămintea aceea luminoasă și binefăcătoare cu care apăruseră pe pământ. Și, ne spune Sfânta Scriptură în capitolul al treilea de la Facere, că Adam L-a auzit pe Dumnezeu mergând prin Rai și s-a ascuns. Și Dumnezeu l-a strigat pe Adam: Adame, unde ești? Și, fiincă, desigur, nimic și nimeni nu se poate ascunde de la Dumnezeu, a apărut Adam și I-a răspuns lui Dumnezeu: „Doamne, Ți-am auzit vocea în Rai și m-am temut, că sunt gol”. Deci Adam s-a temut să se întâlnească cu Dumnezeu și să dea explicații pentru noua lui înfățișare strict biologică, fără aureola aceea de har cu care fusese înzestrat.
Vedem din această relatare că teama a apărut după săvârșirea unui păcat și conștientizarea faptului că acest păcat a fost o încălcare a unei porunci dumnezeiești. Din păcate, Adam și Eva nu s-au gândit la încălcarea poruncii divine, ci, amăgiți de șarpe, au vrut să fie ca Dumnezeu și au constatat, de fapt, că sunt niște oameni goi.
Așa procedează, de regulă, diavolul: ne promite multe și, atunci, dacă noi ascultăm și dăm curs acestor promisiuni, el ne duce într-o stare demnă de plâns.
Ne spun sfinții că, dacă Adam ar fi avut curajul în fața lui Dumnezeu să-și recunoască păcatul, atunci Acesta l-ar fi iertat. Dumnezeu l-ar fi iertat pe cel care căzuse. Dar Adam a pasat răspunderea pentru căderea lui Evei, iar Eva i-a pasat-o șarpelui. Fiindcă, deci, ei nu și-au recunoscut neascultarea și nu s-au pocăit pentru greșeala făcută, au fost alungați din Rai.
De multe ori, în Vechiul Testament, ni se vorbește de frică. Există chiar multe îndemnuri foarte limpezi de genul: „Teme-te de Domnul!”. Deci ni se insuflă o anumită atitudine de a ne simți mici și slabi în fața lui Dumnezeu, pe Care-L vedem ca pe Cineva Ce ne poate pedepsi rău. Și se spune aceasta nu numai în cărțile lui Moise, ci și în cărțile profeților, Psalmii au multe referiri la frica de Dumnezeu, care este văzută ca ceva pozitiv. Și de ce este frica aceasta de Domnul pozitivă? Fiindcă cine se teme de pedeapsă de multe ori nu greșește. Așa cum copiii care se tem de părinți nu mai fac multe greșeli, fiindcă părinții pot să-i bată sau să le interzică anumite plăceri, tot așa, și-n plan spiritual, omul care se teme de Dumnezeu evită anumite lucruri rele pe care poate că ar vrea să le facă, știind că va răspunde pentru acestea.
Așadar, frica are și un rol pedagogic, de a crește mai curat, fără multe cåderi, să știm că este important ca ceea ce dorim să facem så fie plăcut lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat destule porunci, sfaturi, îndemnuri ca să știm ce anume să facem și ce să nu facem. Deci nu este atât de complicat de a evita lucrurile care L-ar supăra pe Dumnezeu. Și, luând aminte la aceasta, iată că putem trăi altfel.
Și Apostolii ne-au vorbit despre frică tot așa, cu un sens pozitiv, și sfinții. Chiar am găsit la Sfântul Macarie cel Mare o comparație care poate să ne dea fiori: să ne temem de Dumnezeu ca de fiare. Fiindcă el locuia într-o zonă unde erau fiare sălbatice și știa ce înseamnă frica de ele, a făcut Sfântul Macarie această comparație. Așa cum călugării din vremea sa evitau să meargă singuri prin pustie în locuri unde știau că e posibil să existe animale periculoase, tot așa și omul din toate timpurile să evite să meargă singur în plan spiritual, căci fiarele în acest plan sunt demonii și omul singur n-are nici o șansă să scape de ele. De aceea, de la început a existat o anumită protecție duhovnicească, părinți și ucenici, și de aceea a apărut Biserica, o comunitate care tocmai asta face, îl ajută pe cel care, la un moment dat, este în pericol spiritual să reziste atacului. Și știm din multe întâmplări că oamenii uniți pot să-l învingă pe îngerul căzut.
Așadar, frica este pedeapsa divină care poate să ne ferească de păcat. Această pedeapsă poate veni acum, în viața acesta, sau în viața viitoare. Dumnezeu nu este crud sau răzbunător pentru a pedepsi fiecare cădere a noastră. Uneori vrea să pară astfel tot în scop pedagogic, pentru a-l face pe om mai atent cu vorbele sau cu acțiunile sale, dar este important de menționat că Hristos, în cuvântările Sale adresate oamenilor, o singură dată a vorbit despre frică. Deci El a vorbit mult, a dat multe învățături, și, totuși, iată, doar o dată a vorbit despre aspectul acesta: „Teme-te de cel care poate să te arunce în gheena!”. Da, putem ajunge în iad dacă facem multe rele și Dumnezeu este judecătorul imparțial, Care pe pământ iartă multe, inclusiv prin duhovnici, dar, la un moment dat, vine și clipa de a da socoteală și, atunci, de fapt ni se dezvăluie care este starea noastră, unde am ajuns, spre ce am virat, la dreapta sau la stânga – spre calea care duce la cer sau spre calea care duce la iad.
Hristos nu vrea ca noi să ne temem atât de Dumnezeu. El vrea să avem o altă abordare, una mai plină de iubire. Dar, iată, firea noastră căzută cere și un astfel de mijloc mai aspru de corectare a tendințelor noastre, uneori ne-la-locul lor. Sfântul Isaac Sirul făcea o comarație foarte frumoasă referitor la acest aspect: că omul este o corabie care navighează pe mare, având vâslași fricile, dar care ajunge la liman. Și explică de ce a zis așa: lumea de aici este ca o mare de multe ori furtunoasă și, dacă noi avem dorința asta de a nu-L supăra pe Dumnezeu, atunci putem ajunge la liman, adică în Împărăția cea Veșnică. Și, în felul acesta, iată că și frica este un mijloc de a ne feri de anumite rele, ca să putem ajune acolo une toți dorim, adică la fericirea veșnică.
Alți părinți au făcut alte asemănări ale fricii: că este un medicament, că ese un foc curățitor, un paznic, o lumină. Toaste aceste metafore sau comparații ale fricii ne arată că ea are un rol pzitiv atunci când este corect înțeleasă, când este urmată de niște fapte, adică de niște corecții în comportamenul nostru. Fiindcă știm, tot din Sfânta Scriptură, că și diavolul se teme de Dumnezeu. Deci frica trebuie să fie urmată de acțiuni concrete de un anumit tip ca să aibă un rol în mântuirea noastră.Dacă ne recunoaștem greșelile și ne pocăim de ele, atunci nu mai trăim oricum, ci așa cum vrea Dumnezeu, cum ne-a spus-o de multe ori în Sfânta Scriptură și prin Sfinții Părinți.
Aș vrea să vă reamintesc și de faptul că momentul cel mai important din Sfânta Liturghie, împărtășania, este precedată de cuvintele: „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați!”. Atunci iese preotul în fața altarului și-i cheamă pe credincioși la sine. Și credinciosul care vrea să se unească cu Hristos, iată, ar trebui să aibă și frică, și credință și dragoste. N-avem noi măsura aceea excepțională de a trăi doar în iubire față de Dumnezeu și de semeni! Au fost rari oamenii care s-au umplut de iubire și în sufletul lor nu mai exista teama – poate doar teama de a-L dezamăgi pe Dumnezeu, de a nu fi vrednici de frumusețile cerești, și aceasta este o măsură înaltă să te îngrijoreze faptul că viața ta nu este cum ar trebui și s-ar putea ca Dumnezeu să nu fie mulțumit de această viață.
Făcea Sfântul Ioan Gură de Aur un îndemn care este foarte util celor care vin la împărtășit: „Să nu crezi că vei lua Trupul Domnului din mâinile unui om, ci să vezi acolo îngerul care dă aceasta! Să-ți aduci aminte de serafimul care, într-una din vedeniile proorocului Isaia, lua într-un clește un cărbune aprins și îl apropia de buzele proorocului ca să-l curățească pe acesta!” Că și proorocul Isaia, în momentul acela, se simțea îngrozit că trebuie să se întâlnească cu Dumnezeu. Își știa micimea, își știa neajunsurile, și, atunci, a venit serafimul cu focul din clește ca să îl curățească.
Deci, iată ce imagine pătrunzătoare și dătåtoare de fiori ne dă Sfântul Ioan Gură de Aur despre momentul împărtășirii! Să nu venim acolo cu o anumită indiferență sau îndrăzneală, căci acolo sunt prezenți și îngerii și este ceva copleșitor!
Iubirea desăvârșită alungă frica
Spuneam despre remarca Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan, că iubirea desăvârșită alungă frica. Dar dacă noi credem că am ajuns la această iubire, atunci ne înșelăm. Dacă nu mai socotim potrivită pentru noi temerea de Dumnezeu, să știți că în viața noastră creștină se instalează mai degrabă superficialitatea decât iubirea aceea desăvârșită. Dacă ne credem suficient de evoluați spiritual și că frica am lăsat-o undeva departe, noi am ajuns, așa, la înălțimi amețitoare, atunci este vorba și de orgoliu, dar și de o incapacitate de a înțelege profunzimea, adâncimea cunoașterii lui Dumnezeu.
Când ne cercetăm sufletul trebuie să fim neîngăduitori cu noi înșine, nu să ne vedem mai buni decât suntem!
Să nu cădem în această ispită, cum se întâmplă astăzi, din păcate, cu împărtășania care a devenit o banalitate, căci frecvența împărtășirii arată, de multe ori, această rămânere la suprafața Tainei: nu știm cu Cine ne unim și credem că e suficient să venim la biserică, să ne recunoaștem câteva erori și așa să ne împărtășim. E nevoie de o cercetare interioară mai adâncă și mai nemiloasă, căci noi trebuie să fim neîngăduitori cu noi, nu să ne vedem mai buni decât suntem. Nu trebuie, pe de altă parte, să devenim niște fricoși – în sensul rău al cuvântului – în fața lui Dumnezeu.
Dumnezeu ne iubește cu dragoste de Părinte
Să ne recunoaștem starea căzută în care suntem, să strigăm după ajutorul Lui și să avem, așa cum se spune la Liturghie, și credință, că Dumnezeu este unul iubitor și nu unul aspru, și să avem iubire la măsura noastră, cât reușim noi să trăim fiorul acela al închinării în fața lui Dumnezeu, cât de mult reușim să Îl percepem pe Creatorul nostru ca un Părinte iubitor. Deci nu un Părinte aspru, Care vrea să-Și pedepsească copiii, nu ca pe un Stăpân Care umblă cu biciul la robii Săi, ci ca pe un Tată. Majoritatea, de fapt, toți am cunoscut ce-nseamnă iubirea filială, de părinte, și mulți au cunoscut ce înseamnă iubirea părintelui de copii și știu și ei că, indiferent câte rele face un copil, părintele tot îl iubește, chiar dacă pe moment se supără, vorbește nesăbuit, iubirea nu dispare din inima părintelui. Și, atunci, dacă noi, oamenii, atât de slabi, avem această dragoste față de copiii noștri, cum să nu aibă Dumnezeu dragoste față de noi? Căci Hristos ne-a învățat rugăciunea „Tatål nostru” și, prin aceasta, ne-a arătat, într-un anumit sens, că El este Fratele nostru. Și într-o familie normală, nu desăvârșită, primează iubirea, nu frica unuia față de celălalt.
În alt registru, vedeți că în limbajul bisericesc se folosește expresia „robul lui Dumnezeu” sau „roaba lui Dumnezeu”, „robii lui Dumnezeu”. Da, un rob are un stăpân, dar Stăpânul nostru, cum spuneam, nu umblă cu biciul – mai mult cu amenințarea decât cu vreo pedeapsă concretă, tot pentru a ne trezi noi și a ne face treaba. Căci a ne face treaba pe care o vrea Dumnezeu este mijlocul prin care putem ajunge lângă El nu numai temporar, ci veșnic!
Când știm care anume sunt păcatele și care anume sunt faptele bune ce le putem face, atunci știm că acestea pot să ne mântuiască.
Așadar, lucrând cu frică și cu cutremur la mântuirea noastră, ne asemănăm sfinților. Evoluția lor este una dătătoare de nădejde.
Apostolii au avut slăbiciuni, inclusiv frici, când vedeau fapte extraordinare sau când își simțeau viețile în pericol. Știm că ei stăteau ascunși după răstignirea lui Hristos, știm că Petru s-a lepădat de frică, dar iată că au depășit nivelul acesta, au simțit dulceața pe care ți-o dă Harul divin și au căpătat curajul de a-L propovădui pe Hristos indiferent de vrăjmașii care se ridicau împotriva lor.
Sfinții, de asemenea, nici ei n-au avut, în marea lor majoritate, o viață neîntinată, au avut și ei tot felul de neputințe, dar au strigat către Dumnezeu și atuncea când erau căzuți. N-au dat vina pe diavol sau pe alți oameni, s-au învinovățit pe sine. Dat fiind că erau cu adevărat credincioși, n-au rămas în starea aceea căzută, ci au strigat către Creatorul lor și Dumnezeu i-a auzit, i-a iertat și i-a ajutat nu numai să iasă din păcat sau dintr-o patimă, ci și să se ridice la măsura sfințeniei, să depășească neputințele și să se unească cu Hristos.
Dacă, cum spuneam la început, Adam s-a văzut gol fiindcă nu mai avea harul, noi, din goi, putem deveni plini de har, căci aceasta ne îndeamnă adevărații trăitori: să ne umplem de duh. Și avem exemplul că se poate, că nu este o utopie, că nu trebuie să ne temem de dificultatea drumului și, la momente de cumpănă, să devenim lași. Nu! Dumnezeu este tot timpul lângă noi, chiar dacă uneori noi nu-L percepem, dar, în funcție de strădaniile noastre, putem ajunge pentru vecie în Împărăția de Sus” – Pr. Arhim. Hristofor Bucur.
De interes, pe teme similare: