La Oașa muntele îți e vecin, Iar stelele-s atât de-aproape C-ai vrea să-ntinzi mâna după ele Să le culegi ca pe mere din pom Sau, uimit, să privești astrele din spate, Acelea-ndepărtate, firave, care Din oraș nu se văd, deși, totuși, există. La Oașa cerul e mult, mult mai bogat Și parcă îl descoperi pentru-ntâia oară În adâncimea lui, în lipsa neoanelor Sau a pâclei ce-l țineau ascuns Ochilor citadini, nedeprinși Cu taina nopții sau a luminii Smerite. La Oașa altarul e în centru Și tot ce este doar în juru-i este Ca mădularele în preajma inimii, Ascunse-n arca de lemn, ceară și tămâie Din care cântul și cuvântul se răspândesc Ca sângele pompat din atrii În toată alcătuirea ființei. Nici somnul nu se mai face stăpân Pe jumătatea de noapte din partea zorilor Când șoapta se-aprinde în strane Ca murmurul soarelui prin măguri, Germinând în auroră Ca utrenia în liturghie. La Oașa cântul e mult, mult mai bogat. La Oașa marginea pământului e-atât de aproape Încât îți pare că uscatul s-a despărțit de ape abia ieri, Și te uiți, mirat, peste luciul parcă marin, Vrând să vezi de nu cumva Duhul Domnului încă se preumblă pe valuri. Dar nu se-arată decât în ghicitură, în acea stranie oglindire A cerului în adâncuri, ce te face să crezi Că stelele nu-s altceva decât pești, iar focul de tabără O lună plină licărind printre clopote scufundate. Pe mal, printre brazi pitici cu miros de conuri verzi,