FECIOARA ASTĂZI PE CEL MAI PRESUS DE FIINȚĂ NAȘTE. Predică de Crăciun a Pr. Ioan Cojanu, stareţul Mănăstirii „Sf. Ioan Botezătorul” din Alba Iulia
„Biserica ne cheamă astăzi la un mare praznic și, citându-l pe Iosua, am putea spune că „o astfel de zi nu a mai fost” şi nici nu va mai fi în istorie. În primul rând, deoarece venirea lui Hristos Dumnezeu era aşteptată, iar acum nu mai este. Și nu pentru simplul fapt că oamenii cred mai puţin în Dumnezeu, ci pentru că El a venit şi este între noi. În al doilea rând, evenimentul Întrupării nu numai că pune capăt unei ere și începe altă eră, ci dă și alte dimensiuni istoriei. Da, Hristos nu rămâne în istorie, El o depăşeşte. Mai mult, Hristos trage istoria pe un făgaş firesc, adică îi dă sens. Viaţa omului nu se întoarce în pământ, nu intră într-un ciclu de transformare şi revenire. Hristos Domnul vrea ca viaţa noastră să fie liniară, de la pământ la cer. Lumea nu a mai avut o astfel de chemare. Nu numai că nu şi-a putut-o închipui, dar pentru lume era imposibil ca omul să devină dumnezeu. Dar, iată, pentru ca omul să poată deveni dumnezeu, Dumnezeu a trebuit să Se facă Om. Iată pentru ce este mare acest moment al naşterii Fiului lui Dumnezeu în lume.
Dar mai este mare şi pentru că orice naştere este mare, mai mult decât o taină. Nu numai că sufletul convieţuieşte cu trupul, folosind o vreme această haină care se învecheşte, ci un suflet care îşi atinge scopul venirii sale în lume transfigurează şi trupul, face ca această haină veche să capete valoare. Dacă în Vechiul Testament întâlnim expresia „îmbătrâniţi în rele”, rostită de Dumnezeu printr-un prunc, şi fiecare dintre noi ne gândim că putem să ajungem aşa, adică bătrâneţea să scoată la iveală relele noastre, iată că Hristos, prin Întrupare, prin Jertfa de pe Golgota şi prin Înviere face ca şi trupurile noastre, alături de suflete, să prindă o altă vechime. În iconografie Îl avem zugrăvit pe Hristos ca „Cel vechi de zile”. Unii socotesc că este Tatăl. Nu, este Hristos. Este drept că Hristos este chipul Tatălui, dar El este Cel vechi de zile. Iar acum, Cel vechi de zile Se face Prunc.
Iată ce valențe aduce în lume și în viaţa noastră Întruparea Fiului lui Dumnezeu! Dacă astăzi genetica este cea mai avansată tehnică, totuși ea nu are controlul vieţii sufletului omenesc. Acesta nu poate fi prins în sistemul și în măsurătorile ei. Ceea ce însă trebuie să avem în vedere este faptul că Dumnezeu a vrut ca Însuşi Fiul Său să aibă o Mamă. Putea să-L facă așa cum l-a creat pe Adam, din pământ, dar nu L-a făcut aşa, ci ca pe Eva din Adam, acesta rămânând feciorelnic. Fără să cunoască legătură trupească, Adam a născut-o pe Eva. Aşa și Hristos va lua trup din Fecioară. De ce? Pentru că este o legătură mai puternică. Spunea Părintele Dumitru Stăniloae că nu există o legătură mai puternică decât aceea dintre părinţi şi copii. În acea relaţie se petrece ceva atât de tainic, încât merită să murim și să ne sacrificăm toți pentru nucleul care este familia compusă din părinţi şi copii. Este foarte adevărat că Hristos a avut o familie model, superioară oricărei familii. Doar pe Sfinții Ioachim și Ana îi numim familie, nu și pe Maica Domnului şi Iosif, pentru că la ei este alt nivel. Hristos ne cheamă și pe noi să trăim la acest nivel, fiind vorba de naşterea duhovnicească. Temelia acesteia o punem în Biserică, în relaţia noastră cu Tatăl cel ceresc, pe care o avem prin Fiul, Care la rândul Său aşază duhovnicii. Însă, precum nici Fiul nu Se pune între Tatăl şi fraţii Săi mai mici, nici duhovnicul nu se pune între fiii duhovniceşti şi Dumnezeu.
Insist asupra acestui subiect, pentru că scopul Întrupării lui Hristos este de a ne da o altfel de viaţă. Hristos ia viaţa noastră, ca să ne dea viaţa Lui, cea pe care o are împreună cu Tatăl, în Duhul Sfânt. Dacă Hristos S-a născut de la Duhul Sfânt luând fire omenească, noi ne naştem de la Duhul Sfânt pentru ca să răspundem chemării dumnezeieşti. Persoanele Sfintei Treimi sunt modelul familiei creştine, în care noi suntem chemaţi să fim în relaţie cu Tatăl.
Atâta vreme cât noi, creştinii botezaţi, nu înţelegem că religia nu este o floare sau o pană la pălărie, ci esenţa vieţii, familia aceasta tradiţională, cum este numită, ca şi cum ar mai putea există alt fel de familie, este în pericol să se destrame. Şi nu din cauza noilor concepţii, ci o destramă chiar soţul şi soţia. Pentru că iată ce spunea Apostolul: „în Hristos şi în Biserică”. Restul poate fi afacere, poate fi politică, poate fi un proiect de ţară, orice, dar nu familie creştină.
Hristos Domnul a venit să pună temelie unei alte vieţi aici, pe pământ. De două mii de ani, de la Întruparea Sa, El a schimbat faţa istoriei. Dacă există o Europă atât de dezvoltată, şi nu numai din punct de vedere tehnic, ştiinţific, politic sau ideologic, ci din toate punctele de vedere, aceasta se datorează Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Nu o spun eu, ci o spun chiar marii noştri gânditori, Lucian Blaga, Constantin Noica. Temelia culturii europene se află în anul 325, la Sinodul I Ecumenic, în care se vorbeşte despre unirea celor două firi în cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi. Sunt lucruri mai presus de înţelegerea omenească, dar care stau la temelia vieţii noastre. Însă, dacă noi nu vom înțelege relația dintre Întruparea Fiului lui Dumnezeu și scopul mântuirii noastre, al desăvârşirii noastre spirituale, atunci ceea ce poate să ne fie câştig, adică lucrurile materiale, ne vor deveni pagubă.
Rotunjind ideea pe care am vrut să v-o împărtăşesc în această zi, aş vrea să reţinem fiecare dintre noi că nu avem cum să cinstim Praznicul Naşterii Domnului, dacă nu avem permanent în atenție devenirea noastră ca fii ai Aceluiaşi Părinte. Dacă nu avem ca scop cetăţenia Împărăţiei cereşti și unirea cu Tatăl cel ceresc, cu siguranţă că viaţa noastră și toate celelalte pe care le cerem în rugăciunea „Tatăl nostru”, în loc de câştig ne devin pagubă. De aceea, Hristos Domnul ne-a învăţat să ne rugăm spunând „Tatăl nostru”. De aceea, orice creştin, oricât ar fi el de amărât din punct de vedere duhovnicesc, ar trebui să ştie „Tatăl nostru”. De aceea ne simţim atât de apropiaţi, pentru că putem să-L numim pe Dumnezeu „Tată”.
Iată care este scopul Întrupării! Iată de ce, pentru noi, acesta este cel mai mare praznic: fiindcă este începutul mântuirii şi al îndumnezeirii noastre! Amin.”
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Praznicul Nașterii Domnului – 25 decembrie 2020.
Părintele Ioan Cojanu (n. 1959, Caşolţ, Sibiu) este stareţul Mănăstirii „Sfântul Ioan Botezătorul” din Alba Iulia. Părintele Ioan a slujit nouă ani ca preot celib în parohia Măguri – Răcătău, în Munţii Apuseni, iar în anul 1990 a depus voturile monahale, informează Doxologia.