Două sau mai multe țări. Statele (Dez)Unite ale României
De fiecare dată, în preajma sărbătorilor de Paști și de Crăciun, timp de o săptămână sau două, străzile din România se umplu de lume nouă: fețe necunoscute, dar vesele și diferite, aduc un suflu nou pe ulițele altădată pustii sau pline de oameni șterși, bătrâni singuri sau tineri grăbiți. Chiar și o zi de duminică de peste an, dacă nu e plină de același cenușiu monoton, e cel puțin la nivel numeric incomparabil mai împuținată decât o zi de Paști.
Cele două – patru săptămâni pe an când străzile și piețele se animă de lume nouă cu ocazia concediilor de sărbători redau imaginea unei Românii la fel de complexe și pline de elan ca în filmarea de la Cenaclul Flacăra dinainte de 1985 cu „Te salut, generație-n blugi!„. Vedeam în pelicula color, raritate în epoca alb-negru a comunismului, nu doar generația invocată de poetul – animator popular, ci și generații fel de fel, de la cei mai mici, la cei mai vârstnici. Totdeauna m-am întrebat: unde e tot acel popor din tinerețea părinților mei? Unde e acea Românie numeroasă și diversă, cu oameni care știau să se distreze și să se aibă bine unii cu alții? Am crezut-o dispărută, dar o regăsesc de două ori pe an: de Paști și de Crăciun, atunci când cealaltă Românie se întoarce de peste hotare pentru a sărbători cu cei rămași acasă și a mima o fericire a căminului nedescompletat.
Comparația mea nu se face între România dinainte de 1989 și cea de acum, ci între mulțimea exuberantă a familiilor reîntregite de sărbători și puținătatea cenușie a celor rămași acasă în restul anului. Prin urmare, nu am o nostalgie politică, ci una numerică și de atmosferă.
Iată două Românii: cea de toate zilele și cea de „dincolo”, „țara cealaltă”, cum o numește cantautorul folk Adrian Beznă în cântecul lui, Cu lupii laolaltă.
Azi a fost prima zi de Paști, zi de sărbătoare creștină, dar și zi liberă de la stat. Plimbându-mă prin centrul Sibiului, pe strada pietonală și prin Piața Mare, am contemplat cu uimire această strălucitoare – dar efemeră – Românie reunificată cu „Diaspora”. Mergând, însă, prin „orașul de jos”, pe unde îmi fac cumpărăturile în zilele de lucru sau îmi plimb câinele într-o zi nelucrătoare, aproape că nu am mai văzut concetățeni. De obicei pe acolo își fac cumpărăturile și lucrătorii asiatici, aduși de guvernanți să ocupe locurile de muncă ale românilor „frumoși și liberi”, plecați din România. Dar, în zilele obișnuite, populația e mixtă: vezi și români, vezi și „resortisanți” din țări terțe. Astăzi, pe strada Turnului eu eram singurul român. Ai noștri erau prin familii, pe la mese, cei care mai au, sau prin Târgul de Paști din Piața Mare, cei care nu mai pot mânca decât în oraș. Ceilalți, nou-veniții, erau prin orașul de jos: liberi de la muncă, fiind zi de Paști, dar neavând, probabil, bani pentru prețurile din centru; alfel, la plimbare ca și noi. Eu nu judec pe nimeni, doar descriu ce am văzut. Îmi pare rău că nu pot face această istorisire în format video, fără nici un cuvânt din partea mea. Doar îi adaug pe cei de alt neam și altă credință la România viitorului, în care bătrânii autohtoni – România trecutului – nu vor mai fi, iar diasporenii nu vor mai avea la cine să se întoarcă acasă. O minoritate se va întoarce aici după moșteniri și pentru a îmbătrâni cu dorul de casă ostoit, dar majoritatea va vinde tot și va rămâne Dincolo. Până acum, trei Românii. Fac contabilitate, nu judecată.
Trecem mai departe. În restul anului, noi, cei rămași acasă, avem două Românii paralele, stârnite mereu să se afle în conflict una cu cealaltă: cei care au votat pentru adevărul biblic al căsătoriei doar între o femeie și un bărbat versus cei care au boicotat sau au votat „progresist, tolerant, european”; cei care s-au manifestat pentru alegere și consimțământ informat versus cei care au „pus umărul” la inocularea forțată cu seruri experimentale, insuficient testate; cei care au ținut cu țara lor versus cei care au dat slavă țării vecine și (ne)prietene în actualul război din vecinătate; cei care au vrut să își aleagă președintele în 2024 versus cei care s-au dus la vot în 2025 până a ieșit „cine trebuie”; cei care țin cu SUA versus cei care țin cu UE; cei care țin cu Persia versus cei care țin cu SUA și protejatul ei din regiune etc. Dihonia e veche și datează dinainte de epoca băsistă, doar că până acum s-a aprofundat atât de mult încât cele două falii par definitiv ireconciliabile. Iată două Românii în interiorul României.
La aceste două Românii locale mai adăugăm, pe de o parte, Diaspora românească, și, pe de altă parte, populațiile alogene venite pe la noi în interes de muncă, dintre care multe persoane vor rămâne cu cetățenia română după doar 3 ani de ședere, conform legislației actuale. Total: patru Românii.
Nu-i putem, însă, uita nici pe Românii de lângă granița României. Să luăm doar cazul Moldovei dintre Prut și Nistru, supranumită „republică” de Stalin și urmașii lui ideologici, estici și vestici deopotrivă. Însuși ex-președintele Traian Băsescu, nomina odiosa, dar care a militat pentru redobândirea masivă a cetățeniei române de către republicamoldoveni, în virtutea dreptului istoric, dar și pentru interese electorale, a recunoscut că România actuală și județele ei estice (constituite în republică sovietică de către sovietici și continuatorii lor) sunt două state românești. Iată încă o Românie miniaturală, situată „la est de Vest”, vorba lui Dan Dungaciu de pe vremea când era scriitor, nu politician. Total: cinci Românii.
Dar, ca orice oglindă miniaturală a unei Românii cândva mari, și Republica Moldova are parte de cam aceleași diviziuni ca România de dincoace de Prut: Diaspora (care nu se suprapune celei românești) și populația locală. Până acum, șase Românii.
Ei bine, și cetățenii Republicii Moldova sunt divizați în cel puțin două grupuri civice ireconciliabile: la început erau pro-românii versus adepții statalității și independenței, în fapt niște pro-ruși vopsiți în autohtoniști; acum putem vorbi despre „oamenii buni” ai Maiei Sandu versus „rusofilii” spectrului politic condus de personaje ca Șor și doamna aceea blondă al cărei nume îmi scapă, vorbitori de rusă ori de română stricată; pe scurt, tot niște nicușoriști versus georgiști de pe la noi, cu distincția că la noi ambele tabere sunt pro-occidentale, nuanțele privind Occidentul de dincoace sau de dincolo de Atlantic. La republicamoldoveni, doar una dintre tabere mai e proocidentală, cealaltă se declară autohtonistă sau „multipolară” (dar nu pro-română). Oricum le-am încadra, există în România de dincolo de Prut cel puțin două tabere de neîmpăcat. Până acum, șapte Românii.
La nivelul actual de dezbinare politică, geografică și chiar statală, nu mai putem vorbi despre România ca un tot, ci, mai degrabă, despre Statele (Dez)Unite ale României.
În astfel de condiții, e o mirare că încă ne mai putem întâlni să sărbătorim împreună Învierea Domnului sau măcar să facem o plimbare comună prin oraș într-o zi liberă de la stat.
Dar același Iisus Hristos pe Care Îl sărbătorim noi astăzi a spus în Evanghelia după Matei că o împărăție care s-a dezbinat întru sine nu are cum să dăinuiască.
Ce facem noi pentru dăinuirea României cea Una? Doar ne întâlnim conjunctural ca într-un bâlci, restaurant sau într-o benzinărie, ne facem treaba, tragem apa și plecăm apoi fiecare în lumea lui? Un subiect de meditat în mod special într-o zi specială ca aceasta.
Cine are urechi de auzit să audă! A bon entendeur, salut!
Dacă vă place blogul meu, vă rog să mă susțineți pentru a face pasul către a vă oferi o lectură mai aerisită. Nu vă costă mai mult decât prețul unei cafele sau cât un transfer de orice valoare prin Revolut. Mulțumesc!