Cerul, Codrul și Pârăul

Sfârșitul de an e despre începutul fermecat

31 decembrie, 20213 ianuarie, 2022 vlad

31 decembrie 1999 – Ziua în care am scris, copil fiind, basmul „Măturoiul fermecat”, ce avea să dea titlul și deschiderea cărții de povești publicate doi ani mai târziu la Brașov, prin grija mentorului meu, scriitorul și criticul literar Ion Popescu-Topolog și a numeroși sponsori.

Îmi amintesc că era o iarnă ca cele vechi, cu zăpezi mari și peisaje de poveste. După-amiaza zburam pe dealuri cu săniuța, iar seara stăteam și citeam cărți fantastice pentru copii, după care dormeam bine și mai și visam.

Așa se face că în noaptea de 30 spre 31 decembrie am avut un vis întortocheat, care conținea în sine nucleul poveștii „Măturoiul Fermecat”. Când m-am trezit a doua zi, am stat să-mi depăn amintirile din vis și, ca să nu uit nimic, am scris o poveste. Bineînțeles, adaptând și improvizând pe alocuri, acolo unde visul nu fusese prea clar sau nu ducea la un deznodământ. Scriam repede și la foc continuu în vremea aia, pe un caiet dictando, gros, rămas nefolosit de prin comunism. Strașnice caiete! Îmi plăcea senzația de hârtie goală, curată, pe care o măcelăream sub valurile albastre ale pixului sau stiloului. Ca orice copil, scriam la foc automat, fără nevoie de a cizela, rare fiind parantezele sau tăieturile.

Când am terminat de scris „Măturoiul Fermecat”, mă simțeam ca după un adevărat roman. Pentru că, într-adevăr, umplusem pagini întregi și părea a fi cam cea mai lungă poveste scrisă de mine până atunci. Am citit-o cu voce tare în familie și aprecierile au fost pe măsură.

Pentru că aveam obiceiul colindatului pe scara blocului și pe la prieteni, acea zi, ultima din an, a fost și ziua bilanțului contabil pentru bănuții strânși în săptămâna anterioară. Acoperind găurile și cu un „supliment” gras din partea alor mei, planul era să cumpărăm o chitară la care să învăț să cânt mergând la „Palatul Copiilor”. Așa se face că, după surpriza cu „Măturoiul Fermecat”, am spart pușculița și am mers cu mama la magazinul „Universal” din centrul Brașovului, acolo unde, la ultimul etaj, exista un întreg raion de instrumente muzicale. Am pus ochii pe o chitară acustică roșie cu accente negre, produsă la Hora de Reghin, care strălucea și mirosea a lac și a lemn proaspăt. Am luat-o de toți banii, vreun milion de lei vechi, în moneda epocii. Necazul a fost că era prea mare pentru vârsta mea (pe atunci nu se făceau chitare pentru copii sau nu am văzut eu să fie), astfel încât era greu de cărat în spate, mai ales că nimerisem o husă cu o singură bretea pe mijloc, astfel încât toată greutatea cădea pe un singur umăr. Abia am putut-o căra până acasă, tot schimbând de pe un umăr pe altul. Deși entuziasmul de început a fost mare, cu timpul m-am lăsat păgubaș, mai ales când degetele mele de copil au dat de primele bășici provocate de corzile metalice… Atunci chitara roșie a trebuit să facă o pauză de câțiva ani în colțul camerei, până când copilul a crescut și a putut să se înstăpânească peste ea. Cu toate acestea, o zdrăngăneam din timp în timp, cam fără metodă, fiind foarte mândru de mine că aveam aceeași chitară și aceeași culoare cu a cântăreței-eleve Ana Maria care, câțiva ani mai încolo, lansase o casetă cu celebra melodie „Cât mi-e dor de ochii tăi”.

Până una-alta, cu scrisul mi-a mers mai bine și am evoluat mai rapid decât cu muzica, reușind ca în anul următor să lansez „Poeziile Copilăriei”, o carte ce bătea pasul pe loc de ceva timp din cauza unor încurcături apărute la manuscrisul gata predat. Și am ținut-o tot așa cu scrisul de poezii în fiecare zi, iar cu scrisul de povești mai degrabă la sfârșit de săptămână, adunând o colecție suficientă de proze copilărești care să-mi permită în 2001 să lansez cartea de povești sau basme intitulată „Măturoiul Fermecat”. O mică satisfacție personală: Mărgărit al meu a apărut cu vreo doi ani înaintea traducerii și publicării în România a primelor volume cu Harry Potter. Un personaj de poveste călare pe o mătură și care făcea vrăji românești a apărut în mod spontan și original la Brașov, fără nici un sprijin internațional, din imaginația unui copil de școală primară. Crescând și citind apoi colecția de romane britanice, mi-a părut rău că Mărgărit al meu a fost eroul unei singure povești sau, dacă vreți, al primului capitol dintr-un romam nescris. Pe care nu aveam capacitatea la acea vârstă să îl aștern pe hârtie decât, eventual, concepând mai multe basme în jurul unui personaj comun. N-a fost să fie atunci, dar timpul nu-i pierdut!

Deocamdată, am dorit să semnalez faptul că ultima zi din an este despre două noi începuturi care aveau, mai târziu, să crească și să înflorească în viața mea: Măturoiul Fermecat și chitara dolofană. Concluzia pe care o trag aici este că e bine ca la început de an să dăm frâu liber viselor și speranțelor. Iar cei care aveți copii, să le cultivați creativitatea!

Puteți începe chiar de aici, citindu-le basmele din cartea pe care, nemaiavând exemplare tipărite, vi-o pun la dispoziție în format .PDF: