
Duminica a 7-a după Rusalii. Vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum. Dumnezeu îngăduie bolile pentru că știe că suferința aprinde lumini, ne spune în predica sa părintele Călin Sămărghițan de la Biserica dintre Brazi (Sibiu)
În duminica a 7-a după Rusalii, în cadrul Sfintei Liturghii este rânduit să se citească în bisericile ortodoxe pericopa din Evanghelia de la Matei despre vindecarea de către Iisus Hristos a doi orbi și a unui mut din Capernaum. În chip minunat, doar cu puterea cuvântului și a atingerii, Iisus Hristos îi tămăduiește pe doi oameni nevăzători. Însă lumina ochilor este pusă în corelație cu lumina credinței, arătându-se că a crede implică a vedea mântuirea, izbăvirea din necazul în care te afli. „Credeți că pot să fac Eu aceasta? După credința voastră fie vouă!”. În altă parte Iisus zice, cu alte cuvinte, „Credința ta te-a mântuit”. E evident că nu doar credința a fost condiția suficientă pentru împlinirea minunii, ci mai cu seamă Voia Domnului, însă aceasta, pentru a acționa, are nevoie de colaborarea omului. Cei doi orbi au fost mai întâi deschiși la inimă, L-au primit pe Hristos, iar El i-a făcut deschiși la ochi. Dacă aceștia nu puteau înainte să vadă, un alt bolnav care apelează la Iisus nu putea să vorbească. Însă situația lui era puțin diferită: nu o boală îl făcea pe el să fie mut, ci un demon care se cuibărise în trupul lui. În Evanghelie întâlnim multe astfel de cazuri de oameni aparent bolnavi (muți, paralizați, epileptici ș.a.) care, de fapt, erau demonizați – se îndrăciseră ca urmare a propriilor păcate strigătoare la cer sau din cauza practicării idolatriei, care înseamnă închinare la idoli, la niște așa-ziși „zei” care sunt, de fapt, demoni și care ajung să îi posede pe cei care le aduc jertfe de sânge. Nu intrăm acum în discuții privitoare la păgânismul și idolatria ce stăpâneau lumea înainte de descoperirea Adevăratului Dumnezeu. Cert este că Iisus Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu și Dumnezeu Adevărat, avea- chiar și îmbrăcat cu trupul omenesc muritor – puterea de a vedea demonii și de a le da porunci în calitate de Stăpân și Dumnezeu al lumii create, atât a celei fizice văzute, cât și a celei spirituale, nevăzute. Astfel încât, înfățișându-I-se mutul care era demonizat, Iisus îi poruncește demonului, ca de multe alte ori în Scriptură, să iasă afară din trupul omului, iar acesta, prin urmare, devine sănătos. Însă fariseii și liderii religioși oficiali, care nu-L puteau suferi pe Hristos deoarece atrăgea la Sine mai mulți oameni decât ei, și care oricum, fiind lipsiți de Duh Sfânt, nu vedeau în Iisus decât un simplu om, din invidie împrăștiau asupra lor vorba disprețuitoare că ar fi vrăjitor și, deci, „cu domnul demonilor îi scoate pe demoni”. Ceea ce era, evident, o minciună și o calomnie. Însă vocea poporului neștiutor de carte, dar având școala vieții, le-o retează scurt dușmanilor lui Iisus, mărturisind evidența: „Niciodată nu s-a văzut așa ceva în Israel!”. În tot neamul nostru, care, cu siguranță, a cunoscut – măcar prin amestecarea cu alte popoare – destui vraci, vrăjitori sau „amăgitori”, totuși nimeni nu a făcut minuni așa de mari cum le face Iisus – semn că El este cu totul altceva și altcineva, este Hristosul lui Dumnezeu. Pericopa se încheie scurt, cu un climax sau cuvânt recapitulativ: „Și Iisus străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor”. Această sinteză ne spune că: 1. în ciuda tuturor calomniilor răspândite de pizmași pe seama Lui, lucrarea lui Iisus creștea, semn că harul și puterea lui Dumnezeu era cu El; 2. Nu vindecările și minunile palpabile erau grija Lui principală, deși tocmai ele îi atrăgeau pe oameni la El, ci „învățarea” (predicarea) în sinagogi (locurile de adunare ale evreilor) și propovăduirea Evangheliei Împărăției Cerurilor. Cum spune și părintele Călin Sămărghițan de la Biserica dintre Brazi (Sibiu), Mântuitorul făcea minuni și vindecări, însă scopul Lui principal nu era să elimine „toată boala și suferința din popor” pentru a asigura un fel de utopie terestră a „tinereții fără bătrânețe și vieții fără de (boală și de) moarte” (erezia transumanismului de astăzi), ci scopul Lui era să-i învețe pe oameni să desprindă din suferință și boală ceva mai mult – să caute nu spre carne, ci spre Cer. Dar, înainte de a lectura predica părintelui, să citim cuvântul Evangheliei duminicii de astăzi:
„În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se țineau după El, strigând și zicând: Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat în casă, au venit la El orbii și Iisus i-a întrebat: Credeți că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credința voastră fie vouă! Și s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeți, nimeni să nu știe. Dar ei, ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela. Și, plecând ei, iată, au adus la El un om mut, având demon. Și, fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulțimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut așa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Și Iisus străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor” (Ev. Matei 9, 27-35).
„Fraților, datori suntem noi, cei tari, să purtăm slăbiciunile celor neputincioși și să nu căutăm plăcerea noastră, ci fiecare dintre noi să caute să placă aproapelui său, la ce este bine, spre zidire. Că și Hristos n-a căutat la plăcerea Sa, ci, precum este scris: «Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut asupra Mea». Căci toate câte s-au scris mai înainte s-au scris spre învățătura noastră, ca, prin răbdarea și mângâierea care vin din Scripturi, să avem nădejde. Iar Dumnezeul răbdării și al mângâierii să vă dea vouă a gândi la fel unii pentru alții, după Iisus Hristos. Pentru ca toți laolaltă și cu o singură gură să slăviți pe Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos. Drept aceea, primiți-vă unii pe alții, precum și Hristos v-a primit pe voi, spre slava lui Dumnezeu” (Ap. Romani 15, 1-7).
Predica părintelui Călin Sămărghițan din Sibiu:
„Și Iisus propovăduia Evanghelia Împărăției, vindecând toată boala și toată neputința din popor”.
Iubiți credincioși, Evanghelistul Matei, încheindu-și fragmentul evanghelic de astăzi, rostește aceste cuvinte: vindecând toată durerea, toată boala, toată neputința din popor. Un gest pe care îl face Fiul lui Dumnezeu și pe care l-am vrea să-l facă tot timpul existenței noastre. Instinctul nostru asta ne spune, asta dorim fiecare dintre noi: să nu ne îmbolnăvim niciodată, să ne vindecăm mereu și mereu, să scăpăm de toată boala și de toată neputința noastră, de limita aceasta a noastră care ne ține – ni se pare nouă – departe de ceea ce am vrea noi să fim. Am vrea să fim pururi tineri, am vrea să fim mereu sănătoși, să nu simțim în trupul nostru boldul, junghiul acesta al neputințelor noastre.
Lucrarea de vindecător a fost doar o parte din lucrarea Mântuitorului – și nu cea principală!
Și Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu, când vine pe pământ vindecă, face astfel de lucruri. Și oamenii veneau la El din această dorință pe care o avem fiecare dintre noi. Și, da, un timp al activității Sale, Mântuitorul vindecă și Se apleacă cu milă și cu toată compasiunea Sa asupra neputințelor pe care le vedea în popor. Vindecă, învie din morți, potolește furtuni pe mare, face lucruri pe care noi le numim supranaturale, pentru că sunt peste puterea noastră de control sau de înțelegere.
Este suferința mântuitoare?
Și, pe parcursul timpului, iată, creștinismul trăiește în conștiința omenirii și se desfășoară în istoria ei deja de 2000 de ani și se mai spune, chiar și în timpul nostru, că această suferință pe care o purtăm este una mântuitoare. Or, e oarecum departe de adevăr. Există aici o nuanță: suferința nu este o virtute, suferința nu este o calitate. Suferința este un afect, este un accident al ființei noastre. (…) Nu suferința este mântuitoare ca atare, ci răbdarea în suferință. Răbdarea este deja o calitate, este deja o virtute umană. Nu este, cum spuneam despre suferință, un accident, nu este ceva strâmb în ceea ce noi suntem. Deci nuanța aceasta este foarte importantă. Creștinismul nu este o religie a suferinței. Nu, dimpotrivă! Suferința este o soluție, suferința este o găselniță, suferința este o supapă, putem spune, suferința este o piatră de încercare, este un munte de urcat, dar nu ea în sine este vindecătoare. Nu suferința te vindecă, ci răbdarea în suferință, felul în care tu gândești în mijlocul suferinței tale, felul în care te lupți cu suferința ta – aceasta este vindecătoare! Pentru aceasta Dumnezeu îngăduie suferința în lume, nu pentru scopul ei în sine, nu ca să ne chinuie pe noi – că știe că suferim și a vindecat, atât cât a fost între noi, a vindecat cât timp a putut vindeca suferința din jurul Lui!
Redarea sănătății nu înseamnă că boala și moartea vor dispărea vreodată de pe pământ
Dar, să ne amintim că, la un moment dat, spre sfârșitul activității Sale, când vin în fața Mântuitorului cu lunaticul acela, Mântuitorul izbucnește puțin, începe să dezvăluie că de toată suferința, de toată boala, de toată moartea El a putut vindeca atunci, dar nu era o vindecare definitivă, nu era o salvare absolută. Pentru că cei pe care i-a vindecat (unii dintre ei, n.r.) s-au îmbolnăvit din nou, cei pe care i-a înviat au murit din nou. Ceea ce El făcea atuncea, acolo, pe loc, vindecând suferința, înlăturând suferința, era doar o înlăturare temporară. El venea pentru altceva. Și izbucnește Mântuitorul, spunând: Dar oare cât vă voi mai răbda pe voi? Cât voi mai fi cu voi? Că nu mai sunt mult cu voi și va veni iară suferința și va veni iară boala peste voi și va veni iară moartea peste voi. Eu altceva am venit să vă aduc: nu scăparea de suferință, nu ieșirea de sub efectul ei – că nu putem, asta este carnea noastră, astea sunt moleculele pe care le purtăm în noi, se duc înspre stricăciune, vrem sau nu vrem lucrul acesta, nu ține de voința noastră, de dorința noastră, nu ține nici măcar de rugăciunea noastră!
Mântuitorul a vrut să aducă mai mult decât vindecări temporare care doar amână sfârșitul tragic
Altceva voia să aducă Mântuitorul: răbdarea în suferință, înțelegerea ei, asimilarea ei, înțelegerea că este temporară și El vine să aducă Viața cea Veșnică, Învierea din morți, înlăturarea răului din lume, nu doar din timp și din societate și dintr-un anumit loc și dintr-un anumit trup, ci înlăturarea morții și a suferinței din trupul ființei umane, din trupul naturii noastre umane. Că dincolo de trupul nostru stricăcios mai există ceva, că mai există Înviere, că mai există o reparație a sufletului și a trupului nostru, dar nu așa cum am dori-o noi, aici, pe pământ.
Nu putem avea Viață Veșnică în Împărăția lui Dumnezeu decât murind lumii acesteia de aici
Sfântul Apostol Pavel foarte frumos înțelege lucrul acesta în A Doua Epistolă către Corinteni, că noi avem un corp care este nefăcut de mână și de care ne vom învrednici o dată și o dată. Și noi vrem să ne îmbrăcăm cu cortul nostru cel veșnic peste trupul nostru cel stricăcios, dar nu se poate lucrul acesta. De aceea și suferim în acest trup, spune Sfântul Apostol Pavel. De aceea suferim în trupul nostru, pentru că noi dorim să ne îmbrăcăm peste trupul nostru stricăcios cu trupul nostru cel nestricăcios, cu viața noastră cea veșnică. Lucru care este împotriva firii (căzute, n.r.), împotriva legii după care noi trăim în tot universul acesta – într-un colț de univers, cel puțin deocamdată. Noi trăim aici, temporar, într-un cort stricăcios, într-un trup stricăcios, pe care trebuie să-l lăsăm deoparte, pentru că-l lăsăm deoparte cu toată suferința. Pentru că-l lăsăm și, când ne despărțim de trupul nostru, lăsăm deoparte tot ceea ce ne nemulțumește, tot ceea ce ne întoarce în moarte, tot ceea ce se strică în noi secundă de secundă, atrăgându-ne înspre pământ.
Nu putem să păstrăm carnea noastră veșnic. Altfel de trup este menit să trăiască veșnic
Nu putem să păstrăm carnea noastră veșnic. Altfel de trup este menit să trăiască veșnic. Nici Hristos nu a trăit veșnic cu trupul Său pe care l-a asumat din Fecioara Maria: a trecut prin viața aceasta, prin suferință, prin milă, prin durere, prin oboseală, prin foame, a trecut prin moarte pentru ca să-l treacă, mai apoi, prin Înviere și să ne încredințeze că, așa cum și trupul Lui trecut prin suferință, prin boală, prin sete, prin oboseală, prin moarte a înviat, așa vom învia și noi! Se face începătorul Învierii noastre. Acela este – va fi – adevăratul nostru trup veșnic, trupul nostru transfigurat prin Înviere, unit cu sufletul cel nemuritor, cel creat și dăruit de Dumnezeu, lăsând astfel suferința deoparte.
Dumnezeu ia trupul nostru stricăcios și-l transfigurează, prin moarte și Înviere, în trup nestricăcios și veșnic
A vindecat Mântuitorul cât a putut în viața Sa durerile, cum spune evanghelistul de astăzi: toată durerea și toată neputința în popor. Și spunea de asta și marele profet Isaia cu sute de ani înainte de Mântuitorul: Acesta neputințele noastre va lua și bolile noastre va purta. Și-i interesant că le poartă Cineva Care nici măcar nu merita să poarte setea și foamea și oboseala și moartea noastră! El nu (merita), pentru că El era dincolo de aceste afecte, de aceste accidente ale cărnii noastre, ale trupului nostru. El era dincolo de ele și din dragoste pentru noi, din răbdare pentru noi, a venit și le-a luat asupra Lui: uite că le pot purta, pot să fiu și Eu, Zeul, Marele Dumnezeu de Neatins, pot și Eu (să trec prin ce treceți voi, n.r.)! Aicea stă înălțimea, sublimul creștinismului: nu mai este acel zeu care cere el jertfă (animale, oameni, copii, grâne și alte bunuri), nu, Dumnezeu nu face lucrul acesta. El vine, Zeul vine și moare pentru noi, El vine și Se jertfește pentru noi! Aici este unicitatea creștinismului față de toate celelalte (religii) ale lumii, înălțimea creștinismului: Zeul Care moare pentru supusul Său, Stăpânul Care moare pentru slugă, pentru creatură, Necreatul Care Își ia trup, Se face stricăcios, înainte de a „vindeca toată boala și suferința”, cum spune Sfântul Evanghelist Matei, și pe care și noi o vrem, primul Care nici măcar nu le merita și le-a purtat a fost El, Cel Care nu merita să le poarte.
Adevăratul scop al suferinței
Ca să ne-nvețe ce? Ca să ne-nvețe gratuitatea suferinței: că, până la urmă, ca fii ai lui Dumnezeu, nici unul dintre noi nu merită suferința. Nici Dumnezeu n-ar vrea pentru noi să suferim, să plângem, să ne doară. N-ar vrea Dumnezeu lucrul acesta, dar știe că nu suferința vindecă, ci altceva ce descoperă suferința: înțelepciunea și răbdarea în suferință și înțelegerea și compasiunea și mila – lucruri pe care suferința le scoate la iveală. Acest afect, acest accident, acest minus al existenței noastre scoate în evidență toate plusurile a ceea ce suntem, a ceea ce ar trebui să fim. Și de aceea Dumnezeu îngăduie suferința, chiar dacă noi nu o înțelegem.
Furnica și tractorul
Spunea un sfânt părinte frumos: Explică-i furnicii despre tractorul a cărui roată îi strică mușuroiul! Da, suferă furnica, suferă albina căreia îi strici casa. Nu înțelege furnica de ce mușuroiul ei este tulburat de roata unui tractor, care face o altfel de lucrare, la care mintea ei nici măcar nu poate să ajungă – ea nu înțelege ce face tractorul acela care ară pământul sau seamănă sau seceră, dar îi strică ei toată viața, toată casa! Așa ni se pare și nouă, că Dumnezeu, cu suferința asta, ne strică toată casa noastră și toată liniștea noastră interioară, sufletească. Da, ne-o strică și știe că ne-o strică și lasă diavolul să ne-o strice pentru că știe că scoate la iveală altceva din noi. Și, spunem noi acum: bine, dar ce poate să scoată la iveală, ce e mai mult decât suferința mea, suferința pentru o boală a mea, suferința pentru pierderea cuiva drag și iubit și cunoscut? Ce contează, ce este mai mult decât atât? Da, dar începem să ne dăm seama că…
Ce ne învață suferința?
Ne dăm seama, o dată, de finitudinea noastră, atunci când este vorba de boală; ne dăm seama că nu în noi stă scăparea, oricâte medicamente am lua, orice am face și oricât am pune „sănătatea pe primul plan”.
Boala: Sănătatea ca idol
Sănătatea poate deveni un idol, da, poate fi un idol! Mai sunt câte unii care zic: vai, eu vreau să trăiesc o sută de ani! Nu mănânc aia, nu mănânc cealaltă, nu mănânc una, nu mănânc alta sau mă port nu știu cum… Da, dar te îndepărtezi de altceva, de alte lucruri mai importante! Idolul tău devine viața ta, prelungirea vieții tale – oricum n-o poți prelungi la nesfârșit în ceea ce privește sănătatea și ne putem îndepărta de cei dragi ai noștri! Nu mai mâncăm cu ei, nu ne mai bucurăm cu ei, nu mai stăm împreună cu ei, ca o viață de care noi vrem să ne îndepărtăm. Uneori e bine, alteori nu, aici sunt foarte multe nuanțe…
Moartea: Ce câștigăm din pierderea celor dragi?
Ce facem cu cealaltă durere, cu durerea celor plecați dintre noi, care ni se pare că este ireparabilă? Și înțelegem încet, încet, pășind în viață fără cei de lângă noi că devenim mai apropiați de ei – ei nemaifiind (aici, n.r.). Nu mai sunt și ne pare rău și vrem să fim mai drepți și mai buni și mai răbdători și mai înțelegători pentru că el sau ea nu mai este lângă noi și ne îndreaptă pe noi. Ei au, mai departe, viața lor veșnică și o duc, s-au îmbrăcat deja cu locuința lor cea din cer. Noi rămânem, încă, cu locuința asta care ne zgârie pe carne și pe piele. Dar în locuința asta a noastră care ne zgârie, plecarea lor, depărtarea lor, distanța pe care ei au pus-o față de noi plecând ne face pe noi mai buni. Pentru că au plecat ca să fim noi mai buni. A călcat roata aceea a tractorului pe furnica respectivă ca să fie ea mai bună, să înțeleagă ea mai mult, să înțeleagă că dincolo de mușuroiul ei, dincolo de oușorul acela al ei de furnică, mai există o întreagă altă lume pe care ea nici măcar nu și-o poate imagina și la care ea, fără să știe, participă cu o adunare de fragment, de bobiță, de frunză, de moleculă descompusă din trupul nostru ea contribuie fără să știe la armonia, la frumusețea, la perfecțiunea unei lumi pe care ea, furnica, nici măcar nu și-o imaginează. Putem noi să gândim lucrurile astea? Uneori putem, alteori nu putem! Așa este trupul nostru și carnea noastră: uneori înțelegem, mai cădem din înțelegerea aceasta, mai adunăm ceva din amarul lumii acesteia, mai ne tăvălim o dată prin suferința ei…
O duminică în plus contra unei suferințe în plus
Totul este să înțelegem și, din când în când, măcar, cu o spovedanie, cu o împărtășanie, cu o rugăciune, cu o liturghie, cu o duminică în plus dusă la biserică ne mai ridicăm din suferința asta perpetuă a noastră și de care oricum nu scăpăm niciodată: toate tractoarele lumii vor distruge toate mușuroaiele posibile de pe pământ pentru ca să facă acea furnică să înțeleagă puțin mai mult și, chiar dacă nu înțelege, măcar să creadă, să știe că, dincolo de oul ei, dincolo de piciorușele ei, de antenele ei, dincolo de mușuroiul ei, dincolo de câmpia mușuroiului ei, dincolo de apa care o inundă, dincolo de ploaia care o spală există alte lucruri care, toate, sunt clădite cu un scop – să înaintăm în cunoașterea lor, să le vedem, să le ducem mai departe!
De ce ar fi Hristos trist
Dacă ar fi Mântuitorul pe aici, printre noi, poate că, în continuare, ne-ar mai vindeca de neputințele noastre – noi îmbolnăvindu-ne după aceea din nou -, ar mai învia dintre morții noștri – ei murind după aceea din nou, mai departe -, dar ar face lucrurile acestea trist Hristos, pentru că (o asemenea mântuire) e numai aici, ne-am fi limitat cu mintea doar la momentul concret în care am scăpat, că nu ne mai doare, gata, am terminat o durere de moment! Nu durerea de moment, nu lumea aceasta stricăcioasă a venit Hristos să o salveze, a venit s-o schimbe, s-o transfigureze, să ne arate că, de fapt, dincolo de ea există altceva. Aici este tristețea Mântuitorului cu care El vindecă de fiecare dată. Bine-nțeles că nu se vedea pe El tristețea – cum v-am spus, izbucnește la un moment dat, înspre sfârșitul activității Sale. „Nu mai am timp!” vrea să spună El atunci. „Trebuie să înțelegeți cât mai repede altceva, că nu voi mai fi cu voi!”. Și a înțeles omenirea și am înțeles, paradoxal, mai mult despre Hristos când n-a mai fost cu noi. Abia atunci am înțeles că, stai, în Scriptură scria lucrul acesta. Așa trebuia să se întâmple, așa trebuia să fie, uite că El a făcut exact ceea ce s-a spus de luminații lumii că va fi și că se va întâmpla. Și L-am descoperit pe Hristos cel adevărat și am clădit Biserica Lui cea adevărată când El nici măcar nu mai era între noi. Pentru că El a spus foarte clar: „Mă duc pentru că vă este mai de folos ca Eu să plec!”.
Dacă am fi avut un Messia pământesc
Dacă rămânea Hristos până aici, putea să trăiască veșnic (pe pământ)! Da, dacă nu L-am fi omorât noi, oamenii, pe Hristos, Hristos ar fi trăit veșnic (pe pământ), ar fi fost (și) acum, toată lumea ne-am fi dus să-L vedem pe Hristos, cine știe unde, la New York sau într-un alt centru important al pământului. Toată lumea, buluc, să-L cunoască, să pună mâna pe El, să-i vindece, dar n-ar fi fost decât ceva temporar, pentru viața noastră. Ar fi fost o evidență. Dumnezeu nu vrea ca noi să ne lipim de evidențele Sale, de minunile Sale… (să idolatrizăm minunile cum idolatrizăm sănătatea, n.r.)
Demnitatea purtării crucii suferinței
Dumnezeu vrea ca, dezlipiți de minunile Sale, să credem în ele, să ni le facem ale noastre, să înțelegem poate nu bucuria de dincolo de tristețe, dar, măcar, împăcarea și înțelepciunea de dincolo de tristețe și de boală. Și sunt sfinți părinți și oameni cu viață îmbunătățită și părinți ai noștri și care își duc o boală cu demnitate. Nu ți-o urli, nu ți-o arăți în fața lumii: vai de mine, cât sufăr eu, cât sunt de năpăstuit! Ajutați-mă, că eu sunt parcă mai nedreptățit decât toți ceilalți de pe pământ! Nu, își duc suferința și boala și neputințele lor în tăcere pentru că știu, au înțeles că sunt doar ale lor și nu exhibarea lor – să te arăți lumii cât de mult tu suferi nu te vindecă de nimic, te face, poate, mai invidios pe sănătatea altuia, pe bunăstarea altuia. Nu, dacă (suferința) ți-o duci în smerenie, în tăcere și în propria ta cunoaștere a neputințelor tale, atunci găsești și răbdarea, și înțelepciunea pentru a le duce, pentru a trece cu mintea, cu sufletul, cu viața ta, cu ființa ta până la urmă, să treci dincolo de ele, să transcenzi, să treci dincolo de limitele acestea umane și să înțelegi puțin mai mult.
Hristos este în continuare vindecător
Hristos vindecă, mai departe, mai mult sau mai puțin știut, neputințele noastre. Să ni le purtăm mai departe cu înțelegere, cu răbdare, cu înțelepciune, cu toate acele plusuri pe care ar trebui să le găsim. Dacă nu le găsiți, căutați-le, că le veți găsi! Toate acele plusuri, toate acele lumini dimprejurul întunericului care ne bântuie, acele lumini vrea Dumnezeu să le descoperim, acele lumini sunt adevăratul nostru sine, adevărata noastră față, adevărata noastră natură.
De ce îngăduie Dumnezeu să suferim pe pământ
Și Dumnezeu, prin suferința aceasta mică, locală, te face să înțelegi puțin mai mult, să aprinzi lumini în jurul unui bob de întuneric, de suferință, să aprinzi speranțe sau înțelegeri superioare împrejurul boabelor de suferință. De aceea Dumnezeu le îngăduie, le lasă pe pământ, le lasă să ne bântuie, să ne rănească, să ne facă să plângem, să suferim, să ne doară – pentru că știe că suferința aprinde lumini. Descoperiți aceste lumini din jurul întunericului din noi! Amin”, a spus părintele Călin Sămărghițan în predica rostită la 31 iulie 2022 în Biserica dintre Brazi (cu hramul „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”) din Sibiu.