Părintele Daniil Sandu Tudor, Mișcarea isihastă Rugul Aprins și sfinții închisorilor au fost evocați la Mănăstirea Antim. Călătorie spre locul inimii via Trinitas TV
Colocviul „Părintele Daniil și Rugul Aprins” a avut loc marți, 22 noiembrie 2022, la Mănăstirea Antim din București, avându-l în centrul ideilor pe ieroschimonahul Daniil Teodorescu (fostul gazetar și scriitor Sandu Tudor), inițiator al mișcării spirituale „Rugul Aprins”, una din formele de rezistență prin cult/cultură la tăvălugul comunismului ateist de la jumătatea secolului al XX-lea. Cum membrii acestei mișcări au fost vânați de Securitate și închiși/exterminați în pușcării politice, „Rugul Aprins” a fost o pepinieră pentru mulți dintre viitorii „sfinți ai închisorilor”. Cu atât mai interesantă această conferință găzduită de Mănăstirea Antim, pe care o puteți urmări mai jos. VIDEO: (articolul continuă dedesubt)
La Colocviul „Părintele Daniil și Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim din București au participat și luat cuvântul PS Varlaam Ploieșteanul – episcop-vicar patriarhal -, Pr. Conf. Univ. Dr. Gheorghe Holbea, Prof. Univ. Carmen Ciornea, Prof. Dr. Daniel Mazilu și Prof. George Enache. Evenimentul a fost transmis live și pe pagina de Facebook a televiziunii „Trinitas” a Patriarhiei Române.
„Dragi iubitori și prieteni ai Rugului Aprins, cu mila lui Dumnezeu și cu binecuvântarea PF Daniel, ne întâlnim astăzi să evocăm personalitatea părintelui ieroschimonah Daniil Teodorescu, cel care a fost cunoscut ca jurnalistul Sandu Tudor, inițiatorul mișcării isihaste de la Mănăstirea Antim, numite „Rugul Aprins”. Ați auzit cu toții și cu alte ocazii despre această mișcare isihastă care a încălzit sau luminat Biserica Românească în secolul al XX-lea, chiar la jumătatea veacului celui roșu, cel plin de încercări, cel care a adus și încercări Bisericii, dar și mulți martiri care mijlocesc înaintea lui Dumnezeu pentru noi toți. Vă mulțumim că ați răspuns acestei invitații și chemări a lui Dumnezeu de a veni să evocăm împreună, cu recunoștință și smerenie, această mare personalitate pe care Dumnezeu a făcut-o să strălucească în Biserica Ortodoxă Română între anii 1896 și 1962, adică vreme de 66 de ani pe pământ și, de atunci, de la 17 noiembrie 1962, în Ceruri împreună cu toți sfinții și îngerii lui Dumnezeu. Și avem această încredințare că Părintele Daniil Sandu Tudor este împreună cu sfinții lui Dumnezeu pe care i-a iubit, pe care i-a cinstit, pe care i-a cântat aici, pe pământ, mai ales că, în viața lui, a încercat să le urmeze exemplul vieții lui virtuoase și a împrumutat de la acești sfinți ai lui Dumnezeu virtuțile creștine: de la unul, credința, de la altul, trezvia, de la altul, milostenia, de la altul, cuvântul înțelept, de la altul, răbdarea în încercări, de la altul, mărturisirea până la moarte a Adevărului creștin. Într-adevăr, Părintele Daniil a fost o vistierie a darurilor dumnezeiești, a harismelor în care Dumnezeu S-a odihnit. Și vom vedea că întreaga lui viață a fost o agonisire treptată de har, o căutare și, totodată, o împlinire a acestei căutări a lui Dumnezeu prin unirea cu El din ce în ce mai deplină.
Am zis că 66 de ani a trăit aici, pe pământ, și-și continuă viața în Ceruri alături de ceilalți sfinți și îngerii lui Dumnezeu. S-a născut într-o familie de magistrați la Ploiești și a avut parte de o aleasă educație creștină, crescând într-o familie numeroasă, unde a învățat ce înseamnă frățietatea, iubirea de semeni și, totodată, iubirea de Dumnezeu. A avut un profesor la liceu, Dacian Ion Rădulescu, cel care l-a îndrumat pe calea căutărilor duhovnicești, un profesor de filosofie, de la care a primit cea mai înaltă carte de filosofie, anume Sfânta Evanghelie. Pentru că „filosofia” înseamnă „iubirea de Înțelepciune”, acest profesor l-a educat, l-a șlefuit, l-a modelat pe tânărul Alexandru și l-a învățat să caute ceea ce este esențial în viață: valorile eterne ale credinței, ale iubirii, ale dăruirii prin jertfă de sine. Și, de aici, el s-a ancorat în viața Bisericii și a căutat pe Dumnezeu nu ca un intelectual individualist, ci ca un om integrat în trupul lui Hristos, adică în viața Bisericii. Și asta e diferența dintre un om religios și un om credincios. Omul religios e cel care bate drumuri individualist, pe când un om credincios e integrat în viața de comuniune a Bisericii și această căutare de Dumnezeu are loc în Biserică, în ambianța iubitoare a lui Dumnezeu și a semenilor. De aceea, Părintele Daniil a căutat frumosul în oameni, a căutat înțelepciunea și, după ce a început Facultatea de Litere și Filosofie și după ce a trecut perioada războiului, s-a îndreptat către Belle Arte, unde a studiat doi ani de zile pictura și, prin aceasta, el înțeles că Dumnezeu este izvorul frumuseții și că – vorba lui Dostoievski – Frumusețea va salva lumea, dar nu cea de ordin estetic, ci cea lăuntrică sau duhovnicească, cea care îl face pe om frumos, nu cea care îl lasă pe om la fel de murdar, cea care îl preschimbă, îl preface tot mai frumos, după Chipul și Asemănarea lui Dumnezeu.
Și, pe când era student, a avut mari căutări, mari întrebări și și-a pus multe probleme legate atât de viața lăuntrică, dar și de viața socială sau de integrarea credinței în societate. Și, știm bine că, după anii 1920, exista și în țara noastră un curent de secularizare sau de desacralizare, de coborâre a mintalului colectiv spre materialism și ateism. Părintele Daniil, încă de atunci, de prin anii 1925 – 1926, a luat atitudine și a scris câteva eseuri și câteva chiar chemări la Trezire, să zicem, și firea lui temperamentală, iute, l-a făcut să răzbată prin Cultura Interbelică ca un fulger. S-a arătat multora ca un om plin de valoare, ca un om sclipitor, genial, aș putea zice, și care a reușit să îmbine Teologia și Cultura sau să fructifice Știința în ce are ea mai bun pentru îmbogățirea spirituală a lumii. Și a întâlnit oameni de mare valoare în cultura română, și anume pe cei de la gruparea Kryterion, iar cu Mircea Eliade a avut o corespondență foarte bogată. Acum câteva luni, de când am vizitat Mănăstirea Sihăstria, am văzut în Biblioteca mănăstirii două volume semnate de Mircea Eliade și trimise prietenului său, Sandu Tudor, în 1926: era vorba de două volume din Patericul Egiptean în limba franceză. Dar, în aceste nuclee culturale, Părintele Daniil și-a adâncit și mai mult rădăcinile spirituale, rădăcinile creștine, ortodoxe și românești. În toate vedea că Pronia lui Dumnezeu a binevoit ca și el să se nască și să crească în acest spațiu spiritual și, totodată, cultural și, de aceea, el își asumă cu responsabilitate o chemare sfântă, de a îmbogăți și îmbunătăți viața spirituală împreună cu colegii lui de generație. De aceea, această misiune pe care și-a asumat-o chiar și fără să facă mult caz – însă se putea citi printre rânduri că asta dorea, o Înviere națională și spirituală.
Părintele Daniil n-a crescut singur și e important să recuperăm cumva din cronici, de sub colbul vremii, relațiile sau prietenia lui cu mari personalități ale Bisericii și ale culturii române. O parte se mai găsesc mărturisite în arhive, dar, vă dați seama că ceea ce mai putem vedea noi azi e doar o mică parte din bogăția de comunicare și de comuniune dintre ei. Adică Părintele Daniil n-a crescut într-un mediu gol, n-a apărut ca o stea sau ca o cometă într-un vid cosmic, ci, împreună cu toți ceilalți frați de generație și de duh, a crescut o dată în comunitatea revistei „Floarea de Foc” (1932-1936) sau la ziarul „Credința” (1933-1938). Dar trebuie să menționăm că în 1929, pe când el avea 33 de ani, deci era la jumătatea vieții pământești, el a întreprins o călătorie la Muntele Athos care i-a confirmat calea duhovnicească pe care mergea și care l-a ajutat de fapt să se adâncească în experiența Rugăciunii Minții sau a Rugăciunii neîncetate. Acolo, la Muntele Athos, a învățat ce înseamnă exercițiul ascultării, al nevoinței ascetice, al postului, al rugăciunii, al prezenței la slujbe de noapte și, cu această experiență, s-a întors îmbogățit în Țară, așa încât a dorit să facă și el, după modelul athonit, slujbe și sinaxe sau întâlniri duhovnicești cu diferite personalități.
În 1940-41 a fost și el mobilizat pe front și, după Război (Al Doilea Mondial), în București s-a altoit la comunitatea creștină de aici, de la Mănăstirea Antim, unde părinte stareț era Părintele Vasile Vasilache. Prietenia lui cu Mitropolitul Tit Simedrea, cu care organizase în 1943 câteva conferințe la Cernăuți a dat roade și aici, pe meleagurile bucureștene și, în toamna anului 1945, cu binecuvântarea lui, cu ocrotirea Părintelui stareț Vasile Vasilache, a inițiat întâlnirile Cenaclului – să zicem – duhovnicesc „Rugul Aprins”. Peste un an, în 1946, avea să fie înscrisă și o asociație cu numele „Rugul Aprins” ca să fie cumva și cu acoperire legală întâlnirile care aveau loc, întâlniri duhovnicești în primul rând și culturale. Și, vreme de aproape 3 ani și jumătate, între 1945 – 1948, la Mănăstirea Antim, în sala de Bibliotecă și în chilia lui – pentru că el intrase ca frate aici, la Antim, și locuia deasupra clopotniței, adică deasupra intrării prin clopotniță în mănăstire, aveau loc aceste întâlniri unde erau chemați și invitați să vorbească clerici, monahi, preoți, profesori, intelectuali, studenți care participau și chiar simpli mireni. Aceste întâlniri au creat o emulație duhovnicească și o comunitate care i-a unit foarte mult între dânșii.
Aș vrea să-i amintim, pe cât putem – o parte i-am pomenit și aici, la slujbă: Mitropolitul Antonie Plămădeală, Mitropolitul Tit Simedrea, Arhimandritul mitrofor Vasile Vasilache, Arhimandritul Haralambie Vasilache – fratele părintelui Vasile, care a și murit în temniță la Gherla -, Arhimandritul Benedict Ghiuj, Arhimandritul Roman Braga, Arhimandritul Sofian Boghiu, Arhimandritul Felix Dubneac, Arhimandritul Arsenie Papacioc, Arhimandritul Andrei Scrima, Protosinghelul Petroniu Tănase, ieroschimonahul Daniil – era, atunci, fratele Alexandru, ieromonahul Adrian Făgețeanu, lângă care s-au adăugat Mitropolitul Nicolae al Rostovului, care a venit din Rusia – știți că prigoana anti-creștină în Rusia atinsese cote genocidare și Mitropolitul Nicolae a plecat cu duhovnicul lui, care era Părintele Ioan sau Ivan Culîghin de la Optina, părintele profesor Dumitru Stăniloae, părintele Nicolae-Ioan Bordașiu și mai amintim, acum, intelectualii creștini cunoscuți deja în cultura română: Mircea Vulcănescu, Alexandru Mironescu, Șerban Mironescu, Dan-Grigore Pistol, Vasile Voiculescu – poetul, scriitorul și medicul fără de arginți -, profesorul Gheorghe Dabija – psihiatru, Paul Sterian, Paul Constantinescu – compozitor, Constantin Joja, Alexandru Elian – marele profesor, scriitorul Ion-Marin Sadoveanu, Anton Dumitriu – profesorul de logică și filosofie, Mihai Rădulescu, Vladimir Streinu, Virgil Cândea, Olga Greceanu, Emanuil Mihăilescu și încă mulți alții. Acești intelectuali și creștini credincioși se îmbogățeau nu numai cu informații pe care le preluau de la conferințele celorlalți și, mai ales, se îmbogățeau în duh prin această comuniune și mai ales sub umbrela sau sub harul lui Dumnezeu care înnoia această comunitate și o îmbogățea în duh. Cele mai multe teme pe care le dezvoltau la aceste întâlniri erau legate de practica și metodele Rugăciunii lui Iisus, despre cunoașterea lui Dumnezeu prin rugăciune și prin rațiune, limitele cunoașterii științifice, rolul artei în șlefuirea personalității ș.a.m.d.
Prima conferință a ținut-o chiar fratele Alexandru și s-a intitulat „Călătorie spre locul inimii” – ce frumos! -, arătând direcția de mers a acestei Mișcări Isihaste: dobândirea Rugăciunii Inimii ca experiență sau ca stare, nu doar ca o lucrare, ca o stare statornică în prezența lui Dumnezeu. Și, după ce un conferențiar prezenta o anumită temă, urmau apoi întrebări, răspunsuri și o oră și jumătate cam așa dura o întâlnire la acest cenaclu al Rugului Aprins.
În 1948, însă, știm bine că regimul bolșevic, care era și anti-creștin și anti-românesc a interzis Mișcarea „Rugul Aprins”, a scos-o chiar în afara legii, iar participanții au fost împrăștiați – părinții mai ales, clericii, monahii au fost trimiși în alte părți, iar Părintele Daniil Sandu Tudor, adică fratele – încă – Alexandru a plecat la Craiova. Și, aici, sub ocrotirea Mitropolitului Firmilian, a lucrat la tipografia mitropolitană la redactarea unei cărți de rugăciuni și, totodată, la redactarea Proloagelor. Știți ce de folos sunt aceste cărți în două volume!
După care, pe 3 septembrie 1948, el a fost tuns monah cu numele Agaton și, peste un an și jumătate, a fost hirotonit ierodiacon și ieromonah la Schitul Crasna – Gorj. Ieromonahul Agaton avea un plan, și anume să închege o obște de monahi care să traducă cele mai importante cărți duhovnicești din limba greacă în limba română. Și chiar la Crasna – Gorj au venit după el Părintele sau Fratele Leonida, apoi Mitropolitul Antonie Plămădeală, Părintele Adrian Făgețeanu, Părintele Paulin Lecca și încă alți monahi cărturari, dar n-au putut sta mult. Părintele Daniil a fost arestat și, doi ani de zile, între 1950 – 52, a fost închis la Jilava și la Canalul Dunăre – Marea Neagră, încât iarăși obștea s-a împrăștiat, iar Părintele Daniil, după aceea, a plecat în Neamț la Mănăstirea Sihăstria, Sihla, Slatina, unde a dorit și a primit tunderea în marea schimă cu numele de Daniil, schimonahul. Părintele Cleopa l-a tuns atunci schimonah și, de atunci, Părintele Daniil s-a implicat foarte mult în procesul didactic de la Mănăstirea Sihăstria, a fost profesor al mai multor discipline teologice și, și prin aceasta, cunoaștem că el a dorit să transmită mai departe experiența sa cunoscătoare, pe de o parte, dar și rugătoare. Și părintele profesor Petru Buran de la Cluj a realizat o impresionantă teză de doctorat referitoare la această activitate culturală de misionar a Părintelui Ieroschimonah Daniil.
Dar Părintele Daniil dorea și mai mult să slujească lui Dumnezeu în liniște, în bucuria isihiei și s-a retras la Mănăstirea Rarău, unde și-a împlinit urcușul duhovnicesc, a avut parte de mari descoperiri dumnezeiești și asta o vedem din siguranța cu care el scria în Jurnalul său sau în caietele sale multe experiențe lăuntrice și lămuriri pentru cei care doresc să se roage cu Rugăciunea Minții. Poate e cel mai înalt tratat de teologie mistică din secolul XX acel epilog la Imnul-Acatist al Maicii Domnului, Rugul Aprins, și vedem în aceasta experiența duhovnicească mare pe care Părintele Daniil o avea ca om de rugăciune.
Mai venea spre București deseori și trecea pe la prietenul său foarte bun – încă din tinerețe -, profesorul Alexandru Mironescu, profesorul având un doctorat la Sorbonna în fizică și chimie și care reușea să împletească teologia și știința într-o armonie intelectuală extraordinară. De aceea s-au și plăcut și s-au și îmbogățit împreună încă de prin anii 30 părintele Daniil cu profesorul Alexandru Mironescu.
În noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, Părintele Daniil se afla în vizită la profesorul Mironescu acasă și de aici a fost arestat, împreună cu profesorul și fiul său, și condamnat cu tot lotul „Rugului Aprins” la 25 de ani de închisoare temniță grea și confiscarea tuturor bunurilor, pentru că el „uneltea împotriva regimului muncitoresc”. Toți participanții la „Rugul Aprins” au fost arestați și condamnați pe termen lung, dar Părintele Daniil a avut parte de poate cea mai umilitoare stare în temniță, iar, la Aiud, după multe chinuri – a fost bătut, știți bine, a fost umilit, iar unii colegi de suferință spuneau că a purtat tot timpul lanțuri la mâini și la picioare, deși era un om foarte firav, vă dați seama, după ce că n-aveau parte nici de alimentație, dar erau puși la munci grele, ca să-l umilească, gardienii și torționarii l-au ținut așa într-o stare de robie. Dar Părintele Daniil nu s-a înfricoșat, nu a cedat, chiar nu a semnat nici un angajament cu Securitatea, ci și-a păstrat demnitatea întreagă și, în urma unor presiuni mari și bătăi, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu în noaptea de 16 spre 17 noiembrie 1962.
Era apreciat ca un sfânt încă din viață, chiar acolo, în temniță, pentru că strălucea nu numai cu înțelepciunea, ci și cu rugăciunea și cu răbdarea chinurilor și a umilințelor și cu păstrarea demnității așa cum au păstrat-o mulți mărturisitori în perioada aceea de mare prigoană. A trecut la Dumnezeu, așadar, la 66 de ani și și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu pe Care L-a iubit și noi credem că așa cum el l-a mărturisit pe Dumnezeu, pe Mântuitorul Iisus Hristos pe pământ, așa și Mântuitorul îl mărturisește pe el înaintea Tatălui Ceresc, după cum Domnul a zis: Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, viu va fi și pe cel ce Mă mărturisește pe Mine înaintea oamenilor îl voi mărturisi și eu înaintea Tatălui Meu în Ceruri. De aceea, noi credem că Părintele Daniil este viu în Ceruri, în Împărăția Mântuitorului Iisus Hristos, la Care mijlocește în continuare ca preot și ca duhovnic, rugându-se pentru toți cei care îi cer ajutorul, pentru toți cei pe care el i-a îndrumat pe pământ și credem că și pe cei care Îl caută pe Dumnezeu el îi ocrotește și îi îndrumă în chip nevăzut. De aceea să-l rugăm și noi pe Dumnezeu să ne primească ostenelile firave și căutările noastre după Dumnezeu și pentru mijlocirile Părintelui Daniil Ieroschimonahul, rugătorul și mărturisitorul, care și-a încheiat mucenicește viața și a confirmat, iată, și prin viața și prin moartea sa, adevărul de credință pe care îl simțea, îl trăia viu în sine! Vă mulțumesc pentru această răbdare pe care ați arătat-o și, totodată, ne bucurăm că participați și ascultați în continuare mărturiile noastre despre Părintele Daniil Sandu Tudor”, a precizat gazda colocviului.