Duminica după Botezul Domnului: Hristos Își începe propovăduirea arătându-ne că putem îndrăzni să ne pocăim. Pocăința înseamnă a-ți vedea păcatele tale și nu pe ale altuia. Predica Pr Ioan Cojanu din Alba
În duminica de după Botezul Domnului, este rânduit să se citească la Sfânta Liturghie din bisericile ortodoxe fragmentul scripturistic din capitolul al IV-lea al Evangheliei după Matei, în care se relatează despre întemnițarea prorocului Ioan Botezătorul de către Irod și plecarea Domnului nostru Iisus Hristos în Galileea, precum și începutul propovăduirii Sale, cu același cuvânt pe care îl vestea și Ioan: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor!”. În terminologia creștin-ortodoxă, pocăință nu înseamnă trecerea la alte culte, ci căința de păcate, urmată de schimbarea (îndreptarea) minții (metanoia), a gândurilor, a faptelor și a vieții.
„În vremea aceea, auzind că loan a fost întemnițat, Iisus a plecat în Galileea. Și, părăsind Nazaretul, a venit să locuiască în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon și Neftali, ca să se împlinească ceea ce s-a zis prin Isaia prorocul, care zice: «Pământul lui Zabulon și pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare și celor ce ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a răsărit». De atunci a început Iisus să propovăduiască și să spună: Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor.” (Matei 4, 12-17).
„Fraților, fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos. Pentru aceea zice: «Suindu-Se la înălțime, a robit robime și a dat daruri oamenilor». Iar aceea că: «S-a suit» – ce înseamnă decât că S-a pogorât în părțile cele mai de jos ale pământului? Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple. Și El a dat pe unii apostoli, pe alții proroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători, spre desăvârșirea sfinților, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos.” (Efeseni 4, 7-13)
Fragmente dintr-o predică despre ADEVĂRATA POCĂINȚĂ, rostită de Părintele Ioan Cojanu de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Alba Iulia
„În viața noastră duhovnicească există un paradox: cu cât facem tot ceea ce trebuie ca să ne apropiem de Dumnezeu, cu atât ne simțim mai departe de El; cu cât ne pregătim mai mult, ne mărturisim mai des și ne gândim la păcatele noastre, cu atât ne dăm seama că suntem mai păcătoși. Celui care se află în întuneric și se apropie de lumină i se pare că lumina nu-i chiar foarte departe, dar, cu cât se apropie, cu atât vede cât de lung mai este drumul până la lumină și realizează, astfel, că încă se află departe de ea. Tot asa și cu păcatul, care nu numai că era în noi și lucra nestingherit, pentru că nu aveam grija lui, dar nici măcar nu simțeam că-l purtăm; făceam viată comună cu păcatul așa de mult, încât ni se părea firesc. Multi nici nu știu că există o altfel de viată, fără păcatele respective, astfel încât cred că toți fac la fel și spun că nu sunt mai păcătoși decât alții.
De aceea, iubiții mei, primii pași pe care îi facem spre biserică, adică primii zece-douăzeci de ani, ni se pare că ne clatină. Când ne gândim să fim și noi mai drepți, mai sfinți și mai buni, atunci ne trezim că suntem mai păcătoși decât înainte. Ne clatină, într-adevăr, dar în același timp ne și ajută să ne ancorăm în Dumnezeu. Suntem precum pomii care, dacă stau toată viața lor în pepinieră, nu cresc sănătoși, ci au nevoie să fie puși în câmp sau pe deal, ca să-i bată vânturile și să prindă rădăcini, să se ancoreze tot mai puternic în pământul din care să aducă roade. Avem nevoie, deci, să ne bată vânturile, care sunt, de fapt, păcatele noastre ce ne bântuie. Însă iată că în Evanghelia de astăzi, Hristos Își începe propovăduirea arătându-ne că putem îndrăzni să ne pocăim, să intrăm în sufletul nostru plin de balauri, pentru că nu mai intrăm singuri. Dumnezeu este cu noi; Împărăția lui Dumnezeu este aproape și, cum va spune Hristos mai târziu, ea este înlăuntrul nostru.
Prorocii Vechiului Testament, cei care cunoșteau voia lui Dumnezeu și care prezentau oamenilor poruncile Lui, și-ar fi dorit să aibă parte de o zi cu Hristos, să se împărtășească doar o zi de prezența Fiului lui Dumnezeu. Noi avem această posibilitate, dar, atunci, ce ne lipsește ca să fim cu Hristos? Dorința. E drept, prezența dumneavoastră aici și a râvnei cu care ați cercetat biserica lui Dumnezeu și în aceste sărbători, alegând soluția cea mai grea, dovedește că ați dorit să gustați din frumusețea lui Dumnezeu și din zilele pe care El ni le-a rânduit să le trăim împreună. De aceea, sunt sigur că într-o zi veți simți ceea ce Dumnezeu împărtășește zilnic celor ce cred în El. Însă de ce nu acum? Ce ne împiedică? Același lucru: păcatele noastre și, sigur, sfinții ar spune că neputințele noastre. Noi vedem păcatele, pentru că sunt mai grosiere în ochii noștri, pe când neputințele nu socotim că ne-ar încurca.
Se pune adeseori problema cum au putut sfinții primelor veacuri ca, în câteva ceasuri, din păgâni să devină martiri creștini, cu sfinte moaște. Iar eu mă lupt de 50 de ani și sunt un hoit! Cheia succesului lor era în faptul că ei se vedeau nimic. M-am născut într-o familie credincioasă, m-am rugat de mic, deci sunt un om cumsecade, nu? Așa vedeți și dumneavoastră. Ei, sfinții nu se vedeau așa; pe ei se vedeau ca fiind nimic și pe Hristos ca fiind totul. Atâta vreme cât eu nu mă socotesc nimic, Hristos rămâne separat de mine, chiar dacă Îl văd mai mare decât mine, ca pe Fratele meu. Pe când, în realitate, El este totul și eu sunt nimic. Aici se află diferența cea mare. De aceea oamenii aceia au devenit într-o clipă sfinți, nu numai creștini, ci mucenici cu sfinte moaște. Gândiți-vă dumneavoastră ce putere de transformare era în ei! Da, la Dumnezeu toate sunt cu putință, doar nu omul se transforma. Și atunci el ce făcea? Un lucru foarte simplu: reușea să fie total disponibil pentru Dumnezeu.
Astfel, este foarte important să ne vedem pe noi așa cum suntem. Primul pas spre Hristos este a ne vedea păcatele. Cum spunea Ioan Botezătorul, fiecare să-și mărturisească păcatele sale, să-și vadă neputința sa și așa o să aibă șansa să-L vadă pe Hristos. Fiecare să se analizeze pe sine, și cât mai adânc. Avem noi curajul acesta? Da, nu numai Ioan Botezătorul, ci și Hristos ne încurajează atunci când ne spune: „Pocăiți-vă!” Căci pocăința înseamnă a-ți vedea păcatele tale și nu pe ale altuia, așa cum spune Psalmistul David: „Fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu este înaintea mea pururea”.
Nu diavolul ne oprește de la aceasta; nu, el doar ne încurcă. Tare mult îmi place imaginea aceea din rai când Adam s-a ascuns în tufiș, în niște hățișuri. Atât a putut să creeze diavolul: niște hățișuri în care să se încurce Adam, dar nu l-ar fi putut opri, dacă Adam ar fi știut ce vrea. Dar el nu a vrut o analiză personală, cum nu vrem nici noi, că doar suntem urmașii lui. Noi vrem să-i analizăm pe alții, chiar și pe Hristos. Nu, dragii mei! Ceea ce ne încurcă pe noi este neseriozitatea cu care ne privim păcatele noastre. Sau poate nu avem curajul, poate avem multă mândrie, poate nu vrem să ne stricăm imaginea. Dar ce imagine?! Când în fața lui Dumnezeu sunt un ticălos, să mă mai intereseze imaginea mea în fața celorlalți? Când sunt în pericol să-mi pierd viața veșnică, să mă mai intereseze ce zic alții?
Iată de ce se pierde lumea de astăzi, chiar dacă, după două mii de ani de creștinism, avem cu mult mai multă experiență a sfințeniei. Viețile sfinților sunt pline de minuni, atât de multe încât nici nu ne vine să credem, de parcă ar fi cam făcute de cei care le-au scris. Da, sunt făcute de Dumnezeu. Încă nici nu s-au descoperit oamenilor toate minunile pe care Dumnezeu le-a făcut prin sfinții Săi și de aceea nici n-au fost scrise toate. De ce nouă ni se par de necrezut? Pentru că nu le trăim. Dacă le-am trăi, ni s-ar părea firești. Căci aceasta este viața firească: cea în care eu sunt nimic și Dumnezeu face minuni în fiecare zi cu mine. Păi și numai respirația noastră, sau puterea noastră de a gândi acum, sau puterea dumneavoastră de a înțelege ce vă spun, toate acestea nu sunt minuni? Amin.”
Fragmente din predica Părintelui Ioan la Duminica după Botezul Domnului – 8 ianuarie 2017 (Sursa: Facebook Epifania Acasă).
Citiți și:
Urmăriți și predica părintelui Ioan Cojanu la Praznicul Botezului Domnului – 6 ianuarie 2023! VIDEO: