Cerul, Codrul și Pârăul

Cu Iisus în celulă, un cântec cât o predică la DUMINICA TOMEI

13 mai, 202420 mai, 2024 vlad

Cântecul „Cu Iisus în celulă” interpretat de Florin Săsărman, pe versurile poetului Radu Gyr (Radu Ștefan Demetrescu), l-am auzit prima oară prin anii 2010 difuzat la Radio România Actualități în emisiunea de muzică Folk „Omul cu Chitara”, moderată de Mihai Cosmin Popescu. Mai târziu aveam să-l aud și la Radio Cluj (Radio Antena Sibiului), în emisiunea de muzică Folk „Diligența de Bizanț”, realizată de Florin Săsărman. Zic „mai târziu” nu pentru că ar fi existat vreo distanță temporală între difuzarea piesei la cele două emisiuni – care, cel mai probabil, a fost făcută concomitent – ci din cauză că eu am descoperit „Diligența de Bizanț” câțiva ani mai târziu. Îi rămân veșnic recunoscător domnului Florin Săsărman, pe care nu am avut încă onoarea să-l întâlnesc personal, pentru că a avut simțirea și delicatețea să readucă în actualitate această poezie creștinească izvorâtă din durerea și pătimirile unui fost deținut politic anticomunist. Pentru că este Duminica Tomii, m-a lovit revelația că poetul Radu Gyr s-ar fi putut identifica mai degrabă cu Toma „necredinciosul” decât cu Iisus biruitorul, deși până în finalul textului acesta realizează că, prin martiriul personal, ajunge el însuși la măsura Patimilor Domnului. Cuvintele folosite în poezie par a urmări îndeaproape pasajele din evanghelia citită la biserică în Duminica Tomii. Voi face mai jos o scurtă demonstrație. Mă rezum mai întâi să contrazic două nedreptăți: prima, că Toma ar fi fost necredincios, după cum i-a rămas porecla. El era un apostol al Domnului, se pare că singurul care nu era de față la prima arătare a lui Iisus cel Înviat către ucenicii închiși în casă de teama prigoanei căpeteniilor iudeilor, care doreau să scape, o dată cu răstignirea Păstorului, de toată turma și, mai ales, de credința întemeiată de El și considerată de ei „rătăcire”. În acest context dominat de frică și de vești sumbre, Toma se arată sceptic atunci când aude de la confrații lui că Hristos a înviat. Numai că, la circa o săptămână mai târziu, când erau adunați cu toții, Iisus intră la ei din nou prin ușile încuiate și, fără să-I zică cineva, Se duce direct la Toma și-l îndeamnă să pună mâna pe urmele rănilor Lui, ca să se convingă că El este. Toma nu numai că Îl recunoaște și cade în genunchi în fața Lui, dar continuă să-I slujească pentru tot restul vieții sale. Astfel încât Sfântul Apostol Toma nu poate fi numit „necredinciosul”, după cum nici Sfântul Apostol Petru nu este numit „lepădatul”, în ciuda momentelor lor de ezitare, care n-au făcut decât să le întărească ulterior credința. A doua nedreptate pe care doresc să o demontez este cea legată de zicala „Crede și nu cerceta!”. Aceasta pur și simplu nu există nicăieri în Biblie. Iisus Hristos Se arată deschis dorinței de încredințare a lui Toma și Se lasă pipăit. În altă parte, după ce intrase prin porțile încuiate, El cere ceva de mâncare, pentru ca ucenicii să înțeleagă că nu stau de vorbă cu o fantomă, ci cu un Om în carne și oase, transfigurat prin Înviere, dar totuși Om. Ceea ce Iisus îi zice lui Toma nu e un îndemn la necercetare, ci un îndemn la credință. Înainte de a-L atinge: „Adu mâna Ta și o pune în coasta mea și Nu fi necredincios, ci credincios!”; după ce L-a atins și s-a convins: „Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!”. Întregul dialog este construit în jurul ideii de credință și ni se adresează, peste veacuri, și nouă. Iisus Hristos știa că vor fi mult mai mulți cei care nu-L vor vedea și vor crede în El și îi fericește pe aceștia, căci efortul lor e mai de apreciat decât al celor ce au stat față în față cu El și n-aveau nici o îndoială în privința Lui. Dar nu e nicăieri un îndemn la necercetare – de altfel, Iisus Hristos Se lasă cercetat și inițiativa e a Lui, nu a lui Toma. Chiar El dorește să-L încredințeze pe deplin pe Toma și, prin acesta care exclamă „Domnul meu și Dumnezeul meu!”, pe noi toți, cei de mai târziu. VIDEO.

La fel cum Radu Gyr s-a pipăit și, pe mâinile sale, a găsit urmele cuielor lui Iisus, tot astfel eu am găsit în versurile sale urmele dialogului purtat de Hristos cu Toma. Nu-i exclus ca poetul să se fi identificat cu Toma „necredinciosul”: deținuții politic erau trecuți în închisorile comuniste printr-un lung șir de torturi fizice și psihice menite să le zdruncine credința – nu doar pe cea creștină cu care se lupta regimul ateist, ci și credințele lor intime, convingerile și speranțele, identitatea până la urmă, toate se doreau trecute prin ciur și aduse la forma unică a ideologiei de stat și de partid. Acesta a fost scopul „reeducării” „elementelor dușmănoase” noii „republici populare”. Dușmănos nu însemna neapărat dizident, ci tot ceea ce nu-i convenea noii orânduiri despre tine: fie că ai avut avere (moșie) sau o funcție (politică, guvernamentală) în România interbelică, fie că ai fost preot, intelectual, adept al vreunui partid, soldat în Armata Regală etc. Radu Gyr a fost rearestat prin anii ’55 doar pentru că se încăpățâna să scrie poezii și mai ținea legătura cu unii prieteni din tinerețe – aspecte care țineau mai mult de viața lui socială decât de orice presupuneri de activitate politică. În epocă, nu mai era permisă libertatea de exprimare, libertatea de asociere, de manifestare a credințelor, inclusiv a religiei, libertatea de informare din alte surse decât cele oficiale și nici libertatea de mișcare. Un întreg lot de intelectuali, bunăoară, au fost judecați și închiși pentru că mergeau la Mănăstirea Antim și, după slujba din biserică, frecventau „Rugul Aprins”, o mișcare eminamente religioasă și culturală, fără nimic politic în ea. Dar, simpla adeziune la un grup necontrolat de regim era socotită neapărat o „uneltire” contra acestuia. Comuniștii erau conspiraționiști în sensul că aveau o frică atavică de conspirații lucrate împotriva lor, probabil o proiecție asupra altora a propriului mod de acaparare a puterii (prin uneltiri, sabotaje, fraude și violențe, pe lângă sprijinul extern din partea ocupantului sovietic).

Radu Gyr: „Opera sa postumă publicată după 1990 a fost creată, în cea mai mare parte, mintal, în închisoare, ea circulând de la un capăt la altul al țării, transmisă prin [codul] Morse și scrijelituri pe diverse obiecte, constituind o adevărată hrană spirituală pentru cei sortiți foamei fiziologice și terorii.

După eliberarea din 1964, a lucrat intens, așternându-și pe hârtie toată opera creată mintal în perioada privațiunii de libertate de aproape 20 de ani.

Ascunsă și bine adăpostită de ochiul ager al Securității, nu și-a putut-o vedea publicată [în timpul vieții], poetul trecând la Cele Veșnice la 29 aprilie 1975, în plină efervescență creatoare”, se arată în prefața cărții de poezii „Sângele temniței. Stigmate” de Radu Gyr, publicate de Editura Lucman în 2009.

La pagina 29 a acestui volum se găsește poemul „As-noapte, Iisus…”:

„As-noapte, Iisus mi-a intrat in celulă.
O, ce trist, ce înalt era Christ!
Luna-a intrat după El în celulă
Și-L făcea mai înalt și mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
Ochii, adânci ca niște păduri!
Luna-L spoia cu argint pe veșminte,
Argintându-I pe mâini vechi spărturi.

M-am ridicat de sub pătura sură:
-Doamne, de unde vii? Din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gură
Și mi-a făcut semn să tac…

A stat lângă mine pe rogojină:
-Pune-mi pe răni mâna ta!
Pe glezne-avea umbre de răni și rugină,
Parcă purtase lanțuri cândva…

Oftând, Și-a întins truditele oase
Pe rogojina mea cu libărci:
Prin somn, lumina, iar zăbrelele groase
Lungeau pe zăpada Lui vărgi.

Părea celula munte, părea Căpățână
Și mișunau păduchi și guzgani;
Simțeam cum îmi cade tâmpla pe mână
Și-am dormit o mie de ani.

Când m-am trezit din grozava genună,
Miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă și era lună,
Numai Iisus nu era nicăiri…

Am întins brațele: nimeni, tăcere!
Am întrebat zidul: nici un răspuns!
Doar razele reci, ascuțite-n unghere,
Cu sulița lor m-au împuns.

-Unde ești, Doamne? – am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de cățui.
M-am pipăit și, pe mâinile mele,
Am găsit urmele cuielor Lui…”

Acum o să-ncep fără greutate demonstrația mea că, în poemul de mai sus, Radu Gyr se identifică cu Toma, iar Iisus Se identifică și cu Radu cel pe nedrept întemnițat. Un „acest frate mai mic al Meu” de care cere socoteală Iisus Judecătorul spunând „flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine” (Matei 25, 35-36) este și Radu Gyr. Pe de altă parte, se știe că poetul, condamnat inițial la moarte, a fost silit să poarte lanțuri la mâini și la picioare, din precauția comuniștilor să nu evadeze. În mod similar, arhiereii iudeilor L-au legat și L-au dus pe Iisus Hristos să-L predea dregătorului roman Ponțiu Pilat care, într-o încercare teatrală de a-L pedepsi pe Nevinovat pentru ca apoi să-L elibereze, L-a dat să fie biciuit și L-a prezentat apoi mulțimii însângerat și cu o cunună de spini pe cap (Ioan 19, 1 – 17). Deci Iisus, legat și biciuit. Purtat între judecăți nedrepte. Răstignit pe Cruce cu piroane împlântate în mâini și-n labele picioarelor. Purtător de lanțuri și de cuie. Pe Acest Iisus Îl vede Radu Gyr intrând în celulă prin zăbrelele închise la fel cum intrase la ucenici și la Toma prin ușile încuiate în spatele cărora ei se ascundeau de frica prigoanei iudeilor.

„Și, fiind seară, în ziua întâia a săptămânii (Duminica), și ușile fiind încuiate unde erau adunați ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus și a stat în mijloc și le-a zis: Pace vouă! Și zicând acestea, le-a arătat mâinile și coasta Sa” (Ioan 20, 19 – 20)

Ca în pericopa evanghelică, în poezia lui Radu Gyr Iisus intră prin porți încuiate și i Se arată lui și, probabil, colegilor săi de celulă, dacă aceștia n-ar fi dormit, viziunea întâmplându-se târziu după răsăritul lunii: „As-noapte, Iisus mi-a intrat in celulă / O, ce trist, ce înalt era Christ! / Luna-a intrat după El în celulă /Și-L făcea mai înalt și mai trist.”

La fel ca în timpul întâlnirii cu Toma, Iisus Hristos Își arată cicatricile și-l îndeamnă pe martor să-și pună mâna pe ele și să se convingă că sunt reale: „A stat lângă mine pe rogojină: / -Pune-mi pe răni mâna ta! / Pe glezne-avea umbre de răni și rugină, / Parcă purtase lanțuri cândva…”

În referatul biblic apariția se produce aproape în mod identic: „Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea; și nu fi necredincios, ci credincios. A răspuns Toma și I-a zis: Domnul meu și Dumnezeul meu! Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!” (Ioan 20, 27 – 29)

Invitat să-și pună mâna pe rănile Mântuitorului, Radu Gyr începe să se identifice cu Patimile Lui: „parcă purtase lanțuri cândva”, observă poetul. Dar și Iisus Se identifică cu suferințele deținutului: „Prin somn, lumina, iar zăbrelele groase / Lungeau pe zăpada Lui vărgi”. Avem aici o iluzie optică ce transformă vestmântul alb, imaculat al Domnului, pe care se proiectează umbra gratiilor, într-o zeghe vărgată de deținut, acea uniformă albă cu dungi negre pe care o purtau întemnițații.

De aici începe transfigurarea deținutului într-un co-participant la Patimile lui Hristos: „Părea celula munte, părea Căpățână” – Golgotha sau Muntele Căpățânii pe care a fost crucificat Iisus se coboară în celula temniței comuniste. Osânditul adoarme sau mai degrabă cade în agonie, iar când se trezește nu-L mai vede pe Iisus, ci vede pe corpul său stigmatele Lui: „Eram în celulă și era lună, / Numai Iisus nu era nicăiri”. Omul Îl caută, se zbate, strigă, dar nu primește nici un răspuns: „Doar razele reci, ascuțite-n unghere / Cu sulița lor m-au împuns” – o aluzie vizuală la sulița cât se poate de concretă cu care soldații romani au împuns coasta lui Iisus răstignit pentru a-I constata moartea pe Cruce.

Finalul poeziei, apoteotic: „M-am pipăit și, pe mâinile mele, / Am găsit urmele cuielor Lui”. Aici nu mai poate fi vorba de o analogie de tipul Iisus legat – deținutul înlănțuit. Urmele cuielor pe mâini sunt doar ale Răstignitului. Apariția stigmatelor Domnului pe mâinile poetului sunt dovada distilării suferinței fizice în sacrificiu asumat, mântuitor. Radu Gyr poate să exclame, într-un glas cu Apostolul: „De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos în mine!”.

Videoclipul transpunerii muzicale a poemului de către folksingerul Florin Săsărman e filmat într-o celulă din Sighet, la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței Anticomuniste. Cântărețul intră în pielea poetului, stă și el pe rogojina patului auster al pușcăriei politice, poartă și el zeghe și lanțuri la mâini, privește și el prin geamlâcul celulei în căutarea îngerilor sau măcar a razelor lunii și încearcă să retrăiască starea în care se afla cel ce a scris, din prisosul sângerărilor sale, aceste versuri durute și, în același timp, luminoase. Dovadă că Iisus Hristos și Sfintele Lui Pătimiri se regăsesc în oamenii fiecărei generații „până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20). Laolaltă cu binecuvântarea adresată ucenicilor și lui Toma încredințatul: „Pace vouă!” (Ioan 20, 26).

RADU GYR

„S-a spus că poezia lui Radu Gyr a alinat, în cel mai înalt grad, suferințele deținuților politici, constituindu-se într-o hrană spirituală de neînlocuit pentru aceștia. Opera poetului – scrisă mental în închisori și transmisă prin alfabetul Morse – face astăzi parte din tezaurul cultural al țării, însă-i prea puțin cunoscută.
Ne facem o datorie de onoare în a contribui la acțiunea de restituire a acestui martir al spiritualității românești, care și-a petrecut aproape o treime din viață în lagăre și pușcării. Începem prin a-i prezenta câteva date biografice, comunicate de fiica sa, doamna Monica Popa.
Radu Demetrescu s-a născut la 15 martie 1905, la Câmpulung Muscel. La vârsta de 3 ani, se mută cu familia la Craiova, unde tatăl său, actorul Coco Demetrescu, fusese angajat la Teatrul Național. Elevul urmează cursul primar și pe cel secundar la Liceul „Carol I”, terminând strălucit, în anul 1923. Scrie versuri de la vârsta de 10 ani, pentru ca la 14 ani să dea la iveală poemul dramatic „În munți”. Datorită faptului că începuse să publice epigrame, care nu prea conveneau directorului liceului, a folosit pseudonimele Radu Grui (de la dealul din împrejurimile Câmpulungului) și apoi R. Gyr. În perioada 1923 – 1927 urmează cursurile Facultății de Filosofie și Litere din București, devenind întâi asistent, apoi conferențiar universitar la catedra de Estetică Literară și Literatură Universală, stabilindu-se definitiv în Capitală.
Din 1937 începe suferința detențiilor: sub Carol al II-lea este internat în lagăr, pentru ca regimul antonescian să-l condamne, să-l amnistieze și apoi să-l trimită forțat pe front, cu toate că era reformat medical. În 1945 este încadrat în „lotul ziariștilor” și condamnat la 12 ani, revenind acasă la începutul verii lui 1956, pentru ca după 2 ani să fie iar considerat „dușman al poporului” și condamnat la moarte, pedeapsă comutată la muncă silnică pe viață; la 20 mai 1963 a fost grațiat. A trecut la Cele Veșnice la 29 aprilie 1975, ca urmare a unei congestii cerebrale, după ce trupul îi fusese măcinat de boli: hemofilie, ulcer duodenal, leziuni pulmonare ș.a., ca urmare a condițiilor inumane în care a fost nevoit să trăiască.
Radu Gyr a publicat următoarele volume de poeme: Liniști de schituri (1924), Plânge Strâmbă-Lemne (1927), Cerbul de lumină (1928), Stele fără leagăn (1936), Cununi uscate (1938), Corabia cu tufănici (1939), Poeme de război (1942), Balade (1943); din creația lui mai fac parte piese de teatru în versuri, studii și eseuri literare, poezii și povești în versuri pentru copii, traduceri din Verlaine, Baudelaire, Goethe, Jammes, balade populare germane etc. A scris în memorie sute de poezii în timpul detenției sale în inchisorile politice ale regimului comunist”.
Sursa: Poeți după gratii, Mănăstirea Petru Vodă, 2010, pag. 15-16.

Radu Gyr în memoriile Mitropolitului Bartolomeu (Valeriu) Anania

„Gyr își luase obiceiul să mă viziteze destul de des și-i făcea vădită plăcere să zăbovească la mine, în jurul unei gustări și al unui pahar de vin. Nu vorbea niciodată de suferințele lui; dimpotrivă, era jovial, romantic, căuta într-adins pricină de glumă, se desfășura în lecturi cu voce tare, din care nu lipseau nici Cânticele Țigănești ale lui Miron Radu Paraschivescu. L-am rugat și a acceptat cu plăcere să imprime pe bandă de magnetofon două balade și mai multe poezii proprii, sporindu-mi astfel colecția de înregistrări, în care se mai aflau Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu și Sandu Tudor.
Îl întâlneau la mine Radu Pătrășcanu și soția sa, Marga (de altfel, veche prietenă cu soția și fiica poetului), precum și, din când în când, maica Veniamina. Totuși, prezența celei din urmă la astfel de întâlniri nu era de natură să mă încânte de când stareța îmi confiase că Securitatea îi ceruse să noteze numerele tuturor automobilelor care poposeau în mănăstirea Țigănești; mai mult, avea unele indicații că Securitatea ar fi vrut s-o folosească drept cursă pentru un tânăr diplomat străin care-și luase obiceiul de a se duce cam des pe la mănăstire și-i făcea stareței cadouri subțiri. Dar, la urma urmelor – ne ziceam și eu și Gyr – ne vedem deschis, la lumina zilei, nu avem nimic de ascuns, nu discutăm politică, suntem prieteni vechi, Securitatea n-are decât să știe (deși, la drept vorbind, fiecare gândea în sine-și că ar fi mult mai bine dacă s-ar ști cât mai puțin).
[…]
Gyr se ferea să-și mărturisească mâhnirea de a nu se vedea publicat, dar aceasta i se putea citi pe față și printre cuvinte ori de câte ori punea mâna pe o carte nouă. Vorbea uneori cu umor negru despre soarta poeziilor lui, făcute – cele mai multe și mai bune – în cei unsprezece ani de pușcărie, menite a fi memorate de unul și de altul și transmise oral din celulă în celulă și din penitenciar în penitenciar. Unele ajungeau înapoi la autor, după un circuit foarte larg și foarte cotit, ciuntite, diformate, cu versuri și cuvinte înlocuite după priceperea celui ce le scăpase din memorie sau le prinsese greșit prin alfabetul Morse, fără ca ele să se fi dovedit mai bune decât originalele. Nimic nu putea fi mai dureros decât o asemenea constatare a unui poet care caută un cuvânt, chinuitor, zile și săptămâni întregi.
Gyr se pusese la curent și cu literatura vremii, îi plăceau câteva tinere talente, dar se cam speriase de niște pagini din noul roman al lui Zaharia Stancu, Rădăcinile sunt amare, în care „criminalul” Radu Gyr nu era greu de identificat (și își amintea de o vreme, sub Guvernul Antonescu, când Stancu îl implora, aproape plângând, să intervină, prin niște relații, pentru eliberarea din lagăr, sub jurământ că nu avusese niciodată și nu avea „idei de stânga”).
La un moment dat, în presa românească au apărut niște vehemente proteste împotriva capitolului despre literatura română semnat de Virgil Ierunca în acea Histoire des Littératures apărută atunci în colecția Pléiade. Autorului i se reproșa că trecuse sub tăcere sau minimalizase scriitori valoroși ca Zaharia Stancu, Mihai Beniuc și alții din catalogul „realismului socialist”, în timp ce accentuase importanța unor scriitori minori și „reacționari” ca Nichifor Crainic, N. Davidescu, Herescu, Gregorian și alții. Gyr nu-și văzuse numele în lista celor stigmatizați de presa oficială și se întreba dacă acesta figurează sau nu în capitolul lui Ierunca. Poetul îmi mărturisea că ar vrea să tragă o concluzie politică: Dacă numele lui este în „Istoria” lui Ierunca, dar a fost omis în referințele presei bucureștene, înseamnă că oficialii vor să-l menajeze, iar aceasta ar putea fi o indicație că nu au de gând să-l aresteze din nou (rearestarea e coșmarul oricărui ins pus în libertate după un mare număr de ani). M-a întrebat dacă aș putea să fac rost de un exemplar al acestei „Istorii”, prin relațiile pe care știa că le am cu bibliotecarii Academiei. N-a fost nevoie să apelez la aceștia; am găsit cele două volume pe biroul criticului Radu Popescu și i-am cerut să mi le împrumute pe două-trei zile. Radu Gyr nu exista în capitolul lui Ierunca! Când am văzut prin fereastră că poetul se îndreaptă spre ușa mea, am ascuns repede cartea si l-am mințit, spunându-i că n-o aflasem. Știam – eram sigur – că inexistența lui într-o istorie literară care apăruse în „lumea liberă” îl va durea mult mai mult decât prezumția că ar putea fi din nou arestat.
Erau 15 ani de când nu-i mai apăruse nici o carte și de când numele lui era universal prohibit. (Peste ani, în prima întâlnire avută cu Virgil Ierunca la Paris, în restaurantul La Coupolle, i-am istorisit întâmplarea. Mi-a îngăimat că editura îi fixase un „spațiu” foarte limitat. I-am răspuns că, întâmplător, Radu Gyr e cel mai scurt nume (exceptându-l pe Urmuz) din toată istoria literaturii române. Peste vreo doi-trei ani, întâlnindu-l din nou, tot la Paris, a ținut să mă informeze că-l inclusese pe Radu Gyr în noua ediție; dar eu n-am văzut-o). Opera lui Gyr așteaptă încă în manuscris.”
Sursa: Memorii, Valeriu Anania, ed. Polirom, 2008, pag. 234 – 236.