Misterioasele tânguiri nocturne ale chitarei din sufrageria friguroasă. POVESTE DE WEEKEND
Prima dată când Lupa-cățelușa a aflat de existența unei chitare în apartament a fost atunci când stăpânul ei se apucase să facă niște repetiții înaintea unei cântări în oraș. Auzind zgomotul provocat de vibrația celor 6 corzi cu grosimi și sunete diferite, blănoasa a ieșit neliniștită de pe unde se ascunsese și a ciulit urechile, îndreptându-și în același timp privirea necruțătoare și nasul fremătător spre obiectul care tulburase liniștea încăperii. Avem motive să credem că ea auzea și alte sunete, imperceptibile pentru urechea omenească, fapt ce îi stârnea și mai mult curiozitatea. Din fericire, nu a început să latre și să se lupte cu sursa zgomotului, așa cum a făcut prima dată când a descoperit aspiratorul, care o înfricoșa teribil. Și-a dat seama că sunetul de chitară e, dacă nu mai armonios, măcar repetitiv și pașnic, împletindu-se cu vocea caldă a stăpânului, care îi dădea și un sentiment de siguranță. Astfel încât, după prima nedumerire, chitara n-a mai putut să o intrige, sunetul ei provocându-i cel mult senzația de toropeală vecină cu indiferența: știa prea bine că atunci când muzica începea, plimbarea se amâna, iar acesta era singurul lucru care o interesa în viață mai mult decât mâncarea și dormitul la căldurică. (Articolul continuă sub foto)
Că veni vorba de dormit: deși, în primele luni de viață, după ce fusese găsită pe stradă și adoptată, Lupa obișnuia să fie tot timpul nedezlipită de stăpânul ei, de la o vreme, mai ales pe timpul verii, ea se învățase să doarmă în camera cealaltă (care era puțin mai răcoroasă), numită impropriu „sufragerie”, deși era tot un dormitor sub al cărui pat micuța blănoasă avea obiceiul să se culcușească. Întotdeauna prefera să se ascundă sub ceva, că era vorba de o masă, de biblioteca ridicată pe picioare de lemn sau chiar de canapeaua cu un capăt mult ieșit în afara cadrului din furnir pe care se sprijinea.
În conștiința ei de câine niciodată crescut la curte, ideea de cușcă prindea să se contureze chiar și-n lipsă. Ori poate cușca era o consecință a unui instinct mai vechi al câinilor de a se simți mai în siguranță într-o ascunzătoare de unde puteau inspecta discret pe toată lumea, fără ca lumea să-i vadă și să le ghicească prezența? Nu vom ști niciodată! Cert este că Lupa noastră își luase distanță de stăpânul ei în vara aceea și dormea sub alt pat din altă cameră. Întâmplător, tot în „sufragerie” era depusă și chitara, pe un suport care îi oferea trei picioare și o poziție verticală. Aceasta rămânea scoasă din husă, deoarece stăpânul ei avea obiceiul s-o mai încerce seara când i se năzărea vreo idee de compoziție sau dimineața, când exersa câteva cântece ca să-și înceapă ziua cu o stare de pace și mulțumire.
De la un timp încoace, omul prinse a se trezi noapte de noapte pe la ora 3 spre 4, de la un sunet diafan de corzi, dar ceva cu totul deosebit, parcă venit din mângâierea unei viori de arcușul alcătuit din fire de coadă de cal… Azi așa, mâine-așa, se hotărî să pândească să vadă cine-o fi acea fantomă muzicală din casa lui. Ușa era mereu deschisă între cele două camere, din cauză că yala cea veche mai avea prostul obicei să se blocheze când o închidea în grabă și nu dorea să riște să rămână încuiat în propriu-i dormitor. De câteva ori a țâșnit din pat și s-a dus țintă în „sufragerie”, aprinzând lumina și cercetând corzile chitarei. Deși era limpede că tocmai fuseseră atinse de cineva, nu era nici o mișcare în „sufragerie”, în afară de cățelușa care plescăia mulțumită de sub pat.
Situația tot repetându-se și curiozitatea crescând de fiecare dată tot mai mult, omul se hotărî să lase pornită o cameră de filmat și o lampă de noapte în odaia vecină, de unde veneau sunetele misterioase. Cu un astfel de aranjament, merse liniștit la culcare, așteptând ca sunetul din crucea nopții să-l trezească pentru a se duce direct la aparat, să deruleze filmarea și să descopere cine era „vizitatorul” nocturn care-i tulbura somnul. Zis și făcut: când s-a trezit buimac la vibrația chitarei, a țâșnit din pat și a mers în „sufragerie” să consulte înregistrarea.
Credeți c-a descoperit vreo fantomă melomană înfiripându-se din întuneric și punându-și degetele străvezii pe strunele chitarei lui? Nicidecum! Ce-a putut să constate l-a lăsat cu gura căscată: la o anumită vreme din noapte, micuța cățelușă albă ieșea ca o stafie de sub pat, se așeaza în mijlocul camerei și începea să-și scarpine blana de pe spinare cu picioarele din spate: când cu dreptul, când cu stângul. Apoi, ca să nu lase nici partea dinspre fund descoperită, începea să-și muște blana cu precizia pieptenului metalic al unei mașini de tuns. Ca să nu rămână cu dureri, începea apoi să lingă porțiunile din blană prin care trecuse cu dinții. În cele din urmă, se ridica în patru labe și, după ce se scutura temeinic, începea să se plimbe de-a lungul peretelui, frecându-se cu spinarea de el și, din mers, trecea și pe lângă chitara rămasă în picioare pe stativ. Deși o ocolea cu grijă, în trecere, coada ei lungă ca un pămătuf se lovea de corzile ființei de lemn, care începeau să vibreze delicat, precum cele ale unei viori mângâiate de arcușul din păr de cal. Apoi, de ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, Lupa se pitea la locul ei de sub marginea canapelei, de unde se uita indiferentă la cercetările insistent întreprinse de stăpânul ei, proaspăt trezit din somn.
-Dintr-astea-mi faci tu mie, făptură vicleană și dibace?! se miră chitaristul.
A doua zi, îi făcu rezervare cățelușei la o frizerie canină de unde micuța ieși la fel de bine tunsă ca un mieluț, recăpătându-și înfățișarea nevinovată și lipsită de apărare din frageda-i pruncie. Într-adevăr, nemaiavând fire lungi și câlți în blană, Lupa dormi ne-ntoarsă în nopțile următoare, uitându-și obiceiul scărpinatului și nemaiatingând chitara cu stufoasa-i coadă.
Iar când, după mai multe luni de liniște, sunetul chitarei prinse a-l trezi iarăși din somn noaptea, stăpânul știu prea bine că blănița cățelușei crescuse la loc și că avea nevoie de o nouă tunsoare.
Dacă v-a plăcut acest articol, puteți alege să sprijiniți presa independentă cu o cafea. Vă mulțumim!
