Mircea Baniciu, între „Adelina” și „Canadiana” și de la „Mica Țiganiadă” la „Eșarfă în Dar”
Mircea Baniciu a fost invitat luni, 10 februarie 2025, la emisiunea „Folk bun„, realizată de Cristian Dumitrașcu la Rock FM. Printre noutățile despre concertele din următoarele două luni, fostul component al formației „Pasărea Colibri” a povestit și câteva amintiri din cariera sa muzicală individuală dinainte de 1990.
Istoria specială a vestitului „album galben” imprimat la Electrecord în 1981
„Mi-au spus cei de la Electrecord că a fost cel mai bine vândut disc din perioada aceea. A eclipsat tot, și rock, numai pe cei de la muzică populară, nu. Discul a fost foarte bine vândut și eu m-am bucurat pentru că eram dupa o perioadă mai sărăcuță, așa, după plecarea celor de la Phoenix.
Imprimările s-au făcut în aproximativ o lună de zile, timp în care Electrecordul ne-a oferit condiții destul de bune: stăteam la Hotel „Dorobanți”, era frumos, era foarte bine! Iar discul s-a tras… Când s-a terminat imprimarea și colegii mei au plecat acasă, d-l Fredi Negrescu (Theodor Negrescu, n.r.), inginerul de sunet, m-a rugat frumos: Baniciule, lasă-mi mie albumul ăsta! Zic: Nea Fredi, vreți să-l mixați d-voastră? Că, de regulă, instrumentiștii îl mai „călăreau”, se mai băgau peste el în mixer, toată lumea „știa mai bine” decât el cam ce trebuie făcut! Și am avut foarte buna inspirație să-i las albumul lui, în așa fel încât, după o lună de zile, când el a apărut în prăvălii, m-am dus și mi l-am cumpărat fără să mai stau de vorbă cu nimeni. Și, cu alții, l-am dus la Timișoara, iar la Timișoara am un prieten foarte bun, Ilica îl cheamă, el mai are încă o bibliotecă – o discotecă! – de calitate și e un foarte atent ascultător, știind cam ce se întâmplă pe plan muzical. Și când l-a pus pe pick-up și a auzit cum sună a zis: Unde, oare, ai tras albumul ăsta? Zic: Păi, la Electrecord! La care, el: Nu există așa ceva! Și atunci m-am felicitat că i-am lăsat albumul și toată muzica lui Fredi, care a făcut minuni cu el, motiv pentru care și astăzi cred că discul ăsta se vinde – s-ar vinde dacă s-ar mai găsi!
Noi avem ideea să ne facem niște viniluri cu muzica mea reorchestrată, dar și ăsta ar trebui reeditat – uite că nu m-am gândit la asta! Pentru că sunt din ce în ce mai mulți amatori de muzică pe placă, pe disc! Discul mare parcă are altă valoare, vinilul!” – Mircea Baniciu.
Baniciu, printre puținii folksingeri care nu au avut nici o datorie către zona Folk-ului pe care a promovat-o Adrian Păunescu
„Eu am tras cu Phonix-ul și o singură dată am fost invitat la cenaclul lui Păunescu – de altfel, după Phoenix. O singură participare am avut, au venit la mine în fața blocului, m-am trezit cu autocarul în fața blocului și au zis colegii – era Aldea, era Evandro, era Chebac, era Vintilă, era Stănculescu, toată crema cea vestită – și au zis: Vii cu noi la Reșița! Și, atunci, bineînțeles că am plecat la Reșița, da’ gândindu-mă să îmi creez așa, o intrare mai puțin dificilă, aveam niște pălincă acasă în frigider – mare greșeală am făcut atunci! […] În momentul în care am intrat pe scenă la Reșița a fost într-o grădină cu foarte multă lume, vreo trei – patru mii de locuri erau acolo. Când s-au prins spectatorii că sunt eu cel care eram acolo, s-au ridicat în picioare și se pare că lui Adrian Păunescu i s-a făcut teamă, i-a fost frică: S-au ridicat în picioare și au cântat cu mine, în așa fel încât Păunescu, speriat, a zis: dom’le, asta nu e o muzică pe care noi s-o mai putem promova! Bineînțeles că ăilalți erau plecați în Germania. S-a speriat, îți dai seama câtă Securitate era în spatele lui și ce era pe-acolo! Și bineînțeles că m-a scos pe scenă, lucru pe care nu l-am acceptat. În spectacol! El făcea mârlănii și mitocănii în perioada aia. După primul cântec s-a sculat lumea în picioare, cred că după al doilea cântec n-a mai fost chip să rămân pe scenă și a trebuit să plec. Cam pe la sfârșitul celui de-al doilea cântec, așa a fost. Chestie care nu mi-a căzut bine și i-am și spus: în cazul în care chiar aș fi vrut să mă fac de râs, aș fi putut s-o fac și fără tine! De atunci, eu n-am mai fost la Cenaclu niciodată, nu m-am dus – și bineînțeles că invitații am mai avut, m-au mai chemat… Dar eu sunt convins, adică i-am acordat circumstanțe pentru că eu sunt convins că toată Securitatea era cu ochii pe el și mai ales urmărind faptul că eu eram unul dintre cei care au fugit.” – Mircea Baniciu.
Albumul galben ar fi trebuit să se intituleze „Tristeți provinciale”, dar Cenzura a decis altfel
„Tristeți provinciale trebuia să dea titlul albumului galben. De la direcțiunea Electrecordului mi s-a sugerat să schimb titlul și am zis: Nu schimb nici un titlu! M-au întrebat: De ce nu schimbi titlul? Pentru că nu vreau să schimb titlul! Tristeți provinciale e scris după Topârceanu, stai un pic, că nu-s versurile mele! Și atunci au scos titlul de pe copertă și au scris „MIRCEA BANICIU” și jos au scris mare „STEREO”. Dacă te uiți bine pe copertă, e albumul galben, că toată lumea îi zice „Albumul Galben”, dar el n-are titlu din cauza ăstora. Nu te puneai cu ei (comuniștii, n.r.), adică prostia era la înălțime! Deci discul ăsta n-a fost niciodată discul meu decât după ce-am trecut de 1989 și după ce-am scăpat de comunism. Dar, până la urmă, asta-a fost și asta a rămas, ce să-i facem?” – Mircea Baniciu. (articolul continuă sub video)
Cum s-a transformat „Adelina” în „Canadiana”
„Era un cântec „Adelina” de care, la o petrecere, Dinu Olărașu mi-a zis: Măi, haide să-ți fac un text pentru cântecul ăsta! Păi zic: are! Cântecul ăsta are un text pe care eu, reascultându-l în timp – cântecul cu versurile mele – mi s-au părut ușor mai potrivite. „Adelina e o fată înaltă, cu mers fin / Cu păr lung și fața albă ca o floare de crin / Ochii ei adânci și negri de curând m-au vrăjit, / I-am chemat în faptul serii, dar sunt de negăsit!”.
Dar [Dinu Olărașu] zice: hai să facem! Eu povestindu-i că personajul Adelina a plecat în Canada. Și el a zis: Hai să facem un cântec despre Adelina care a plecat în Canada! Mă rog, ideea este că am urmărit-o cât am urmărit-o, după care Adelina a dispărut și s-a transformat în Canadiana! Versurile fiind ale lui Dinu Olărașu.” – Mircea Baniciu. (articolul continuă sub video)
Onomatopeele din „Tristeți provinciale” nu-s atât de tainice ca cele din „Mica Țiganiadă”
„În cântecul „Mica Țiganiadă” pe care l-am cântat cu Phoenix era o chestie: Geacardea, cardea, gealinlo mura, gea mura-mura, ce mișto! La Sibiu a venit la un moment dat un domn super-corpolent, cu dinți de aur, cu inele și cu ghiuluri pe el de sclipea tot și cu-o dantură care-atunci când zâmbea se lumina sala și am aflat că era Bulibașa din zonă, era unul din Bulibașii Sibiului, foarte simpatic! Eu… noi… o curtam pe fiică-sa, care era studentă la Litere și era o tipă foarte faină… nu știu ce s-o mai fi ales [de Luminița], că era foarte drăguță! Și [Cioabă senior] a venit s-o păzească să nu se-nhăiteze cu „golanii”, înțelegi? Și, din una-n alta, m-a-ntrebat: Băi, ce naiba cântați voi asta cu „gea cardea-cardea, gealinlo mura, gea mura-mura”, ce-i asta, ce cântați voi acolo? Și eu i-am zis: Dacă dumneavoastră nu știți, de unde naiba să știm noi? Da, a fost o chestie haioasă, ce să zic? Dar sunt momente când onomatopeele mai servesc și muzica, sigur că da!” – Mircea Baniciu. (articolul continuă sub video)
„Marea”, un cântec nu atât de difuzat de pe albumele lui Mircea Baniciu, e un cântec la fel de valoros ca „Eșarfă în dar”, potrivit cantautorului
„Am reluat cântecul ăsta, el fiind inclus pe un album – nici nu mai știu pe care dintre ele -, dar nebăgat în seamă. Deci n-a fost un cântec prea băgat în seamă. […] „Marea” este cel puțin de valoarea cântecului Eșarfă în dar!” – Mircea Baniciu. (articolul continuă sub video)
Luat la armată din timpul concertului
În anul următor [plecării în Germania a membrilor formației „Phoenix”], pe mine m-au luat la armată, m-au prins cei de la comisariat în Timișoara. Deci, eu le-am spus celor care au organizat spectacolul: Măi, puneți afișe în oraș, dar nu puneți în centru, pentru că acolo era comisariatul.
Eu n-am făcut armata tocmai din cauză că mi-am prelungit studiile cât s-a putut. După liceu ar fi trebuit să mă ia, dar nu m-au luat pentru că am intrat la facultate. Mă rog, la facultate am mai „pisat” un an tocmai ca să scap de treaba asta, după aceea am venit la București, nu m-au găsit acasă niciodată. Iar la spectacolul pe care l-am avut atunci, ăștia puseseră un afiș exact pe poarta comisariatului! Eu nu știu ce gânduri au avut și cam care-a fost treaba impresarului. Și a venit un ofițer cu doi soldați care erau cu AKM-uri, cu puști-mitralieră. Măi, dar doi de-ăștia bine făcuți!
Am fost chemat la intrare în pauza spectacolului și mi-a zis ofițerul: Baniciule, îmi pare rău, dar ai o hârtie aicea de semnat! Zic: dar ce-am făcut, vreo nenorocire? Zice: Nu… Pleci la Bacău la armată! La U.M. 01184.
Acolo a fost o combinație că am fost numai profesori, eram după terminarea facultății și i se spunea „termen redus” (T.R.). Era școală de ofițeri și urma să ieșim sublocotenenți de-acolo, cu grad! Mulți n-au renunțat că voiau să iasă sublocotenenți. Eu am renunțat, din prima le-am spus: mă, cum găsesc o cale s-o-ntind de-aicea, că mi-a ajuns?! Era un frig…
Mă rog, am plecat cu mașina mea peste noapte, mi-am luat merinde din Timișoara, vă dați seama că era la scurt timp după Anul Nou, toți erau aprovizionați cu cârnați, cu șunci, cu toate bunătățile. Bine-nțeles că mi-am luat și băuturi și de toate, era portbagajul bine-bine garnisit. Ninsese foarte tare, când am ajuns acolo am lăsat mașina în parcare, ăștia m-au primit înăuntru și era un colonel care era în temă: măi, bre, unde-i Păunescu cela? Adu-l încoace, că aici o fost și Beolony și nu mai știu cini…
Era un tip glumeț și haios: măi, da ce-i cu pleata asta la ‘mneata? Ia marș la tuns, ti-mbraci frumos și să ti văd-napoi! Și am ajuns înapoi la un moment dat pe la orele prânzului, pentru că ajunsesem cu mașina de dimineață și, na, îmi lăsasem mașina în parcare și pe la ora prânzului eram alt om, m-am uitat în oglindă și nu m-am recunoscut: și tuns scurt și… bine, nu tuns chel ca ăștia mai tineri… Aveam 33 de ani, m-au luat mai târziu că am reușit să-i păcălesc. Dar aveam și colegi mai în vârstă decât mine, nu eram cel mai bătrân de acolo. Dar majoritatea erau doctori, erau medici, erau oameni care au făcut școală și care apucaseră să muncească deja. Ne-am împrietenit cu foarte mulți pe-acolo, a fost o atmosferă – mă rog, excluzând condițiile de-acolo, că am înghețat de frig și n-a fost tocmai plăcut, dar cu oamenii a fost foarte frumos, ne-am împrietenit și…
Dup-aceea a venit o comisie care voia să vadă ce-i cu unitatea aia pe-acolo și au aflat că Baniciu e în unitate. Și nu cântă la cor? Nu, face instrucție cu noi. Ia să-l chemați încoace! Bine-nțeles că am vorbit cu ei și într-o săptămână eram și eu la Ansamblul Armatei, la București. Dar a fost o experiență destul de interesantă pentru că am fost la aplicații, am tras cu pușca, am învățat și eu să mânuiesc un AKM, să mânuiesc o pușcă cu lunetă. Începuse să-mi placă, culmea culmilor!
Din nou, despre „Adelina”
„A venit Dinu Olărașu, care e foarte bun pe texte și nu numai – el are o muzică foarte specială – și a zis: Hai să-ți fac alte versuri că astea sunt puerile! I-am răspuns: Păi așa scriu eu, frate, da-s versurile mele, nu te băga! Eh, mi-a făcut, a schimbat, „Canadiana”: Am zărit-o într-o seară, mă plimbam liniștit, / Nu-mi venea să cred deloc, am rămas aiurit, / Un parfum din țări franceze se ținea după ea, / M-am gândit să-i cer un număr, altfel nu se mai putea!
Dar piesa asta mi se pare… „Adelina” sună foarte bine!” – Mircea Baniciu. (articolul continuă sub video)
Scrisoare de bun-rămas
„Le povesteam la concert spectatorilor că, de câte ori am avut o decepție într-o relație cu cineva și s-a terminat destul de trist, s-a ivit câte un cântec de dragoste și atunci mi-am spus: Nimic nu este în zadar pe planeta asta! Deci orice eveniment negativ poate să genereze ceva pozitiv: mă refer la un cântec, bineînțeles!” – Mircea Baniciu. (articolul continuă sub video)
Redăm mai jos versurile celor două cântece lucrate pe aceeași melodie: Adelina și Canadiana:
CANADIANA
(v. Dinu Olărașu, m. Mircea Baniciu)
1.Am zărit-o într-o seară, mă plimbam liniștit,
Nu-mi venea să cred deloc, am rămas aiurit!
Un parfum din țări franceze se ținea după ea,
Mi-am dorit să-i cer un număr, altfel nu se mai putea!
Ref.:
Alo, alo, alooo! Alo, alo, alo?
Alo, alo, alooo! Alo, alo, alo!
2.Fata asta mi-a întors metafizicul pe dos,
Eu credeam că frumusețea nu mai circulă pe jos!
S-a pierdut ca o nălucă, a pierit uite-așa…
Făr-adresă, fără număr, n-am s-o pot revedea!
Ref.:
Alo, alo, alooo! Alo, alo, alo?
Alo, alo, alooo! Alo, alo, alo!
Interludiu:
Nici răsăritul nu-mi mai spune ceva,
Nici dup-amiaza nu mai e cum era…
Pe stradă am vedenii, -o văd pe ea,
O să-mi pierd mințile și tra-la-la-la!
Ar fi mai bun-acum o sticlă de vin,
Ar fi mai bine să încerc să-mi revin!
La urma urmei, eu cu ce-s vinovat?
Ea-i o nălucă, eu sunt adevărat!
Ref.:
Alo, alo, alooo! Alo, alo, alo?
Alo, alo, alooo! Alo, alo, alo!
3.Într-o noapte am visat-o, era-n rochie șifon,
Mi-a zâmbit și mi-a întins numărul de telefon!
Dimineața am găsit lângă pat un bilețel
Cu prefix de la Canada și trei vorbe: „Plec la el!”…
Interludiu:
Nici răsăritul nu-mi mai spune ceva,
Nici dup-amiaza nu mai e cum era…
Pe stradă am vedenii, -o văd pe ea,
O să-mi pierd mințile și tra-la-la-la!
Ar fi mai bun-acum o sticlă de vin,
Ar fi mai bine să încerc să-mi revin!
La urma urmei, eu cu ce-s vinovat?
Ea-i o nălucă, eu sunt adevărat!
Ref.:
Alo, alo, alooo! Alo, alo, alo?
Alo, alo, alooo! Alo, alo, alo!
ADELINA
(m., v. Mircea Baniciu) – 1986
Cu formația Roșu și Negru:
Liviu Tudan, chitară bass, lider
Adrian Ordean, chitară solo
Cornel Cristei, clape
Dorel Vintilă, Zaharia, programare tobe
1.Adelina e o fată înaltă, cu mers fin,
Cu păr lung și fața albă ca o floare de crin,
Ochii ei adânci și negri de curând m-au vrăjit,
I-am chemat în faptul serii, dar sunt de negăsit!
Ref.:
Alo, alo, alo, alooo!
Alo, alo, alo!
2.Doar acum o săptămână mi-a fost teamă s-o opresc,
Să o prind ușor de mână, tainic să-i vorbesc!
Caut iar înverșunat, dau mereu telefon
Așteptând glasul visat… aud același ton!
Ref.:
Alo, alo, alo, alooo!
Alo, alo, alo!
Interludiu:
Nici răsăritul nu mai e cum a fost,
Amurgul pare alb și fără de rost!
Toți cei din jur îmi spun să mă opresc,
Să n-o mai chem și-are să-mi pară firesc!
Dar nu renunț și caut singur mereu,
Când mă gândesc la ea nimic nu e greu,
Aaadelina, umbra ta ca de nea!
Am să pășesc tot timpu-n uuurma ta!
Ref.:
Alo, alo, alo, alooo!
Alo, alo, alo!
Alo, alo, alo, alooo!
Alo, alo, alo!
3.Într-o zi plină de soare Adelina-a apărut,
Mi-a zâmbit, i-am dat o floare și un tainic sărut!
În acea zi pentru mine toateee s-au schimbat:
Adelina e cu mine, totul e minunat!
Ref.:
Alo, alo, alo, alooo!
Alo, alo, alo!
-instrumental-
Alo, alo, alo, alooo!
Alo, alo, alo!
Alo, alo, alo, alooo!
Alo, alo, alo!
Alo, alo, alo, alooo!
Alo, alo, alo!
Alo, alo, alo, alooo!
Alo, alo, alo!
Dacă v-a plăcut acest articol, puteți alege să sprijiniți presa independentă cu o cafea. Vă mulțumim!